ICCJ. Decizia nr. 5421/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1132 din 12 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Mangalia s-a dispus după cum urmează:
S-a respins în totalitate acțiunea civilă, formulată de reclamanții D.N., P.E., D.R.C. și D.C. împotriva pârâților Consiliul Local Mangalia, G. RA Mangalia, SC E. SRL Mangalia, SC S. SRL Mangalia, P.D., P.P., B.M., C.A., C.M., Primăria Mangalia reprezentantă prin primar, C.R. și C.S., având drept capete de cerere: nulitatea contractelor de locațiune încheiate între Consiliul Local Mangalia și pârâtele SC E. SRL Mangalia și SC S. SRL Mangalia; nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G. RA Mangalia cu pârâții persoane fizice; nulitatea sentinței civile nr. 29 din 8 ianuarie 1969 a Judecătoriei Constanța și a deciziei civile nr. 226/1969 a Tribunalului Constanța; nulitatea mențiunilor de evidență imobiliară; recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților; obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în Mangalia; evacuarea pârâtelor SC E. SRL Mangalia și SC S. SRL Mangalia; revenirea pârâților persoane fizice la calitatea de chiriași; instituirea sechestrului judiciar asupra imobilului în litigiu; cheltuieli de judecată.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia.
Prin decizia civilă nr. 1008 din 5 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, s-a dispus după cum urmează:
S-a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți D.N., D.C., P.E. și D.R.C. împotriva sentinței civile nr. 1132 din 12 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Mangalia în dosarul civil 2363/1996, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Local Mangalia, Primăria Mangalia prin primar, G. RA Mangalia, SC C. MV SCV SRL, SC S. SRL Mangalia, P.D., P.P., B.M., C.A., C.R. și C.S.
S-a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamanților.
Au fost obligați pârâții Consiliul Local Mangalia, Primăria Mangalia, G. RA Mangalia, SC C. MV SCV SRL și SC S. SRL Mangalia să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Mangalia, compus din teren în suprafață de 175,65 mp și construcție formată din pivniță, parter, etajul 1 și 2, mansardă.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate referitoare la respingerea cererilor de constatare a nulității absolute a contractelor de locațiune încheiate cu pârâtele SC S. SRL Mangalia și SC C. MV SCV SRL, a contractelor de vânzare-cumpărare având ca titulari pe pârâții P.D., P.P., C.A., C.M., B.M., C.R. și C.S., a constatării nulității sentinței civile nr.29/1969 a Judecătoriei Constanța și a deciziei civile nr. 226/1969 a Tribunalului Constanța și a mențiunilor de evidență imobiliară.
Prin decizia civilă nr. 291 din 7 martie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, s-au admis recursurile declarate de reclamanții D.N., P.E., D.R.C., D.C. și de pârâții RA G. SA Mangalia, Consiliul local al Municipiului Mangalia, C.R. și C.S., împotriva deciziei civile nr. 1008 din 25 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă. S-au casat atât decizia cât și sentința primei instanțe, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanță, la Tribunalul Constanța.
Instanța de recurs a reținut că tribunalului îi revenea competența de soluționare a cauzei în primă instanță față de data introducerii acțiunii, 25 octombrie 1996 și valoarea imobilului.
Rejudecând cauza, Tribunalul Constanța, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 504 din 15 aprilie 2004, dispunând după cum urmează:
S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.N., P.E., D.R.C., D.C., în contradictoriu cu Consiliul Local Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia prin primar, S.P.A.D.P.P. Mangalia, C.R., C.S., P.D., B.M., P.P., C.M., SC C. MV SCV SRL și SC S. SRL.
Au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Mangalia, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 175,65 mp și construcție formată din pivniță, parter, etaj 1 și 2 și mansardă.
S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare:
- nr. 1910 din 17 decembrie 1991, încheiat între G. RA Mangalia și C.M.;
- nr. 1505 din 26 noiembrie 1991, încheiat între G. RA Mangalia și P.D.;
- nr. 1504 din 13 decembrie 1991, încheiat între G. RA Mangalia și C.A.;
- nr. 2446 din 5 februarie 1992, încheiat între G. RA Mangalia și A.C.;
S-au respins celelalte capete ale cererii de chemare în judecată.
Pentru a dispune în acest sens, instanța a avut în vedere actele dosarului, față de care a reținut următoarele:
După trimiterea cauzei spre rejudecare, reclamanții nu au modificat obiectul cererii de chemare în judecată, nu au renunțat la cererile formulate și nici nu au formulat cereri noi.
Modificări au survenit cu privire la părțile din proces având în vedere înstrăinările ulterioare ale unor părți din imobil și reorganizarea suferită de G. RA Mangalia, astfel:
în locul pârâtului G. RA Mangalia a intervenit ca pârât S.P.A.D.P.P. Mangalia. Prin Hotărârea nr. 11 din 29 ianuarie 2003 a Consiliului Local Mangalia activitățile, pasivul și activul G. RA Mangalia au fost preluate de acest serviciu, unitate cu personalitate juridică. în acest context, se constată că a avut loc o transmitere a drepturilor procedurale.
Pârâta C.A. a înstrăinat apartamentul pe care-l deținea în imobilul în discuție numitei C.R., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 47216/1994 transcris sub nr. 37855/1994. C.R. la rândul ei, a înstrăinat același bun soților C.R. și C.S., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000.
De asemenea, C.R. și S. au cumpărat și apartamentul ce a aparținut pârâtului A.C. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36762 din 22 august 1995.
Contractul de închiriere nr. 6219 din 27 octombrie 1995 încheiat între G. RA Mangalia și SC E. SRL Mangalia, a fost cesionat către SC C. MV SCV SRL Mangalia conform adresei nr. 4301 din 6 mai 1996. Drept urmare, spațiul locativ cu altă destinație în suprafață de 60,93 mp situat la parterul imobilului litigios a fost închiriat către SC C. MV SCV SRL cu contractul de închiriere înregistrat sub nr. 6931 din 3 august 1998. Locul pârâtei SC E. SRL Mangalia a fost luat de SC C. MV SCV SRL.
Consiliul Local Mangalia a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată numai de o parte din coindivizari.
Excepția lipsei calității procesual pasive este nefondată întrucât acest pârât are calitate procesuală pe capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de locație pentru spațiile cu destinație comercială, deoarece este parte în aceste contracte.
