ICCJ. Decizia nr. 7167/2006. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1704 din 16 februarie 2005, C.M. a chemat în judecată pe intimatul Primarul Municipiului Timișoara, solicitând anularea dispoziției nr. 2685 din 23 decembrie 2004 emisă de acesta și obligarea la emiterea unei noi dispoziții prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului din Timișoara, sau, în subsidiar, acordarea despăgubirilor.
în motivarea cererii sale, contestatoarea a arătat că, în pofida celor reținute în dispoziția atacată, este îndreptățită la restituirea imobilului și că are posibilitatea ca și pe această cale să depună înscrisuri doveditoare.
Prin sentința nr. 2441 din 19 octombrie 2005, Tribunalul Timiș a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a obligat pe intimat să emită o altă dispoziție prin care să soluționeze notificarea pe fond.
Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut că în cauză, contestatoarea a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la reparație în condițiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, imobilul din Timișoara, a aparținut, ca proprietar tabular, mamei contestatoarei, de la care bunul a fost expropriat conform Decretului nr. 73/1980. Cu certificatul de moștenitor depus la dosar, contestatoarea a făcut dovada că este unica succesoare a proprietarului tabular.
împotriva sentinței a declarat apel Primarul Municipiului Timișoara, care a susținut netemeinicia și nelegalitatea soluției, întrucât contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat în termenul prevăzut de lege; pe de altă parte, extrasul C.F. nu este actual, certificatul de moștenitor a fost depus în copie fără a fi legalizat, iar termenul pentru depunerea actelor fiind un termen de decădere, înseamnă că probele administrate cu nerespectarea acestuia nu pot fi luate în considerare.
Apelul a fost respins ca nefondat, potrivit deciziei nr. 35 din 2 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
în considerentele deciziei s-a reținut că soluția primei instanțe este corectă, câtă vreme la dosarul administrativ, depus în copie la dosar, rezultă că s-au aflat atât extrasul de carte funciară, cât și certificatul de moștenitor. Conform acestor înscrisuri, autoarea intimatei-contestatoare a fost proprietara imobilului ce a făcut obiectul notificării, bunul fiind preluat de la aceasta în baza Decretului de expropriere nr. 73/1980.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelant, care a susținut caracterul nelegal al acesteia, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
S-a arătat în dezvoltarea motivelor de recurs, că prin actele depuse în dosarul aferent notificării, intimata nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită; deși prin adresele ce i-au fost transmise, acesteia i s-a adus la cunoștință ce înscrisuri trebuia să mai depună, contestatoarea nu s-a conformat, ignorând faptul că sarcină probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive îi revine.
Făcând trimitere la dispozițiile art. 3,art. 4 alin. (2), art. 20 alin. (3) și art. 22 din Legea nr. 10/2001, recurentul a susținut că solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat, întrucât dosarul nu a fost completat în termenul prevăzut de lege.
Recursul este nefondat.
Susținând că intimata-contestatoare nu ar fi făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, recurentul invocă faptul că dosarul atașat notificării nu a fost complet și pe de altă parte, că depunerea înscrisurilor peste termenul prevăzut de lege este sancționată cu neluarea lor în considerare.
Aspectul de nelegalitate nu poate fi reținut întrucât se bazează pe o interpretare eronată a dispozițiilor legii.
Astfel, deși art. 22 (în vechea reglementare, aplicabilă la momentul soluționării notificării) din Legea nr. 10/2001 prevedea că depunerea actelor în susținerea notificării trebuia făcută înăuntrul unui anumit termen, nerespectarea acestuia nu poate fi sancționată cu decăderea din dreptul de a proba calitatea de persoană îndreptățită.
Sancțiunea nu poate opera decât pentru faza procedurii prealabile și constă în respingerea notificării.
Aceasta nu înseamnă însă, că supunând cenzurii instanței dispoziția/decizia unității deținătoare, cel care se pretinde îndreptățit la restituire, să nu aibă posibilitatea administrării probelor în susținerea dreptului său.
O interpretare contrară ar însemna o recunoaștere formală a accesului la justiție și lipsirea de conținut a căii de atac, faza judiciară fiind astfel lipsită de orice eficiență.
Consecința directă a unei astfel de aplicări a normei legale ar consta în îngrădirea nejustificată a dreptului la un proces echitabil și încălcarea astfel, a prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
De aceea, urmează să se constate că instanțele au procedat corect, fără a nesocoti dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, atunci când au recunoscut valoare probatorie înscrisurilor depuse de către intimată, în dovedirea dreptului de proprietate al autoarei și a calității sale de succesoare a acesteia, chiar peste termenul reglementat de textul menționat.
Critica de nelegalitate, încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită pentru considerentele arătate.
în ce privește motivul de recurs formulat în condițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., urmează să se constate că indicarea acestuia s-a făcut în mod formal, fără a permite o analiză pe fond, în condițiile în care recurentul nu a indicat, în termenii impuși de dispozițiile menționate, care act din cele supuse judecății, cu înțelesul lămurit și neîndoielnic, a fost interpretat greșit, schimbându-i-se natura.
Față de considerentele expuse, criticile au fost găsite neîntemeiate, recursul declarat a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7207/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7159/2006. Civil → |
|---|
