ICCJ. Decizia nr. 8977/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 7 februarie 2001, reclamanții G.D.R. și G.V. au chemat în judecată pe pârâții M.T.O. și M.A.L. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să fie obligați să se mute din apartamentul pe care îl ocupă în imobilul din București, în apartamentul pe care ei înțeleg să îl ofere în schimbul acestuia.
în motivarea cererii reclamanții arată că sunt proprietarii imobilului situat la adresa menționată, că pârâții, care sunt chiriași într-unui din apartamente, refuză să le recunoască această calitate și că, în conformitate de dispozițiile art. 23 din O.U.G. 40/1999 sunt îndrituiți să ceară și să obțină mutarea acestora în alt apartament, printr-un schimb obligatoriu de locuințe.
Prin sentința civilă nr. 4672 din 18 aprilie 2001, Judecătoria sectorului 2 București a admis cererea și a obligat pârâții să se mute în apartamentul situat în București, apartament care Ie-a fost pus la dispoziție de reclamanți.
în motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din strada S. în baza contractului autentificat sub nr. 2688/1997 și că, în baza art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999, pot solicita efectuarea unui schimb obligatoriu de locuințe cu privire la chiriași, caz în care, cum locuința oferită la schimb întrunește exigențele prevăzute de art. 23 alin. (2) și art. 24 din ordonanță, cererea lor este întemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1625 din 16 noiembrie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a respins recursul declarat de reclamanți pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute și de prima instanță.
Prin cererea formulată la 18 noiembrie 2002 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătorești mai sus arătate cerând, în conformitate cu dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., casarea acestora și respingerea cererii deduse judecății de către reclamanți, motivat de faptul că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, fapt care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
în motivarea recursului, procurorul general susține că O.U.G. nr. 40 din 8 aprilie 1999 este un act normativ prin care s-au instituit norme de protecție pentru o anumită categorie de chiriași, anume pentru chiriașii care ocupă suprafețe cu destinație de locuință situate în imobilele care au fost redobândite de foștii proprietari ori de moștenitorii acestora și numai în favoarea acestora din urmă, anume a persoanelor în favoarea cărora s-a dispus restituirea imobilelor.
Ca atare, recurentul susține că numai proprietarii cărora le-au fost retrocedate imobilele se pot prevala de dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999, adică pot cere efectuarea schimbului obligatoriu de locuință nu și cei care au dobândit astfel de imobile prin cumpărare, cum este și cazul reclamanților, caz în care se impunea respingerea cererii deduse judecății.
în cursul judecății recursului în anulare intimații M.T.O. și A.L. au formulat mai multe cereri de recuzare a judecătoriilor cauzei ori a judecătorilor întregii secții, cereri care au fost respinse prin încheierile de ședință din 8 ianuarie 2004, 28 ianuarie 2001, respectiv încheierea nr. 2627 din 8 iunie 2004 a secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. 7737 din 20 octombrie 2004 a aceleași secții.
La 23 iunie 2004, judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea recursului în anulare declarat împotriva dec. 1705 din 25 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a deciziei nr. 579/A din 27 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a sentinței civile nr. 9373 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București.
La data de 30 mai 2006, intimații M.T.O. și A.L. au cerut repunerea pe rol a cauzei și continuarea judecății.
Analizând recursul în anulare dedus judecății, înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
în drept, din punct de vedere al procedurii civile românești, calea de atac a recursului în anulare era prevăzută de dispozițiile art. 330-3304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării hotărârilor judecătorești atacate.
Astfel, prin dispoziția art. 330 pct. 2 C. proc. civ., legiuitorul român instituia dreptul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție ca, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, să atace cu recurs în anulare la instanța supremă o hotărâre judecătorească irevocabilă atunci când prin aceasta s-a produs a încălcare esențială a legii care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, în termen de 1 an de la data la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
în speță, recursul în anulare dedus judecății a fost declarat, în raport de data pronunțării sentinței tribunalului, respectiv de la data la care aceasta a rămas irevocabilă, 16 noiembrie 2001, în termenul de 1 an care se împlinea la data de 18 noiembrie 2002.
Ca atare, înalta Curte constată că procurorul general a declarat recursul în anulare dedus judecății în prezenta cauză cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de dreptul intern.
în acest context al analizei este de menționat că prin O.U.G. nr. 58/2003 dispozițiile legale referitoare la recursul în anulare au fost abrogate.
Calea de atac dedusă judecății în prezenta cauză nu mai poate fi însă primită întrucât potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului constituie o violare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului.
Or, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, pe de o parte, și legile interne, pe de altă parte, prioritate au cele dintâi.