De asemenea, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că potrivit Legii 215/2001 privind administrația publică locală, este organul care decide cu privire la bunurile aparțin localității. Imobilul a fost în domeniul privat al localității Mangalia. Parțial s-a înstrăinat persoanelor fizice, pârâții, prin mandatarul G. RA Mangalia iar o altă parte, spațiile cu o altă destinație de la parter, sunt în continuare în domeniul privat al localității și sunt în administrarea Serviciului Public de Administrare a domeniul public și privat Mangalia.
Și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată numai de o parte din coindivizari este nefondată, întrucât acțiunea a fost formulată de toți succesorii autorilor T.D. și P.D.
Când s-a declanșat litigiului, reclamantul D.C. l-a împuternicit pe reclamantul D.N. să-l reprezinte înaintea organelor puterii sau administrației de stat în legătură cu revendicarea unor imobile, procură autentificată sub nr. 34212 din 6 august 1993. Din modul de redactare rezultă că aceasta este o procură generală. Și ceilalți reclamanți D.R.C. și P.E., cu procură autentificată sub nr. 20540 din 13 mai 1993 i-au dat mandat general de reprezentare reclamantului D.N. Ambele procuri sunt anterioare formulării acțiunii, 1996. P.E. și D.R.C. i-au dat lui D.N. și procură generală autentificată sub nr. 1947 din 6 septembrie 1996 (data anterioară înregistrării acțiunii, 25 octombrie 1996). D.C. a retras procura dată lui D.N. la 23 august 1998. Având în vedere prevederile art. 71-72 C. proc. civ. instanța a constatat că a fost legal sesizată de toți proprietarii imobilului în litigiu.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 160 din 22 august 1930 transcris sub nr. 2315 din 2 septembrie 1930 frații T.N.D. și P.N.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren de 80 mp pe care se află "un local vechi de brutărie" situat în Mangalia.
Printr-un alt act de vânzare-cumpărare încheiat la 23 septembrie 1997 și transcris sub nr. 3521 din 4 octombrie 2007 aceeași frați mai dobândiseră pe str. T. din Mangalia "un loc viran împrejmuit cu zid de piatră în suprafață de 103 mp".
în baza autorizației "permisiune" nr. 228 din 17 mai 1933 cei doi au construit pe terenul de 110 mp un imobil compus din parter și un etaj iar în august 1933 au primit "permisiunea" să mai construiască un etaj de 110 mp.
Din procesul verbal încheiat la data de 27 noiembrie 1959 de o comisie orășenească de pe lângă Sfatul Popular al orașului Mangalia rezultă că în anul 1950 imobilul a fost preluat în administrarea Sfatului Popular Mangalia pentru sediu, fără a fi naționalizat.
Susținerea pârâților C. că apartamentul pe care-l ocupă ei este o construcție nouă care nu se identifică cu cea revendicată este neîntemeiată.
Imobilul revendicat a suferit în timp mai multe renovări și recompartimentări, care nu pot echivala cu o locuință nouă. Toate recompartimentările, care nu pot echivala cu o locuință nouă au fost efectuate pentru a putea fi folosită construcția în funcție de utilitatea pe care i-a dat-o fiecare posesor.
Prin adresa nr. 3842 din18 noiembrie 1991 Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției confirmă faptul că prin decizia MAI nr. 239/1952, începând cu 20 aprilie 1952 întreaga familie a lui D.T., soția și cei doi fii N. și R.C., au avut domiciliul obligatoriu în Mircea Vodă, raion Medgidia, restricțiile fiind ridicate prin decizia M.Ap.N. 5089/1954 la 10 octombrie 1954.
în considerarea celor mai sus menționate, instanța a constatat că D.P. și D.T. au fost deposedați abuziv și prin violență de imobilul proprietatea lor, situat actualmente în Mangalia. în acest context, D. nr. 218/1960 nu a produs efecte, proprietatea imobilului a fost transmisă în mod nelegal patrimoniului Statului.
în contextul celor mai sus menționate, instanța constată că autorul reclamanților și implicit reclamanții au fost și au rămas titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Mangalia.
Astfel, toți pârâții au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.
Cu privire la celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, instanța a constatat următoarele:
Cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a spațiilor cu destinație de locuință din imobilul situat în Mangalia este întemeiată.
Din conținutul contractelor de vânzare-cumpărare rezultă că au fost încheiate în baza Decretului-lege nr. 61/1991 și a Legii 85/1992. întrucât imobilul nu a fost construit din fondurile statului încheierea acestor contracte s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 1 ale acestui act normativ.
Cu adresa nr. 5556 din 1 octombrie 1992 G. RA Mangalia recunoaște că apartamentele vândute în baza Decretului-lege 61/1991 și a Legii 85/1992 s-a făcut cu încălcarea legii și invocând dispozițiile art. 19 din Legea 85/1992, sugerează lui T.D. să solicite instanței constatarea nulității absolute a contractelor deja încheiate.
Drept urmare, instanța a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1910 din 17 decembrie 1991, nr. 1505 din 26 noiembrie 1991, nr. 1504 din 13 decembrie 1991, nr. 2446 din 5 februarie 1992. Nu se poate dispune revenirea cumpărătorilor la calitatea de chiriași, deoarece aceștia au înstrăinat la rândul lor imobilul.
Contractele de închiriere pentru spațiile cu altă destinație nu sunt lovite de nulitate, deoarece reclamanții nu au adus probe cu care să dovedească reaua-credință a locatarilor, având în vedere că s-a invocat nulitatea pentru cauză ilicită. La încheierea oricărei convenții, buna credință se prezumă și cel ce invocă reaua credință trebuie să o dovedească.
Nici cererea de constatare a nulității hotărârilor judecătorești invocată de reclamanți nu a fost primită, întrucât reformarea acestora putea fi realizată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Prin decizia civilă nr. 894/C din 21 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-au respins ca nefondate apelurile civile declarate de pârâții C.R. și S., P.D., Ș.M.E., C.M. și Consiliul Local Mangalia împotriva sentinței civile nr. 504 din 15 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, pentru următoarele motive, unele reținute ca fiind comune pentru apelurile analizate.
în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pentru că nu a fost formulată de toți coindivizarii, s-a reținut că în cererea de chemare în judecată calitate de reclamanți au D.N., P.E., D.R.C., D.C., cererea fiind semnată de avocat, care a prezentat împuternicire pentru toate părțile.
