ICCJ. Decizia nr. 5030/2007. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1291 din 13 octombrie 2006 a admis acțiunea formulată la 1 septembrie 2006 de reclamantul L.A. împotriva pârâtului municipiul București prin primarul general și împotriva acestuia din urmă și i-a obligat pe pârâți să soluționeze notificarea 622 din 11 februarie 2002 cu privire la imobilul situat în București.
în motivarea acestei soluții instanța a reținut că reclamantul deși a notificat pe pârâți prin notificarea 622/2002 în baza Legii 10/2001, cu o cerere de restituire în natură a imobilului situat în București, nu a primit până la introducerea acțiunii nici un răspuns.
S-a constatat că pârâții nu au făcut cunoscut petentului, că documentația depusă de acesta este insuficientă, și nici nu au dovedit că ar fi purtat o corespondență în acest sens cu petentul.
Ca urmare s-a constatat că pârâții nu și-au respectat obligația prevăzută de art. 25 din Legea 10/2001, modificată prin Legea 247/2005 și au fost obligați în consecință.
Curtea de apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 17/A din 22 ianuarie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general, constatând că obligația entității sesizate cu notificare este clară, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001 și că termenul de 60 de zile prevăzut în textul de lege face parte din norma imperativă.
S-a mai constatat că adresa emisă de Primărie la 16 martie 2006, la mult timp după notificarea înregistrată în anul 2002 nu s-a dovedit că a fost trimisă petiționarului.
S-a mai reținut că de fapt apelantul nu a formulat critici concrete împotriva sentinței atacate ci a reluat apărările inserate în cuprinsul întâmpinării formulate la instanța de fond.
Pârâtul municipiul București prin primar general a declarat recurs în termen legal împotriva deciziei curții de apel invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în fapt, recurentul a analizat dispozițiile art. 23 din Legea 10/2001 în înțelesul dat acestuia de Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 în sensul că termenul de 60 de zile poate curge de la data notificării sau depunerii actelor doveditoare când acestea nu au fost depuse odată cu notificarea.
Se constată că nici prin recurs nu se formulează o critică concretă asupra deciziei atacate, așa cum în mod corect și instanța de apel a făcut constatări în legătură cu apelul declarat împotriva sentinței Tribunalului.
A susține că termenul de 60 de zile, prevăzut expres și imperativ de lege, nu s-a epuizat încă deși notificarea a fost înregistrată în urmă cu 4 ani față de momentul sesizării instanței de judecată, echivalează în mod evident cu un refuz de soluționare a notificării, sancționat corect de către instanța de fond, prin obligarea pârâtului să emită o dispoziție motivată la cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul Legii 10/2001.
Constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. pentru modificarea deciziei atacate, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5023/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4917/2007. Civil → |
|---|
