ICCJ. Decizia nr. 5023/2007. Civil
| Comentarii |
|
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. constată că prin cererea introductivă de instanță întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 28 februarie 2006 reclamanții P.G. și B.P. au chemat în judecată pe pârâții municipiul București prin primarul general și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 260 mp situat în București, prin atribuirea în natură a acestuia sau prin atribuirea în compensație a unui teren de aceeași calitate sau a unei despăgubiri materiale.
în motivare au arătat că terenul provine de la autoarea lor S.N., fiind preluat abuziv de stat în anul 1981.
Deși s-au adresat cu notificare în data de 12 februarie 2002 la Primăria municipiului București, aceasta nu a emis decizie (dispoziție).
Prin sentința civilă nr. 286 din 28 februarie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei sector 5, reținând că obiectul pricinii este revendicarea terenului în suprafață de 260 mp în valoare de 720.000.000 lei (rol).
Prin sentința nr. 4726 din 30 iunie 2006 Judecătoria sector 5 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București fără a constata ivit conflictul negativ de competență, calificând acțiunea ca având ca obiect obligația de a face. Instanța a reținut în esență că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 a statuat că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 este secția civilă a tribunalului în raza teritorială a căruia își are sediul persoana juridică respectivă.
Prin sentința civilă nr. 1185 din 20 septembrie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul municipiul București prin primar general să emită o decizie motivată cu privire la notificarea ce i-a fost adresată cu numărul 458 din 12 februarie 2002.
A luat act de renunțarea reclamantelor la judecată în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.
A obligat pârâta la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut în esență că nesoluționând notificarea pârâta a încălcat dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei sentințe municipiul București prin primar general a declarat apel.
Se susține că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare.
Reclamanții nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris și nu au făcut dovada precizării dacă mai dețin alte probe, deci obligația de a răspunde la notificare este prematură, iar termenul de 60 de zile este un termen de recomandare.
Prin decizia civilă nr. 227 A din 22 noiembrie 2006 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul și a obligat intimatul la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut în esență că unitatea deținătoare era obligată să soluționeze notificarea prin evaluarea actelor depuse, iar în cazul în care ar fi apreciat că actele nu sunt suficiente putea solicita persoanei îndreptățite completarea dosarului, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. Termenul de soluționare curge de la data depunerii notificării, nefiind întrunite condițiile de prorogare a acestui termen, prevăzute de H.G. nr. 498/2003.
Deși pentru nerespectarea termenului de 60 de zile nu sunt prevăzute sancțiuni această împrejurare nu împiedică obligarea la respectarea obligației unității deținătoare pe calea acțiunii în justiție.
împotriva acestei decizii municipiul București prin primar general a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sunt reluate criticile formulate în apel.
Astfel, se susține că nu s-a refuzat soluționarea notificării căci notificările sunt soluționate în ordinea cronologică a înregistrării lor.
Termenul de 60 de zile are două date de referință și anume fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar reclamanții nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris și nu au făcut dovada existenței vreunei precizări.
Prin întâmpinare reclamanții au solicitat respingerea recursului.
Recursul nu este întemeiat.
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 este înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietar prin abuzurile săvârșite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
în acest spirit cât și conform principiului de drept potrivit căruia unde legea nu distinge nu distingem nici noi (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite, iar caracterul termenului de 60 de zile prevăzut în art. 23 din Legea nr. 10/2001 este evident imperativ și nu de recomandare.
Pârâtul nu și-a îndeplinit o obligație legală de a face, nu a emis decizie (dispoziție) prin raportare la nici unul din termenele invocate și nimeni nu se poate prevala de o astfel de încălcare a reglementărilor. In același timp, nu se poate reține culpa reclamanților în sensul invocat că nu au făcut dovada vreunei precizări.
De la data depunerii notificării, care este 12 februarie 2002 până la data introducerii acțiunii și, de altfel nici până în prezent pârâtul nu a răspuns la notificare încât nu poate fi primită apărarea sa potrivit căreia notificările sunt soluționate în ordinea cronologică a înregistrării lor.
în consecință, cum decizia este legală recursul a fost respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Cum recurentul a căzut în pretenții prin respingerea recursului, iar cheltuielile de judecată au fost dovedite, a fost obligat la 400 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți P.G. și B.P.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5040/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5030/2007. Civil → |
|---|