în cursul judecății s-a depus (la filele 242-243 dosar nr. 2363/1996), procurile autentificate sub nr. 1847/1996, prin care P.E. și D.R.C. îl mandatează pe I.N. să întreprindă orice acțiune în justiție în legătură cu dreptul lor asupra drepturilor mobile și imobile, precum și sub nr. 34212 din 6 august 1993 prin care D.C. îl mandatează pe D.N. să îl reprezinte în fața organelor puterilor de stat în legătură cu obținerea unor imobile.
Ulterior soluționării cauzei de prima instanță, petiția de apel și cea de recurs a fost făcută tot prin avocat, în baza împuternicirii depuse la dosar. După casarea cu trimitere, la dosar a fost depusă notificare privind retragerea procurii nr. 34212 din 6 august 1993, notificare datată 23 august 1996.
Cu toate acestea, în cursul judecății, reclamantul D.C. nu a retractat acțiunea promovată de către D.N. în baza procurii pe care o retrăsese. Mai mult, acesta s-a prezentat, prin avocat ales conform împuternicirii și procurii depuse și a continuat judecata în calitate de reclamant, confirmând prin aceasta acțiunea promovată.
De asemenea, reclamantul D.C. și-a exprimat poziția procesuală și în prezentul apel, solicitând respingerea apelurilor și menținerea sentinței atacate.
Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamantul nu a înștiințat instanța despre retragerea procurii date lui D.N., conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. și nu a făcut dovada că a comunicat retragerea mandatului și lui D.N.
în raport de poziția procesuală a reclamantului D.C. care nu a declarat că nu își însușește acțiunea promovată de mandatar, ci, dimpotrivă, și-a manifestat interesul față de cauza dedusă judecății, nu se poate reține susținerea apelanților pârâți, în sensul că cererea nu a fost introdusă de toți coindivizarii.
în ceea ce privește calitatea de succesori a reclamanților, instanța de fond a apreciat corect că reclamanții se legitimează procesual activ în cauză.
Astfel, în speță, reclamanții au invocat în susținerea acțiunii dreptul de proprietate a autorilor T.N.D. și P.N.D. asupra imobilului situat în Mangalia. Conform certificatului de moștenitor nr. 581 din 1 aprilie 1993, au calitatea de moștenitori legali ai defunctului D.T.: D.N., P.E. și D.R.C., toți în calitate de descendenți. De pe urma defunctului D.P. a rămas ca unic moștenitor acceptant reclamantul D.C., fapt dovedit prin certificatul de moștenitor nr. 19/2001.
Prin urmare, reclamanții au calitatea de succesori legali ai autorilor D.T. și D.P. și de coindivizari asupra imobilului ce face obiectul revendicării, astfel că excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe aceste aspecte este neîntemeiată.
Referitor la titlul de proprietate al reclamanților se constată că autorii acestora au dobândit, cu actele de vânzare-cumpărare nr. 160 din 22 august 1930 și 248 din 23 septembrie 1927, imobilul situat în Mangalia, compus din 80 mp teren pe care era amplasat un local vechi de brutărie, în stare de ruină și terenul în suprafață de 103 mp și 55 cm, loc viran împrejmuit cu un zid de piatră situat în Mangalia.
Prin "permisiunea" nr. 238/1933, Primăria Mangalia i-a autorizat pe autorii reclamanților să construiască pe acest teren o construcție compusă din parter și etaj pe o suprafață de 110 mp (fila 66 dosar 2365/1996). Din chitanța depusă la fila 67 rezultă că aceștia au plătit și taxa aferentă construirii unui alt etaj pentru această construcție, în afara celui autorizat anterior. In procesul verbal încheiat la 27 noiembrie 1959 (fila 164 fond) de către o comisie a Sfatului Popular Mangalia, prin care se propune naționalizarea imobilului, se consemnează structura imobilului astfel construit din piatră, beton și cărămidă, cu trei etaje, respectiv la parter prăvălie, la etajul I cinci camere și o dependință, etaj II conci camere și o dependință, etaj III o cameră. Cum la această dată imobilul era încă în administrarea fostului Sfat Popular Mangalia, abia ulterior fiind dat în administrarea M.F.A., rezultă fără echivoc faptul că această construcție avea configurația de P+3 și că nu Ministerul Forțelor Armate a construit cele trei etaje.
De altfel, din procesul-verbal de predare-primire a imobilului renovat încheiat la 23 ianuarie 1961 rezultă că lucrările au fost de refacere prin redistribuția încăperilor existente și turnarea a două planșee de beton armat noi, pentru a se realiza șase apartamente.
Se reține astfel, că lucrările au vizat numai recompartimentarea clădirii pentru a crea spații locative utile în vederea închirierii, în acest scop imobilul fiind consolidat cu planșee noi. Ori, aceste lucrări nu echivalează cu realizarea unui nou imobil din fondurile Ministerului Forțelor Armate, cum susțin apelanții pârâți. Pentru a fi vorba de un imobil nou, trebuiau fie să se realizeze extinderi noi pe verticală și/sau pe orizontală, astfel încât imobilul nou creat să aibă peste 100% din suprafața avută inițial, fie să se fi procedat la demolarea și, ulterior, la reconstrucția imobilului, ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, clădirea revendicată în prezent are aceeași configurație de P+3 ca și la data preluării în proprietatea statului, fiind edificată de autorii reclamanților și nicidecum din fonduri de stat, criticile formulate de apelanți în acest sens fiind neîntemeiate.
în ceea ce privește validitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâții C.M., P.P., P.D. și M., C.A., A.D. și A. au dobândit apartamentele situate în imobilul revendicat, instanța a reținut că în mod corect a apreciat prima instanță că acestea sunt încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992.
Art. 1 din acest act normativ prevede posibilitatea vânzării către populație a locuințelor construite din fondul statului. Legiuitorul a stabilit expres categoria de imobile ce pot fi vândute în baza și în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990, respectiv numai acele imobile construite din fondurile statului.
Această intenție a legiuitorului de a crea un cadru legislativ distinct, pe categorii de imobile, a fost menținută și ulterior, prin adoptarea Legii nr. 85/1992 care reglementează cumpărarea de către titularii contractelor de închiriere a locuințelor construite din fondurile statului, precum și a Legii nr. 112/1995, prin care se prevede vânzarea către chiriași a locuințelor care au devenit proprietatea statului prin alte acte normative de naționalizare.
Așa cum s-a reținut în considerentele sus-expuse, imobilul în care sunt situate apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a fost edificat de autorii reclamanților, D.T. și D.P., și preluat în proprietatea statului și nicidecum nu este construit din fondurile statului.