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, acceptarea de către instanțele unui stat a unei căi de atac extraordinare de atac, cum este și cazul recursului în anulare, constituie o violare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentele, Roma 4 noiembrie1950, cunoscută sub denumirea Convenția europeană a drepturilor omului, privită ca un tot unitar cu protocoalele sale adiționale, în acest sens a se vedea Cauza Brumărescu C. României, Cauza Popescu C. României, Cauza Stere și alții C. României.
în esență, Curtea Europeană apreciază că anularea unei decizii judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv de interpretare și aplicare greșită a dreptului intern, este considerată a fi o ingerință în exercitare de către reclamanți a dreptului lor de proprietate și deci, în dreptul lor de a li se respecta bunurile, respectiv o atingere adusă dreptului la protecția proprietății prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
O asemenea ingerință, chiar dacă ar avea o bază legală, adică ar fi justificată în baza unei dispoziții legale aparținând dreptului intern, astfel cum se susține de către procurorul general, nu poate fi însă acceptată și realizată întrucât între principiile fundamentale ale unei societăți democratice se regăsește și cel privind preeminența dreptului.
O asemenea regulă presupuse respectarea principiului securității raporturilor juridice și mai ales a deciziilor de justiție intrate în puterea lucrului judecat și interzice părților litigante să solicite supervizarea unei judecăți definitive și executorii numai cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor.
O asemenea solicitare cu atât mai puțin ar putea fi acceptată în acest scop atunci când este formulată de procurorul general după încheierea unei proceduri judiciare în care nici nu a fost parte, cum este și cazul în speța dedusă judecății.
în aprecierea ingerinței, Curtea Europeană a statuat că prin recunoașterea și admiterea unei astfel de căi extraordinare de atac, prin care se urmărește anularea integrală a unui drept real ori de creanță recunoscut unei persoane printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă se creează un prejudiciu atât de radical, caz în care nu mai este menținut un just echilibru între protejarea proprietății și exigențele de interes general ale societății.
în speță, referitor la imobilul în litigiu, situat în București, este de menționat că a fost preluat de stat, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul foștilor proprietari, G.A. și G.R. poz. 8522 în anexa la decret pentru ca, prin sentința civilă nr. 4282 din 20 aprilie 1994 Judecătoria sectorului 2 București, rămasă irevocabilă, să fie restituit moștenitorilor G.A., G.V. și G.R.
Imobilul a fost, inițial, înstrăinat de către moștenitori numitei F.S., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 306 din 14 martie 1996 al BNP L.S. pentru ca, ulterior, să fie răscumpărat, de către moștenitorii G.D.R. și G.V.
Prin hotărârile judecătorești recurate, proprietarii bunului, adică G.D.R. și G.V. au obținut un schimb obligatoriu de locuință cu privire la unul dintre apartamentele închiriate de stat numiților M.T.O. și M.A.L.
Instituția schimbului obligatoriu de locuințe a fost reglementată de stat pentru astfel de imobile, prin dispoziția art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, în vederea oferirii unei protecții chiriașilor din imobilele deținute de stat și care erau supuse retrocedării foștilor proprietari.
Cu alte cuvinte, prin hotărârile judecătorești recurate instanțele au recunoscut proprietarilor îndreptățirea de a-și apropria imobilul, respectiv dreptul de a intra în mod efectiv în posesia nemișcătorului, atribut specific exercițiului dreptului de proprietate privată.
în acest context al analizei, înalta Curte observă și că pretinsa interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 din O.U.G. 40/1999 invocată de procurorul general, pe motiv că reclamanții nu ar avea un "titlu de retrocedare" se constituie într-o greșeală de fapt, reclamanții fiind titularii unui asemenea titlu care îl reprezintă nu contractul de vânzare cumpărare prin care au răscumpărat imobilul ci sentința civilă nr. 4282 din 20 aprilie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care imobilul Ie-a fost retrocedat de stat în proprietate.
Mai mult este de observat și faptul că legiuitorul, prin dispoziția art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999 nu face o distincție între categoriile de "proprietari" îndreptățite să ceară și să obțină efectuarea schimbului obligatoriu de locuințe de felul celei invocate de către procurorul general pe calea recursului în anulare.
Așa fiind, cum, pentru considerentele arătate, prin admiterea căii de atac deduse judecății s-ar realiza o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, înalta Curte constată că, deși exercitat în condițiile impuse prin legislația internă, nu poate primi recursul în anulare declarat de procurorul general în prezenta cauză, cale extraordinară de atac prin care se tinde la desființarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat cu consecința privării reclamanților de un atribut specific dreptului lor de proprietate, anume posesia bunului, care Ie-a fost recunoscut prin acestea.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8997/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8671/2006. Civil → |
|---|
