ICCJ. Decizia nr. 5702/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 11 octombrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul S.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la libera circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentința civilă nr. 81 din data de 12 ianuarie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 iulie 2006, dar, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pârâtul a locuit în Italia în baza unui permis de ședere eliberat de autoritățile italiene în 1999 și prelungit în 2004, are o adresă stabilă și un contract de închiriere a locuinței, este angajat în muncă pe perioadă nedeterminată din 26 mai 2005, așa încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 38 din Legea nr.248/2005.
Prin decizia nr. 191 din 22 martie 2007 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Dreptul la liberă circulație comportă îngrădiri ce pot fi stabilite de state pentru protejarea intereselor lor, dar, fiind vorba despre un drept fundamental al omului, îngrădirile trebuie făcute restrictiv.
Potrivit art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, restrângerea dreptului la liberă circulație poate fi dispusă de tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei, ceea ce înseamnă că instanța este competentă să aprecieze nu doar asupra termenului interdicției, ci și asupra oportunității unei asemenea măsuri, ceea ce nu presupune cenzurarea legislației altui stat.
în cauza de față, în raport de actele depuse la dosar, în mod corect a stabilit tribunalul că măsura cerută de reclamantă nu se impune a fi luată față de pârât.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
în motivarea cererii, recurenta arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 iulie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante.
Chiar dacă pârâtul s-ar fi aflat legal pe teritoriul Italiei, măsura restrângerii dreptului său la liberă circulație trebuie luată.
în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de lege.
Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.
Astfel, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene.
Recurenta susține că măsura solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public, având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.
De asemenea, scopul legitim constă și în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de convențiile internaționale la care România este parte.
Curtea de apel a reținut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cazul dedus judecății, probele administrate nu relevă necesitatea restrângerii dreptului pârâtului.
Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.
Pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulație a unui cetățean, este necesar ca, în aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanța să respecte și dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adică să verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de interes general prevăzute în pct. 3 al articolului.
Aceasta deoarece România este, încă din anul 1993, membră a Consiliului Europei și, în această calitate, este ținută să respecte Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), precum și protocoalele adiționale la aceasta, iar în măsura în care o normă de drept internă ar veni în contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.
De asemenea, dobândind statutul de membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, aplicabilă litigiului de față, care este purtat între stat, printr-o direcție a Ministerului Administrației și Internelor, și un particular.
Pentru aceste motive, în mod corect s-a considerat că simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 27 iulie 2007 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unuia din scopurile referitoare la asigurarea securității naționale, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății și a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, ci, dimpotrivă, din probatoriul administrat a reieșit, ca situație de fapt, că pârâtul locuiește și lucrează în condiții de legalitate în Italia.
Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte l-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5662/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5775/2007. Civil → |
|---|