Prin urmare, vânzarea apartamentului către pârâți nu se putea perfecta în baza Decretului-lege nr. 61/1990, acesta nefiind aplicabil, ci, eventual, în baza Legii nr. 112/1995.
Cum aceste contracte au fost încheiate în frauda legii, Curtea a apreciat ca neîntemeiate criticile apelanților pârâți referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, soluția instanței de fond fiind menținută.
în ceea ce privește titlul statului, s-a reținut că pârâții Consiliul Local Mangalia și RA G. Mangalia se prevalează, ca titlu asupra imobilului, de Decretul nr. 218/1960 și de sentința civilă nr. 29 din 8 ianuarie 1969 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 8 aprilie 1969 a Tribunalului Județean Constanța.
Prin această hotărâre s-a respins ca fără obiect acțiunea având ca obiect preluarea în proprietatea statului a imobilului în baza Decretului nr. 111/1951, constatându-se că bunul este proprietatea statului în baza art. 111 Decretul nr. 218/1960 și art. 1 Decretul 712/1966.
Art. 111 din Decretul 218/1960 prevede că "dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului în posesia statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau oricărei organizații obștești fie fără nici un titlu, se prescrie prin 2 ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesie".
Ca un prim aspect s-a reținut că acest decret statuează asupra unor împrejurări care s-au petrecut înainte de apariția sa, deci retroactivează.
Se consfințește, de asemenea, împiedicarea accesului la justiție a celui deposedat, punând statul la adăpostul oricăror acțiuni având ca obiect restituirea în natură sau echivalent a bunului intrat abuziv în proprietatea sa.
Totodată, pentru aplicarea acestui text se impunea ca posesia statului să se fi exercitat în condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ., adică să fie o posesie continuă, utilă, publică și sub nume de proprietar, iar art. 1851 C. civ. impune condiția ca posesia să nu fie conservată prin acte de violență.
în speță, din adresa nr. 3842 din 18 noiembrie 1991 a Ministerului Justiției rezultă că la 20 aprilie 1942, prin decizia M.A.I. nr. 239/1952, D.T. și familia sa au fost dislocați și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Mircea Vodă, Raion Medgidia. Ca urmare a acestui fapt, imobilul a fost preluat în proprietatea statului în 1956 când a devenit sediul Consiliului Popular Mangalia.
In acest context, posesia exercitată de stat în condițiile acestui act de violență este viciată și nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Prin urmare, art. 645 C. civ. nu îi conferă statului titlu de proprietate pentru că, intrând în stăpânirea imobilului fără titlu și în mod abuziv, statul nu a exercitat o posesie utilă în spiritul art. 1846-1847 C. civ.
Ambele decrete, Decretul 218/1960 și 712/1966, nu respectă prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, fiind contrare și disp. art. 480 C. civ., precum și disp. art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului.
întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituția cât și Codul civil, ca lege organică, au prioritate, se reține ca inaplicabile dispozițiile acestor decrete și, ca urmare, lipsa unui titlu valabil al statului pentru imobilul în litigiu.
în această situație, autorii reclamanților au fost și au rămas titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Mangalia, drept transmis reclamanților în calitatea lor de moștenitori legali.
în raport de această situație de fapt, coroborată cu disp.art. 480 C. civ. și art. l din Protocolul 1, instanța a reținut ca fiind întemeiată acțiunea în revendicare, reclamanții având un drept de proprietate valid și preferabil celorlalți pârâți care nu pot opune titluri valabile de proprietate asupra acestui bun.
In ceea ce privește titlul apelanților C.R. și S., instanța a reținut că aceștia au cumpărat, prin contract de vânzare-cumpărare nr. 36761 din 22 august 1995, apartamentul nr. 5 din imobil de la A.A. și, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000 încheiat cu C.R., apartamentul nr. 3.
Prin urmare, apelanții pârâți se legitimează ca subdobânditori ai unui imobil pentru care vânzătorii au titluri încheiate cu încălcarea legii, nule absolut. Buna-credință invocată de aceștia nu are relevanță în cauză, întrucât nu s-a contestat validitatea titlurilor lor de proprietate, instanța nefiind investită cu constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărate sus-menționate. Totodată, buna-credință nu poate fi opusă reclamanților în prezenta acțiune în revendicare, pentru că pârâții nu au dobândit imobilul direct de la stat (proprietar aparent) ci de la chiriașul cumpărător, acesta din urmă având un contract încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale în baza cărora a fost perfectată vânzarea.
Comparând titlul reclamanților cu cel opus de pârâți, instanța a reținut că reclamanții se legitimează ca titulari ai unui drept de proprietate valid, titlul acestora fiind preferabil celui al pârâților C.R. și S., astfel că nici criticile vizând acțiunea în revendicare a apartamentelor deținute de familia C. nu sunt întemeiate.
Referitor la apelul declarat de apelanta pârâtă S.M.E. s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27868 din 2 august 1993 încheiat cu SC V. SA în baza Decretului-lege nr. 61/1990, aceasta a dobândit în proprietate apartamentul nr. 6 situat la etajul III al imobilului situat în Mangalia.
Problema fondurilor din care a fost edificat imobilul a fost deja tranșată în prezentele considerente. Astfel, întreg imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanților, fiind construit de aceștia și nicidecum din fondurile statului, astfel că dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1990 nu puteau fi aplicabile la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Nici susținerea apelantei pârâte în sensul că apartamentul pe care 1-a cumpărat a rezultat ca urmare a lucrărilor de supraetajare a imobilului, fiind, practic, o locuință nouă, nu a putut fi reținută.
în procesul-verbal încheiat în anul 1959 cu ocazia preluării în proprietatea statului s-a menționat că imobilul proprietatea fraților D.P. și T. este compus din P+3, iar la etajul III se află o cameră. împrejurarea că la imobil s-au făcut lucrări de recompartimentare și extindere, rezultând astfel două camere la etajul III, nu echivalează cu construirea unui imobil nou din fondurile statului.
Chiar dacă instanța de fond nu a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al apelantei pârâte, procedând la compararea titlurilor în mod corect, a dat eficiență juridică titlului reclamanților.
Din prisma dreptului de proprietate al autorilor lor, reclamanții au dreptul de proprietate mai bine caracterizat, titlul lor de proprietate fiind preferabil celui al pârâtei care a dobândit imobilul în baza unor dispoziții legale inaplicabile în cazul imobilelor preluate în proprietatea statului, apartamentul său având același regim juridic ca și al celorlalți pârâți.
