ICCJ. Decizia nr. 7693/2006. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea ce a învestit Judecătoria sectorului 1 (ca urmare a declinării de competență pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, conform sentinței nr. 105 (28 ianuarie 2003), reclamanta G.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA și E.N., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București.
Judecătoria sectorului 1 a pronunțat sentința civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2003 prin care a admis în parte acțiunea, în sensul că a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, admițând doar acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul E.N., pe care l-a obligat să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, apartamentul în litigiu.
Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 111/1951. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra apartamentului a fost apreciat însă ca valabil, reținându-se buna-credință a dobânditorului, în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cererea privind revendicarea a fost admisă, procedându-se la compararea titlurilor prezentate de reclamantă și de pârâtul E.N., stabilindu-se că dreptul dobândit de autorul reclamantei este preferabil. în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a constatat că imobilul fiind preluat fără titlu valabil, nu a aparținut niciodată statului.
împotriva sentinței a declarat apel pârâtul E.N., susținând că în cauză operează excepția autorității de lucru judecat întrucât prin decizia civilă nr. 232 din 20 februarie 1997 Curtea de Apel București a soluționat în mod irevocabil acțiunea în revendicare promovată de autoarea reclamantei, statuând că imobilul a trecut în proprietatea statului.
De asemenea, s-a susținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei s-a invocat caracterul greșit și contradictoriu al hotărârii, câtă vreme prima instanță recunoaște că acțiunea în revendicare a autoarei reclamantei a fost respinsă irevocabil, iar părțile contractului de vânzare-cumpărare au fost de bună-credință la încheierea lui, astfel încât nu se explică motivarea capătului de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor.
Prin decizia nr. 1673/A din 3 septembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței privitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Prealabil analizării fondului criticilor, s-a constatat caracterul neîntemeiat al celor două excepții invocate.
Astfel, în privința autorității de lucru judecat, s-a apreciat că nu subzistă în cauză, în condițiile în care acțiunea în revendicare anterioară a fost fundamentată pe dispozițiile dreptului comun în materie, iar apelantul-pârât nu a fost parte în acel proces.
Excepția inadmisibilității acțiunii nu a fost primită, față de situația imobilului, înstrăinat de stat înaintate de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu a mai făcut posibilă procedura prealabilă reglementată de art. 21 și urm. din lege.
Instanța a considerat însă, că are caracter fondat critica privind analiza contradictorie în soluționarea capătului de cerere asupra revendicării.
Pe acest aspect s-a reținut că, deși constatarea judecătoriei a fost în sensul valabilității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună-credință potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în același timp, prin compararea titlurilor s-a apreciat că cel al reclamantei este preferabil prin aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.
Procedându-se de această manieră a fost lipsit însă de eficiență principiul bunei-credințe, având în vedere că din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 rezultă voința legiuitorului ca actele juridice încheiate în aceste condiții (de bună-credință) să fie considerate ca deplin valabile, iar ca titluri de proprietate să fie preferabile titlului deținut anterior de proprietarul al cărui imobil a fost preluat de către stat.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a formulat critici de nelegalitate sub următoarele aspecte:
- în mod greșit instanța a apreciat că prin admiterea acțiunii în revendicare a fost lipsit de eficiență principiul bunei-credințe, având în vedere faptul că, recunoscându-se această atitudine subiectivă, a fost menținut ca valabil, contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului. în felul acesta, s-a dat eficiență maximă principiului invocat, respingându-se cererea de constatare a nulității absolute a acestui titlu;
- Comparând titlurile, prima instanță a procedat corect dând preferință titlului de proprietate al reclamantei, conducându-se după principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are și analizând titlul de proprietate al pârâtului, nu prin prisma bunei sau relei credințe, ci raportat la cerințele actului normativ în baza căruia statul a procedat la preluarea imobilului.
- De aceea, nu se poate pune problema unei analize lipsite de consecvență, așa cum a apreciat instanța de apel, câtă vreme actului de înstrăinare i s-a menținut valabilitatea, în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Recursul, înregistrat inițial pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost transmis, conform art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, spre soluționare, Curții de Apel București.
La rândul său, această instanță a declinat competența soluționării recursului în favoarea înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 4 pct. 1 C. proc. civ., cu referire la art. 2 alin. (1) pct. b și art. 3 pct. 2 C. proc. civ., reținând, potrivit probelor administrate, că valoarea obiectului litigiului depășește 5 miliarde lei.
în cauză, a fost formulată întâmpinare de către intimatul-pârât E.N., care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că buna-credință de care a dat dovadă la încheierea actului asanează orice cauză de nulitate și că reclamanta însăși, prin acțiunea de comparare a titlurilor recunoaște valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului asupra apartamentului.
S-a invocat faptul că cererea de recurs nu este întemeiată în drept, fiind informă din acest punct de vedere și că nu se formulează motive de casare sau de ordine publică, ci simple nemulțumiri.
