ICCJ. Decizia nr. 7107/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1041 din 14 noiembrie 2002, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității cererii invocate de Ministerul Justiției.
S-a admis cererea formulată de reclamanții R.E., ș.a. în contradictoriu cu intimatele Ministerul Justiției și C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și au fost obligate pârâtele să restituie petiționarilor suma reținută în procent de 7% cu titlu de C.A.S.S. din salariul cuvenit fiecăruia, pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, reactualizată cu coeficientul de devalorizare a leului, defalcat pe fiecare lună, începând cu data reținerii fiecărei sume și până la executarea efectivă a hotărârii.
Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 145 din 24 iulie 1997, magistrații în activitate sau pensionarii beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, iar conform alin. (2) din același articol, condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale, a medicamentelor și protezelor urmau să fie stabilite prin hotărâri de guvern, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii.
Totodată tribunalul a respins apărarea Ministerului Justiției în sensul că art. 55 din Legea nr. 145/1997 enumeră persoanele care beneficiază de asigurări sociale de sănătate fără plata contribuției de 7%, printre acestea neregăsindu-se petiționarii.
Legea nr. 92/1992,art. 99 alin. (1) a fost modificată prin Legea nr. 118/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 179/1999, însă modificarea operează numai pentru viitor. în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, inclusiv în mod nelegal s-a reținut petiționarilor procentul de 7% lunar din venitul brut realizat, cuantum prevăzut expres de art. 52 din Legea nr. 145/1997.
Recursurile declarate de intimați împotriva sentinței civile nr. 1041 din 14 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Gorj au fost respinse prin decizia nr. 66 din 30 ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.
Instanța de recurs a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, magistrații în activitate și pensionarii precum și soțul sau soția și copii aflați în întreținerea acestora, beneficiază de asistență medicală, medicamente și proteze, în mod gratuit.
Textul menționat nu condiționează acordarea asistenței medicale gratuite de plata unei contribuții de asigurări de sociale de sănătate.
Față de dispozițiile art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 anterior modificării survenite prin dispozițiile art. 73 lit. d) din Legea nr. 168/1999, sentința recurată a fost considerată legală și temeinică.
împotriva sentinței civile nr. 1041 din 14 noiembrie 2002 a Tribunalului Gorj și a deciziei civile nr. 66 din 30 ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova s-a declarat recurs în anulare cu motivarea că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a Legii nr. 145/1997, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Asupra recursului în anulare, înalta Curte constată:
Recursul în anulare este admisibil din punct de vedere procedural deoarece la data pronunțării deciziei Curții de Apel erau în vigoare art. 330-3304 C. proc. civ. (abrogate prin O.U.G. nr. 58/2003), iar hotărârea poate fi atacată cu căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării, conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul în anulare nu mai poate fi însă analizat deoarece chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că în cauza s-a produs o încălcare esențială a legii, hotărârea irevocabilă nu mai poate fi anulată, pentru că astfel s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al reclamanților, drept garantat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la care România este parte din anul 1994.
O admitere a recursului în anulare, în aceste condiții, ar însemna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of., nr. 135 din 31 mai 2004, a fost ratificată Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această Convenție, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Prin aceeași lege, la art. 2, s-a menționat expres că se ratifică și primul Protocol adițional la Convenție, Paris 20 martie 1952.
Prevederile constituționale referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului sunt cuprinse în art. 20, și sunt în sensul că,
"Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte;
dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Potrivit art. 1 Protocol 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții ori amenzi".
în cauză, intimații-reclamanți se bucură de un bun în sensul Convenției iar dreptul asupra acestui bun le-a fost recunoscut în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 66 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel Craiova.
în aplicarea Convenției care susține preeminenta dreptului, intervenția statului, chiar dacă ar fi prevăzută de lege și ar urmări protecția unui interes general, trebuie să respecte un echilibru și o proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile propuse.
Astfel, nu este permis a cere și a obține rejudecarea unei cauze care a fost judecată anterior definitiv și irevocabil și care se bucură de putere de lucru judecat pentru că altfel s-ar crea un climat de incertitudine pe plan legal și ar fi afectată siguranța raporturilor juridice civile.
Intervenția Procurorului General după finalizarea procedurii juridice și pronunțarea unei hotărâri irevocabile, în sensul anulării acesteia, deși nu a fost parte, reprezintă o serioasă ingerință în drepturile fundamentale ale individului recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă, în detrimentul acestuia, și duce la ruperea echilibrului care trebuie să existe între protecția proprietății și apărarea interesului general.
în acest sens si reținând argumentele prezentate mai sus s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului intr-o cauza similara celei de față, în care a condamnat Statul Roman pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, si anume in cazul Stere si alții împotriva României.
Codul de procedură civilă a fost modificat iar una dintre rațiuni a fost aceea de a fi adaptat jurisprudenței CEDO, unul dintre cazuri vizând abrogarea căii de atac a recursului în anulare.
Prin urmare, față de prevederile art. 1 Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înalta Curte a dispus respingerea recursului în anulare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7092/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7111/2006. Civil → |
|---|