Referitor la citarea greșită a apelantei pe numele B. în loc de S., instanța a reținut că acest aspect nu atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, întrucât pârâta nu a adus la cunoștința instanței faptul că a intervenit schimbarea numelui prin căsătorie, iar potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanta trebuia să dovedească faptul că a fost vătămată în drepturile procedurale.
De asemenea, pârâta fiind obligată în acțiunea de revendicare să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul pe care îl deține, în mod corect s-a făcut aplicarea disp.art. 274 C. proc. civ. și a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Nici critica apelantului P.D. privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea acestei acțiuni nu este întemeiată.
Interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă și trebuie să fie legitim juridic, născut și actual, personal și direct.
Ori, în promovarea acțiunii în revendicarea unui imobil căruia reclamanții pretind un drept de proprietate, aceștia justifică un interes legitim, personal și direct. Interesul părții în promovarea unei acțiuni nu se raportează la instanța competentă să judece litigiul așa cum susține în mod greșit apelantul pârât P.D.
în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia, invocată prin motivele de apel de această parte, instanța a apreciat că excepția nu poate fi reținută.
Astfel, prin H.G. nr. 113/1992, bunurile de interes local din domeniul public și privat al statului au fost trecute în patrimoniul unităților administrativ teritoriale pe teritoriul cărora se află situate. In conformitate cu art. 38 din Legea nr. 215/2001, dreptul de dispoziție cu privire la proprietatea publică sau privată de interes local se exercită de consiliile locale.
Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, Consiliul Local Mangalia se legitimează procesual pasiv în revendicarea imobilului preluat în proprietatea statului ce face parte din domeniul privat al acestei unități administrativ teritoriale.
Pentru considerentele expuse, instanța apreciind criticile apelanților pârâți neîntemeiate în conformitate cu art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile declarate împotriva sentinței Tribunalului Constanța.
Reținând culpa procesuală a apelanților, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., instanța i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți.
împotriva deciziei de apel au declarat recurs apelanții, criticând-o pentru următoarele motive.
1. Pârâții C.R. și C.S. au criticat decizia pentru următoarele motive care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1.a. Acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă în condițiile în care nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
1.b. Instanțele nu au ținut seama de faptul că apartamentele 5 și 6 de la etajul III au fost construite din fondurile Statului în anul 1960.
Cu referire la probele invocate în susținerea acestei critici se arată că apartamentele respective nu au aparținut niciodată reclamanților, au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 și nu pot face astfel obiectul retrocedării.
1.c. Instanța de judecată a reținut în mod eronat că Statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului, cu motivarea că acesta a intrat în posesia bunului fără titlu și prin acte de violență.
Termenul de 2 ani de la intrarea bunului în posesia Statului, prevăzut de art. 111 din Decretul nr. 218/1960, era aplicabil indiferent dacă Statul a intrat în posesia imobilelor în baza unui titlu sau nu, iar textul legal nu condiționează aplicarea acestui termen de caracterul violent sau pașnic al preluării imobilului.
Măsura de stabilire a unui domiciliu forțat în altă localitate, reținută de instanță ca deposedare prin violență, era o măsură legală la data respectivă.
1.d. Sunt dobânditori de bună-credință ai ambelor apartamente pe care le dețin și pe care le-au dobândit în mod valabil la data respectivă.
Bunul a intrat în posesia Statului în temeiul art. 111 din Decretul nr. 218/1960. Au dobândit drepturile de la proprietarii aparenți la acel moment, care aveau drepturile întabulate în cartea funciară iar aceștia dobândiseră la rândul lor dreptul de proprietate de la Statul român.
Faptul că Statul a oferit spre vânzare apartamentele din imobil în baza Decretului-lege nr. 61/1990 i-a determinat să creadă că acestea sunt construite din fondurile Statului și că nu există impedimente legale pentru astfel de vânzări.
2. Pârâtul P.D. a criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ.
2.a. în mod greșit s-a reținut că actul său de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută în condițiile în care, pe lângă faptul că pentru existența fraudei la lege este necesar ca ambele părți contractante să fie de rea-credință, este aplicabilă prezumția de bună-credință la momentul încheierii actului.
Era convins că imobilul vândut a fost construit din fondurile Ministerului Forțelor Armate, acest aspect fiind dovedit cu actele care au stat la baza încheierii contractului.
Apartamentul pe care l-a cumpărat nu exista la nivelul anului 1933, anul edificării construcției conform actelor deținute de reclamanți. Imobilul a fost construit în anul 1960, la data respectivă Statul refăcând complet clădirea.
2.b. Instanța de apel a respins cererea pentru efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească dacă imobilul este nou în comparație cu imobilul ce a aparținut reclamanților.
S-au încălcat dispozițiile art. 129,art. 295 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 292 teza a II-a C. proc. civ., care consacră rolul activ al magistratului și conform cărora instanța poate încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și probe noi, în condițiile în care necesitatea acestora rezultă din dezbateri.
Față de contradicțiile dintre înscrisurile de la dosar și pozițiile părților, era necesar să se dispună efectuarea unei lucrări de către un specialist.
2.c. S-au depășit atribuțiile puterii judecătorești de către instanța de judecată prin analizarea valabilității titlului de proprietate al Statului.
Pentru constatarea nevalabilității titlului Statului, instanțele de judecată s-au pronunțat asupra neconstituționalității Decretului nr. 218/1960 și ale Decretului nr. 712/1996, deși Constituția stabilește atribuția exclusivă a Curții Constituționale în acest sens.
2.d. Instanțele de judecată au înlăturat ca nevalabil titlul Statului, în condițiile în acre acesta era reprezentat de o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă.
2.e. Instanțele nu au ținut cont în soluționarea cauzei de două principii de drept și anume cel referitor la subdobânditorul de bună credință cu titlu oneros și respectiv al erorii comune și invincibile.
Numai în cazul în care a cunoscut sau cu minime diligențe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului imobilului, putea să se rețină în sarcina sa reaua credință; or, Statul a prezentat o hotărâre judecătorească prin care și-a justificat titlul.
Principiul validității aparenței în drept înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situație de eroare comună, obștească, iar la data încheierii contractului ambele părți erau îndreptățite să considere că se află în prezența unui titlu valabil de proprietate, dată fiind existența unei hotărâri judecătorești.