în faza recursului s-au depus la dosar copii ale hotărârilor pronunțate urmare a promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă asupra aceluiași imobil, împotriva statului.
Intimatul E.N. a invocat, ca excepție de ordine publică, existența autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 232 din 20 februarie 1997 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins în mod irevocabil acțiunea în revendicare promovată de autoarea reclamantei în privința imobilului în care este situat și apartamentul intimatului.
Examinând cu prioritate această excepție, Curtea urmează să constate caracterul ei nefondat.
Astfel, potrivit deciziei invocate ca producând efectele autorității lucrului judecat, în sensul interzicerii reluării verificării jurisdicționale, a fost respinsă acțiunea în revendicare cu motivarea esențială "că instanțele nu erau competente să judece respectivul litigiu, nefiind întrunite cerințele art. 14 și urm. din Legea nr. 112/1995".
Or, pentru ca o hotărâre să intre în puterea lucrului judecat și să asigure astfel, imutabilitatea celor statuate jurisdicțional, este necesar ca ea să fi tranșat pretențiile deduse judecății.
O hotărâre ce respinge cererea sub motiv că ea nu ar fi de competența instanțelor judecătorești, nu se pronunță în nici un fel asupra fondului raportului juridic dedus judecății, pentru a se putea susține că ea se opune apoi, cu autoritatea lucrului judecat, excepția invocată având de aceea caracter nefondat.
Referitor la criticile din recurs, deși neîncadrate în drept, urmează să se constate, în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că formularea motivelor, vizând aplicarea greșită a două principii de drept (al bunei-credințe și al imposibilității transmiterii mai multor drepturi decât are autorul), face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Raportat la aspectele de nelegalitate invocate și reținând hotărârile judecătorești depuse în faza recursului, Curtea urmează să constate caracterul fondat al căii de atac exercitate, potrivit următoarelor considerente:
- Stabilindu-se în cauză că preluarea imobilului s-a făcut în mod nevalabil de către stat, consecința care trebuia dedusă era aceea că bunul a rămas în patrimoniul autoarei reclamantei.
în acest sens, prin sentința civilă nr. 1816 din 7 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4326 din 24 mai 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta G.L. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, care a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.
Ca atare, dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut, date fiind efectele declarative ale hotărârii pronunțate în cazul acțiunii în revendicare, cu efect retroactiv.
De aceea, prin respingerea acțiunii promovate de reclamantă împotriva dobânditorului imobilului (în condițiile Legii nr. 112/1995) înseamnă într-adevăr, să se aducă atingere principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo dat quod non habet).
Faptul că pârâtul-intimat ar fi fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (așa cum a statuat prima instanță a fondului) îi salvează într-adevăr actul de la nulitate, în condițiile prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
în același timp însă, prin hotărâre irevocabilă s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, iar din momentul recunoașterii acestui drept, care s-a făcut, astfel cum s-a menționat deja, cu caracter retroactiv, reclamanta avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale (în acest sens și cauza Străin și alții împotriva României).
De aceea, prin respingerea acțiunii îndreptate împotriva chiriașului-dobânditor ar însemna ca reclamanta să fie lipsită de bunul său, recunoscut irevocabil pe cale judecătorească și ar însemna o atingere adusă art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior (prin aceea că statul a înstrăinat un bun asupra căruia nu avea titlu).
Aceste aspecte, rezultate din înscrisurile noi depuse în faza recursului (hotărârea judecătorească împotriva statului) pun în discuție raportul dintre norma internă și cea internațională.
Astfel, dacă din perspectiva dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, încheierea cu bună-credință a contractului de vânzare-cumpărare îl salvează pe acesta de la nulitate, paralizând ca ultimă înstrăinare recunoscută valabilă asupra bunului, acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 înseamnă dimpotrivă, că reclamanta care deținea un bun, recunoscut ca atare, nu poate fi lipsită de acesta, prin ingerința statului (care a procedat la înstrăinare) și prin neacordarea unei despăgubiri corespunzătoare (deci, prin neasigurarea proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei).
Cum în caz de conflict între norma internă și cea internațională are preeminență norma internațională [art. 20 alin. (2) din Constituție], urmează ca în aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (incidente în cauză datorită existenței unei hotărâri irevocabile care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei împotriva statului), să se constate caracterul nelegal al soluției care a respins acțiunea în revendicare a reclamantei.
- în privința efectelor bunei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (aspect reținut de prima instanță a fondului și necontestat în căile de atac), ele urmează a se produce, astfel cum corect susține recurenta, prin menținerea valabilității actului juridic. Fiind evins în aceste condiții, intimatul-pârât va avea însă posibilitatea să se întoarcă împotriva înstrăinătorului pentru a pretinde daune-interese, efectele bunei-credințe manifestându-se pe acest plan.
în consecință, față de considerentele expuse, recursul a fost admis pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și modificată decizia atacată, în sensul respingerii apelului ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7756/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7689/2006. Civil → |
|---|
