ICCJ. Decizia nr. 5181/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 21 iunie 2005 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul T.P.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, anularea dispoziției nr. 1413 din 3 iunie 2005, emisă de pârât și restituirea în natură a cotei de 1/6 din apartamentele nr. 1, 2, 5 și 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, dispoziție prin care s-a respins notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 cu motivarea că pentru cota-parte din imobil preluată în baza Decretului nr. 223/1974 au fost acordate despăgubiri la momentul preluării, care de altfel nici nu a fost una abuzivă.
La data de 18 octombrie 2005, reclamantul a formulat o completare de acțiune prin care a solicitat să se constate partajarea imobilului prin sentința civilă nr. 6282 din 5 iulie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca și să se dispună atribuirea în natură a apartamentului nr. 1B, liber în prezent, cu obligația achitării unei sulte în cazul diferenței valorice dintre cota sa de 1/6 și valoarea apartamentului nr. 1B.
Prin sentința civilă nr. 794 din 20 septembrie 2006, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată și completată de reclamant și, în consecință, s-a dispus anularea dispoziției nr. 1413 din 3 iunie 2005, obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamant a cotei de 1/6 din apartamentele 1, 2, 5, 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, și înscrise în C.F. col.22361 Cluj, cotă materializată în apartamentul 1B din același imobil și înscris în C.F. ind. 144041 Cluj.
Totodată, pârâtul a mai fost obligat să plătească reclamantului sulta de 17.150 RON.
S-a respins cererea privind constatarea partajării imobilului prin sentința civilă nr. 6282/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, potrivit copiei C.F. 22361 Cluj, reclamantul este proprietar sub B7 asupra cotei de 1/6 din apartamentele 1, 2, 5, 6, iar prin procesul verbal nr. 5361 din 1 martie 1976 această cotă a sa a fost preluată în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind emisă decizia nr. 522 din 1 decembrie 1975 a fostului C.P.J. Cluj.
S-a mai reținut în considerente că preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974, chiar și cu plata despăgubirilor, este o preluare fără titlu valabil, acest act normativ încălcând atât dispozițiile Constituției din 1965, cât și ale tratatelor internaționale la care România era parte la acea dată.
Reținându-se că prin Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. 1 se dispune restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și constatându-se că apartamentul 1B, ce reprezintă materializarea cotei de 1/6 din apartamentele 1, 2, 5, 6, se află în proprietatea Statului Român, s-a dat eficiență juridică dispozițiilor legale menționate, dispunându-se restituirea în natură către reclamant, cu obligarea pârâtului la plata unei sulte reprezentând diferența valorică dintre valoarea de circulație a cotei de 1/6 din imobil și valoarea ap. 1B.
Cererea formulată de reclamant privind constatarea partajării imobilului prin sentința civilă nr. 6282/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost respinsă cu motivarea că, în domeniul de aplicare al art. 111 C. proc. civ., instanța nu poate constata existența unui drept ce derivă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, susținând, pe de o parte, că preluarea imobilului nu a fost abuzivă, iar pe de altă parte, că dispoziția instanței prin care primarul a fost obligat să plătească sultă este nelegală, întrucât trebuiau aplicate dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Ulterior, pârâtul și-a completat motivele de apel, criticând hotărârea și în ceea ce privește omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la despăgubirile încasate de parte, respectiv faptul că nu s-a dispus restituirea acestei sume ca obligații distincte de măsuri reparatorii, cu motivarea că nu ar putea fi deduse.
Prin decizia civilă nr. 25 din 26 ianuarie 2007, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de pârât și a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a obligat pârâtul să facă propuneri de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în limitele diferenței de valoare între valoarea cotei de 1/6 din imobil și valoarea apartamentului nr.1B, restituit în natură, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A fost obligat reclamantul la restituirea sumei încasate cu titlu de despăgubiri, actualizată cu coeficientul de inflație stabilit conform legislației în vigoare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:
S-a apreciat corectă opinia primei instanțe potrivit căreia preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă, considerându-se astfel neîntemeiată prima critică a apelantului referitoare la valabilitatea titlului statului.
în ce privește obligația de restituire a despăgubirilor încasate pentru imobilul preluat, critica adusă hotărârii de către pârât s-a apreciat a fi întemeiată.
Astfel, s-a reținut că deși în considerentele sentinței se precizează că reclamantul nu a contestat încasarea despăgubirilor în sumă de 6.600 lei, în dispozitivul hotărârii nu este menționată obligația acestuia de a rambursa suma reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu indicele inflației.
întemeiată s-a considerat și critica referitoare la stabilirea greșită a sultei pentru diferența de valoare, reținându-se că această obligație rezultă din aplicarea Legii nr. 10/2001 și nu dintr-un act de partaj, astfel că în limitele diferenței de valoare trebuia stabilită obligația pârâtului de a face propuneri de acordare de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului declarat și, pe fond, respingerea acțiunii formulată de reclamant ca nefondată.
Recurentul susține, în esență, că hotărârea criticată este nelegală, fiind dată cu încălcarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în sensul că în mod greșit s-a stabilit că este vorba despre o preluare abuzivă a imobilului.
în opinia recurentului, trecerea imobilului în proprietatea statului nu a fost abuzivă, fiind făcută cu plata despăgubirilor legale, astfel că dispoziția de respingere a notificării este o soluție corectă și legală.
Recursul este nefondat.
Prin decizia nr. 522 din 1 decembrie 1975 a fostului Comitet Executiv al Consiliului popular al județului Cluj, emisă în aplicarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, s-a trecut în proprietatea statului cota de 1/6 din apartamentele nr. 1, 2, 5, 6 aflate în imobilul situat în Cluj-Napoca, cotă ce aparținea reclamantului în calitate de proprietar.
în decizie s-a menționat că s-a aprobat plata sumei de 6.600 lei către reclamant, cu titlu de despăgubiri, fără ca acesta să conteste încasarea despăgubirilor.
Invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 nu poate fi reținută pentru următoarele argumente.
Nelegalitatea prevederii cuprinse în textul de lege menționat anterior rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1), care definesc noțiunea de imobile preluate abuziv de stat.
Legea specială nu definește noțiunea de "preluare abuzivă", în art. 2 alin. (1) enumerând situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluționeze notificarea reclamantului trebuia să precizeze dacă situația acestuia se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute de text.
Dispoziția legală invocată ca temei pentru respingerea cererii reclamantului ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamantul, ca de altfel toți cei aflați în situații similare, era obligat să procedeze la înstrăinarea construcțiilor către stat, în schimbul unei sume pe care tot acesta le stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care face referire pârâtul.
Argumentul cuprins în Normele metodologice, în sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara, este pur teoretic pentru că, practic, o astfel de operațiune era imposibilă, în condițiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, actele juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.
Imobilul în litigiu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a emis decizia administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
De altfel, textul art. 2 alin. (1) lit. h) din lege nu condiționează caracterul abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea acesteia, astfel că intră în sfera de aplicare a textului și imobilele pentru care s-a plătit o despăgubire rezonabilă.
în consecință, pentru considerentele expuse, hotărârea instanței de apel este corectă și legală, fiind menținută prin respingerea recursului ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5201/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5164/2007. Civil → |
|---|