2.f. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu trebuia admisă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de procedura specială impusă de această lege.
2.g. Instanțele au acordat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care din actele dosarului rezultă că suprafața imobilului revendicat este mult mai mică decât actuala suprafață a imobilului, fiind discutabil totodată dacă este vorba de același imobil.
3. Pârâta Ș.M.E. a criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.
3.a. Cu referire la probele administrate, se arată că etajul III al imobilului în cauză a fost edificat în perioada 1952-1959, prin lucrări de supraetajare și compartimentări succesiv efectuate din fondurile Statului și astfel, reclamanților li s-a acordat mai mult decât au cerut.
La o comparare a actelor de proprietate rezulta că suprafața imobilului la data preluării de Stat este mai mică decât cea care rezultă din ambele anexele actelor de vânzare-cumpărare deținute de părți.
3.b. Cauza s-a soluționat fără ca instanțele să dispună în temeiul art. 212 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. refacerea sau completarea expertizei efectuată în cauză, pentru a se constata dacă există identitate între configurația actuală a imobilului (care este mai mare) și cel trecut cu titlu în proprietatea Statului, deși a formulat cerere în acest sens.
3.c. Acțiunea reclamanților este inadmisibilă în condițiile în care nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra părții din construcție care a fost edificată ulterior preluării de către Stat.
Pe de altă parte, dreptul lor de proprietate s-a stins ca efect al sentinței prin care a fost preluat imobilul, sentință pronunțată în temeiul art. III din Decretul nr. 218/1960 și art. 1 din Decretul nr. 712/1966.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, reclamanții puteau fi despăgubiți, având în vedere că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună-credință, recurenta cunoscând faptul că etajul 3 a fost construit în totalitate de Stat.
înstrăinările făcute de către Stat până la apariția Legii nr. 213/1998 au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte.
Niciuna dintre instanțe nu a pus în vedere reclamanților-intimați să precizeze dacă aceștia înțeleg să-și întemeieze acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu completările ulterioare.
3.d. Instanța de fond și cea de apel nu s-au pronunțat asupra unor probe administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, probe detaliate în cadrul criticii, în baza cărora se susține faptul că etajul 3 în totalitate nu a existat anterior preluării, fiind edificat ulterior preluării de către Stat.
3.e. în mod greșit s-a acordat preferabilitate titlului reclamanților, pentru următoarele argumente apartamentul său nu a fost proprietatea reclamanților ci a fost edificat în anul 1960; nu se poate dispune o evacuare fără ca titlul său de proprietate să fie anulat. Atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au pronunțat nulitatea contractului.
3.f. Față de cele susținute în cadrul criticilor formulate, se arată că este nefondată obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.
4. Pârâta C.M. a criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
4.a. Acțiunea este inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimității.
4.b. în mod greși s-a reținut că reclamanții au dat mandatul pentru promovarea acțiunii lui D.C., întrucât aceasta a fost retrasă la data de 23 august 1996, anterior formulării acțiunii în revendicare.
4.c. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă în condițiile în care reclamanții au înțeles să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
4.d. Fiind vorba de un imobil preluat în proprietatea Statului fără titlu valabil, Statul urma să fie parte în proces, reprezentat de Ministerul Finanțelor.
4.e. Imobilul a fost preluat de Stat cu titlu, respectiv sentința civilă nr. 29/1969 a Judecătoriei Constanța.
4.f. Imobilul a fost refăcut din fondurile Statului și nu poate fi restituit în natură, întrucât a devenit un imobil nou iar la dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte configurația imobilului construit de autorii reclamanților.
întrucât apartamentele situate la etajul 2 și 3 sunt construite din fondurile Statului, Ministerul Forțelor Armate, au fost înstrăinate cu respectarea art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990 și nu sunt sancționate cu nulitatea absolută.
4.g. Cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractelor iar aceasta este suficientă pentru a înlătura sancțiunea nulității și a valida actul juridic de înstrăinare.
4.h. Pe fondul acțiunii în revendicare, instanța trebuia să compare titlurile valide. Titlul reclamanților nu mai era valid întrucât Statul preluase imobilul cu titlu, în baza unor hotărâri judecătorești.
în cauză nu s-a făcut dovada deposedării prin violență a celuilalt proprietar, respectiv D.P. și a familiei sale.
5. Pârâtul Consiliul Local Mangalia a criticat decizia de apel pentru următoarele motive prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:
5.a. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în condițiile în care, deși se reține că cererea de constatare a nulității hotărârilor judecătorești invocate de reclamanți nu poate fi primită întrucât reformarea acestora putea fi realizată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, se ignoră titlul Statului de proprietate (care astfel subzistă) și sunt obligați să restituie imobilul; aceasta, fără ca titlul să le fie anulat sau comparat cu cel al reclamanților.
5.b. Cu referire la dispozițiile Legii nr. 215/2001, se critică modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive.
Recurentul are numai obligația legală de administrare a bunurilor aparținând domeniului public sau privat [art. 38 alin. (2) lit. f) din lege].
Unitatea administrativ teritorială este persoana juridică cu capacitate deplină și care are patrimoniu (art. 19 din lege) și este persoana juridică cu drept de dispoziție asupra bunurilor din patrimoniu.
5.c. Dreptul de proprietate al autorilor reclamanților s-a stins ca efect al sentinței civile nr. 29/1969 pronunțată de Judecătoria Constanța prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și art. 1 din Decretul nr. 712/1966.
5.d. Buna credință care salvează de la nulitate actele juridice de înstrăinare este prezumată de legiuitor și nu a fost înlăturată de niciun mijloc de probă de natură.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele motive, structurate pe fiecare recurs în parte.
1. Asupra recursului declarat de pârâții C.R. și C.S.
1.a. în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fără a se respecta procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Acțiunea ce face obiectul acțiunii de față a fost formulată și înregistrată pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Potrivit art. 1 C. civ., legea civilă se aplică numai pentru viitor și astfel nu se poate impune părții respectarea unei proceduri care, oricum, nu era în vigoare la data respectivă.
1.b. în ceea ce privește data de edificare a apartamentelor situate la etajul III al imobilului în litigiu.
Pentru argumentele detaliate în decizia de apel, cu referire la probele administrate, astfel cum s-a reținut mai sus din considerentele deciziei, s-a reținut ca situație de fapt edificarea de către autorii reclamanților și nu din fondurile Statului a clădirii revendicate, care are în prezent aceeași configurație de P+3 ca și la data preluării în proprietatea Statului.
