ICCJ. Decizia nr. 5708/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a chemat-o în judecată pe pârâta C.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtei dreptul la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentința civilă nr. 1675 din 12 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Returnarea pârâtei din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie dintre România și această țară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtei, ingerință care nu poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că în cauză nu au fost administrate probe concludente din care să rezulte că restrângerea temporară a dreptului la liberă circulație al pârâtei se înscrie în limitele art. 53 alin. (1) din Constituție, în sensul că se impune în vederea apărării securității naționale, sănătății ori moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor.
în drept, tribunalul a ținut seama de dispozițiile Legii nr. 248/2005,art. 20 din Constituția României,art. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în cauza Oliviera contra Olandei.
Prin decizia nr. 152 din 9 martie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care constituie temeiul juridic invocat de reclamantă pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului, trebuie coroborate cu dispozițiile Protocolului nr. 4 adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
De asemenea, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, trebuie să se țină seama și de prevederile Directivei 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, căreia dreptul intern trebuie să-i cedeze supremația.
Potrivit Directivei, trebuie manifestată precauție în limitarea dreptului la liberă circulație al unei persoane, doar pentru situații extreme, ce țin de motive de ordine publică sau de siguranță publică sau când beneficiarii dreptului de ședere au devenit o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială.
în speță, nu s-a făcut dovada necesității acestei măsuri extreme, cererea reclamantei fiind corect respinsă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
în motivarea cererii, recurenta arată că pârâta a fost returnată din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante.
Măsura solicitată se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță și cu art. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenție.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de lege.
Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.
Astfel, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene.
în ceea ce privește aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, susținerile instanței de apel sunt nefondate, deoarece la data la care pârâta a fost returnată, România nu era încă membră a Uniunii Europene, dispozițiile tratatului de aderare și implicit ale Directivei nefiind obligatorii.
în plus, Legea nr. 248/2005 nu contravine prevederilor acestei Directive, constituind cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Recurenta susține că măsura solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public, având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.
De asemenea, scopul legitim constă și în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de convențiile internaționale la care România este parte și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări.
Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.
Ceea ce a mai reținut, în mod just, curtea de apel este faptul că, pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulație a unui cetățean, este necesar ca, în aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanța să respecte și dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adică să verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de interes general prevăzute în pct.3 al articolului.
Aceasta deoarece România este, încă din anul 1993, membră a Consiliului Europei și, în această calitate, este ținută să respecte Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), precum și protocoalele adiționale la aceasta, iar în măsura în care o normă de drept internă ar veni în contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.
Pentru acest considerent, în mod corect a reținut curtea de apel că simpla returnare a pârâtei din Spania la data de 7 noiembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unei situații extreme, necesară pentru limitarea dreptului.
Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia este greșită soluția curții de apel întemeiată pe Directiva Parlamentului și a Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, câtă vreme, la data returnării pârâtei din Spania, România nu era membră a Uniunii Europene.
Dobândind acest statut la 1 ianuarie 2007, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat pin menționata Directivă a Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, care în speță a fost corect invocată de curtea de apel, din moment ce a fost chemată să soluționeze un litigiu purtat între stat, printr-o direcție a Ministerului Administrației și Internelor, și un particular.
Din această perspectivă, faptul că pârâta a fost returnată din Italia înaintea datei de 1 ianuarie 2007 nu are nicio relevanță, câtă vreme prin cererea de față reclamanta solicită a se lua pe viitor o altă măsură punitivă față de pârâtă, distinctă de aceea a returnării, măsură în evaluarea căreia nu poate fi ignorat actualul cadru legislativ.
Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte l-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5699/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5662/2007. Civil → |
|---|