Reaprecierea cauzei, în sensul criticii formulate sub acest aspect, ține de temeinicia hotărârii și reaprecierea probelor, aspect care nu mai este posibil în fața instanței de recurs în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
în dosarul de recurs, la termenul de judecată, s-a depus sentința civilă nr. 1121/C din 24 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Mangalia prin care s-a admis contestația la executare formulată de contestatoarea Ș.M.E. (recurentă în litigiu de față) și s-au anulat formele de executare pornite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința primei instanțe.
în motivarea acestei sentințe se reține, cu referire la titlul executoriu, că trebuie să se distingă între imobilul preluat și lucrările ulterioare făcute de Ministerul Forțelor Armate, urmând să se dispună restituirea prin excluderea celor din urmă.
S-a mai reținut totodată că apartamentul contestatoarei este la ultimul etaj, etajul III, nu este amplasat în mansarda construcției care nu mai există și, în orice caz, instanța nu a constatat nulitatea acestui contract.
Acest act nou, depus în dosarul de recurs, nu este de natură a infirma situația de fapt reținută de ambele instanțe anterioare, dată fiind natura juridică a acțiunilor confirmate prin hotărârile în discuție.
1.c. în ceea ce privește nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în discuție:
După cum s-a reținut în cauză, imobilul a fost preluat de Stat în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și art. 1 din Decretul nr. 712/1966.
Art. III din Decretul nr. 218/1960, prevedea că dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de față, în posesiunea Statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei organizații obștești, fie fără niciun titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesiune.
Articolul unic al Decretului nr. 712/1966 prevede că bunurile care se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 și se află în posesia unei organizații socialiste, sunt considerate proprietate de Stat de la data intrării lor în posesia Statului sau a oricărei organizații cooperatiste.
Prin aceste dispoziții, prin prescripție, Statul dobândea bunurile respective în proprietate.
într-adevăr aceste dispoziții nu condiționează expres aplicarea termenului de caracterul violent sau pașnic al preluării imobilului, dar aceste dispoziții nu pot fi aplicate decât corelativ cu celelalte dispoziții legale și norme aplicabile.
Astfel, dobândirea proprietății prin prescripția dreptului la acțiune, pe lângă faptul că îngrădea accesul la justiție pentru redobândirea unui drept de proprietate recunoscut și protejat de Constituția în vigoare la acea dată, era fondat și faptul posesiunii, astfel cum este (și era) reglementată de art. 1846 și urm. C. civ.
Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, astfel cum acestea sunt definite de art. 1848 și urm. C. civ.
Față de condițiile de preluare a imobilului reținute de instanțe. discolarea familiei și domiciliu obligatoriu în altă localitate, posesia exercitată de Stat nu este netulburată, condiție impusă de textul legal precizat.
Art. 1851 C. civ. prevede că posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului.
Pe de altă parte, date fiind condițiile socio-politice de la acea dată este greu de acceptat posibilitatea unei persoane deposedată de bun de a îl revendica în fața instanței.
Prin neconcordanța actelor legale de preluare a imobilului cu Constituția în vigoare la acea dată și cu dispozițiile Codului civil, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanța în mod corect a apreciat asupra nevalabilității titlului de preluare a imobilului.
1.d. Recurenții-pârâți au dobândit apartamentul nr. 5 de la A.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36761 din 22 august 1995 și apartamentul nr. 3 de la C.R. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000.
După cum a reținut și instanța de apel, recurenții-pârâți se legitimează că subdobânditori ai unor imobile achiziționate de la autori ale căror titluri sunt lovite de nulitate absolută.
Valabilitatea titlurilor recurenții-pârâți nu a fost analizată în cauză, instanța de apel comparând titlul de proprietate al reclamanților cu cele deținute de aceștia, acordând preferabilitate proprietarilor inițiali.
în ceea ce privește buna credință a terților dobânditori, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauzele împotriva României în sensul că vânzarea unui bun al altuia unor terți chiar și de bună credință, chiar dacă ar fi anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al fostului proprietar, combinată cu lipsa totală de despăgubire a acestuia din urmă, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Individului, Cauza Străin (Hotărârea din 21 iulie 2005, Cauza Pădurare (Hotărârea din 1 decembrie 2005) Cauza Linder și Hammermayer (Hotărârea din 6 aprilie 2006), Cauza Togănel și Grădinaru (Hotărârea din 29 iunie 2006), Cauza Jujescu (Hotărârea din 29 iunie 2006), Cauza Țovaru (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Sebastian Taub (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Ruxandra Ionescu (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Davidescu (Hotărârea din 16 noiembrie 2006), Cauza Dan Popescu (Hotărârea din 14 decembrie 2006).
Prin urmare, chiar și în cazul în care subdobânditorii cu titlu oneros se prevalează de bună-credință la data încheierii actelor atât timp, cât timp se mențin circumstanțele reținute în deciziile Curții Europene, privarea fostului proprietar de imobilul care a fost preluat fără titlu valabil, contravine dispozițiilor Convenției Europene.
2. Asupra recursului declarat de pârâtul P.D.
2.a. în condițiile în care imobilul nu a fost construit din fondurile Statului (aspect ce nu mai poate fi reapreciat de instanța de recurs pentru argumentele arătate mai sus) contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către recurentul-pârât nu putea fi perfectat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 care viza imobilele construite din fondurile Statului.
Recurentul-pârât nu se poate prevala de buna sa credință atât timp cât era de notorietate, în contextul social, problema restituirii proprietății către cei deposedați iar cu minime diligențe se putea constata că imobilul a fost preluat de la persoane fizice și că astfel titlul Statului nu este cert.
Art. 1899 alin. (1) C. civ. definește buna credință ca fiind credința posesorului că cel de la care dobândește imobilul are toate însușirile cerute delege pentru a-i transmite proprietatea.
Alin. (2) al aceluiași articol prezumă buna credință, dar nu înlătură minimele obligații care îi revin cumpărătorului, care trebuie să fie totuși un cumpărător diligent iar, după cum s-a arătat mai sus, o simplă verificare ar fi adus dubii asupra calității vânzătorului din perspectiva Decretului-lege nr. 61/1990.
în ceea ce privește situația imobilului relativ la calitatea constructorului, urmează a se reține argumentele arătate mai sus la critica aferentă din cadrul recursului formulat de pârâții C.R. și C.S.
2.b. Instanța de recurs nu poate cenzura măsura dispusă de către instanță în ceea ce privește probatoriul de administrat, întrucât reprezintă un aspect de temeinicie care nu se mai regăsește în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., de reaprecire a necesității și utilității probei respective față de actele existente la dosar și contradictorialitatea acestora.
2.c. în soluționarea cauzei nu s-au depășit de instanță atribuțiile puterii judecătorești, pentru a fi atrasă incidența art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Posibilitatea criticată de către pârât îi este conferită instanței de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, după ce în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 se arată că fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către Stat, în alin.3 se arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
2.d. în privința cestor critici urmează a se avea în vedere considerentele reținute la critica anterioară, precum și cele arătate cu ocazia analizării recursului pârâților C. relativ la valabilitatea titlului Statului.
2.e. Pentru soluționarea acestei critici urmează a se avea în vedere argumentele reținute sub pct. 2.a (din cadrul aceluiași recurs) și cele reținute cu ocazia analizării ultimei critici din recursul formulat de pârâții C.
2.f. Pentru această critică urmează să fie reținute aceleași argumente ca în cazul primei critici din recursul pârâților C.
2.g. Curtea constată totodată că nu este incident în cauză nici art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat restituirea imobilului în litigiu, iar dacă suprafața imobilului preluată a fost mai mică decât cea pe care o are acum sau dacă este vorba sau nu de același imobil nu poate fi reapreciat de instanța de recurs, după cum s-a mai arătat; o asemenea posibilitate nemaifiind permisă de art. 304 C. proc. civ.
Instanța de apel a reținut ca situație de fapt că imobilul retrocedat este cel care a aparținut autorilor reclamanților și că acesta a avut aceeași structură atât la data preluării cât și la retrocedare, constatând că a fost edificată de către aceștia și nu din fondurile Statului, respectiv de Ministerul Forțelor Armate.
3. Asupra recursului declarat de pârâta Ș.M.E.
3.a. Aceeași critică a mai fost analizată și în cadrul celorlalte recursuri, urmând a se reține aceleași argumente.
3.b. Relativ la această critică urmează să se rețină argumente arătate la pct.2.b. din cadrul recursului formulat de pârâtul P.D.
3.c. Pentru soluționarea acestei critici urmează să fie avute în vedere aceleași argumente reținute la pct.3.a., 2.a., 2.d. din recursul declarat de pârâtul P.D. și 1.a., 1.d. din recursul declarat de pârâții C.
3.d. Nepronunțarea de către instanțe asupra unor probe administrate, indicate de parte ca fiind hotărâtoare pentru dezlegarea cauzei, nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs, întrucât pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. era abrogat la data pronunțării deciziei de apel, prin Legea nr. 219/2005.
4. Asupra recursului declarat de pârâta C.M.:
4.a. Acțiunea a fost formulată, în calitate de reclamanți, de către D.N., P.E., D.R.C. și D.C.
Calitatea acestora de moștenitori ai foștilor proprietari T.N.D. și P.N.D., și nu și a altora, a fost reținută de instanța de apel cu referire la probele administrate, probe care nu mai pot fi reapreciate de instanța de recurs.
Astfel, reclamanții sunt moștenitorii foștilor proprietari iar excepția inadmisibilității a fost în mod corect respinsă de instanță.
4.b. Instanța de apel a reținut că reclamantul D.C. nu a înștiințat instanța despre retragerea procurii date lui D.N., conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. și că nu a făcut dovada că a comunicat retragerea mandatului dat sub nr. 34212 din 6 august 1993 lui D.N. acestuia din urmă.
Această situație apreciată în raport de actele dosarului nu mai poate fi reapreciată de instanța de recurs iar în raport de aceste elemente, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente.
Astfel, potrivit art. 72 C. proc. civ., renunțarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părți decât de la comunicare [alin. (1)], iar mandatarul care renunță la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de înfățișare sau de îndeplinire a termenului căilor de atac.
4.c. Pentru această critică urmează a se reține aceleași argumente arătate sub pct.1.a. cu ocazia analizării recursului declarat de pârâții C.
4.d. Atât timp cât nu s-a demonstrat în cauză că imobilul în litigiu aparține domeniului public sau privat al Statului, calitatea procesuală a Statului ca pârât nu poate fi discutată.
4.e. Pentru soluționarea acestei critici urmează să fie avute în vedere argumentele arătate mai sus în cadrul criticii 3.c. din recursul declarat de pârâtul P.D. și criticile corespunzătoare din celelalte recursuri.
4.f.g. Și pentru soluționarea acestei critici urmează a se vedea cele arătate mai sus la pct.1.b. și 1.d. din recursul declarat de pârâții C.
4.h. Operațiunea de comparare a titlurilor se impune în cazul în care asupra aceluiași imobil sunt deținute mai multe titluri de proprietate valabile.
Atât timp cât titlul de proprietate de care se prevalează pârâta-recurentă a fost anulat nu mai subzistă condițiile aferente unei comparații de titluri.
Pentru argumentul referitor la valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat urmează a se avea în vedere aceleași considerente reținute mai sus la pct.4.e.
Ultimul argument invocat în susținerea acestei critici vizează reaprecierea probelor și, oricum, date fiind condițiile socio-politice de la acea dată este imposibil de acceptat posibilitatea unei persoane de a contesta în fața instanței o măsură luată de Statul român.
5. Asupra recursului declarat de pârâtul Consiliul Local Mangalia:
5.a. Se constată că titlul Statului nu subzistă, pentru argumentele arătate la pct.1.c. din recursul declarat de pârâții C., instanța având posibilitatea legală să analizeze valabilitatea titlului Statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1988.
5.b. Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, deținătorul imobilului este unitatea administrativă, dar își exercită dreptul de administrare prin pârâta-recurentă, care îi și reprezintă astfel interesele.
5.c. Cu privire la această critică urmează a se reține aceleași argumente reținute pentru aceeași critică în celelalte recursuri formulate în cauză.
5.d. Din perspectiva art. 1899 alin. (2) C. civ., interesează atitudinea subiectivă a dobânditorului în aprecierea bunei/relei credințe la data încheierii actului.
Buna credință a vânzătorului, pentru că acesta nu are interes să invoce buna credință a celorlalte părți, interesează sub aspectul întinderii obligației de restituire precum și în cazul în care se pune problema anulării unui act juridic pentru cauză ilicită.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, înalta Curte a făcut aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și a dispus respingerea recursurilor ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5783/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5788/2007. Civil → |
|---|
