ICCJ. Decizia nr. 5829/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5829/200.
Dosar nr. 7528/117/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 31 august 2006, reclamantul M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să soluţioneze notificarea înregistrată sub nr. 22895/3 din 29 martie 2005 în sensul restituirii în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 79 st.p. situat în Cluj Napoca înscris în Cartea funciară nr. 3023 Cluj sub nr. top 330.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că terenul mai sus menţionat i-a fost preluat de stat fără un titlu valabil, sens în care a notificat, în termen legal, pretenţia sa de retrocedare în natură pârâtului, fără ca acesta să îi comunice vreun răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1055 din 29 noiembrie 2006 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să emită o dispoziţie de răspuns la notificarea transmisă de reclamant.
Prin aceeaşi sentinţă pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului 500 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că reclamantul a notificat pârâtului, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitarea sa de retrocedare a terenului în litigiu din data de 29 martie 2005, caz în care, cum pârâtul nu i-a răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, sub acest aspect, se impune admite cererii dedusă judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 7528/11/2006 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelurile ca nefondate.
În motivarea deciziei, referitor la apelul reclamantului, instanţa a reţinut că în raport de cuprinsul cererii de chemare în judecată prima instanţă s-a conformat dispoziţiei prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că hotărârea pronunţată nu este insuficientă întrucât nerespectarea acesteia de către pârât este de natură să atragă răspunderea administrativă, civilă sau penală a persoanei vinovate, în condiţiile prevăzute de art. 41 şi art. 451 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 247/2005.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că prin admiterea în parte a acţiunii de către prima instanţă nu a fost afectat fondul dreptului reclamantului, anume acela de a beneficia în concret de măsurile reparatorii prevăzute de legea de reparaţie, chestiune care, de altminteri, va putea fi supusă controlului judecătoresc în procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la apelul pârâtului instanţa a reţinut că prin nerespectarea termenului legal impus pentru soluţionarea notificării transmisă de reclamant, acesta este în culpă procesuală şi, ca atare, datorează cheltuieli de judecată.
Totodată, instanţa a reţinut că nu corespunde realităţii susţinerea pârâtului în sensul că la prima zi de înfăţişare ar fi recunoscut pretenţiile reclamantului, caz în care nu datora cheltuieli de judecată, întrucât pe de o parte simpla recunoaştere a existenţei în sarcina sa a obligaţiei de a soluţiona notificarea, obligaţie ce decurge din lege, nu echivalează cu o recunoaştere voluntară a pretenţiilor reclamantului iar pe de altă parte, această recunoaştere s-a făcut după prima zi de înfăţişare care, la judecata în primă instanţă, a fost la primul termen de judecată, 18 octombrie 2006.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâtul.
În motivarea recursului reclamantul susţine că instanţele de fond au pronunţat hotărârile cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. atâta timp cât prin considerente nu au explicitat motivele pentru care acţiunea dedusă judecăţii a fost admisă doar în parte şi nu în întregime.
Totodată, reclamantul susţine că în mod greşit şi insuficient instanţele de fond au obligat pârâtul doar să răspundă la notificare, fără însă să-l oblige să răspundă în sensul solicitat, anume în sensul restituirii în natură a terenului, posibilitate care, în opinia sa este recunoscută instanţelor judecătoreşti în procedura Legii nr. 10/2001, concluzie care se impune procedând şi la interpretarea prin analogie a dispoziţiilor prin care a fost reglementată competenţa comisiilor prevăzute de Legea nr. 18/1991.
Susţine reclamantul şi că hotărârile au fost date în fond cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres că în situaţia imobilelor prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) la lege foştilor proprietari li se restituie imobilul în întregime.
Pârâtul critică hotărârea sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamant la judecata în primă instanţă.
Acesta susţine că atâta timp cât a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, în raport de dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., în mod greşit instanţa l-a obligat să suporte contravaloarea cheltuielilor mai sus arătate.
Analizând criticile formulate de reclamant, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente.
în drept, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, obiect care trebuie formulat în mod clar şi neechivoc.
Obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra obiectului cererii, care nu poate fi schimbat, nici depăşit, constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii, principiu care guvernează procesul civil.
Or, prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a formulat un obiect neclar, anume a enunţat sub forma unui obiect unic două pretenţii care însă nu pot fi analizate de instanţele judecătoreşti în cadrul aceleiaşi proceduri ci în cadrul unor proceduri legale distincte.
Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prealabil declanşării procedurii judiciare, persoanele îndreptăţite la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în sensul art. 2 din lege, au obligaţia de a notifica persoana juridică deţinătoare a bunului şi de a urma procedura administrativă prevăzută de acest act normativ, procedură în cadrul căreia legiuitorul a prevăzut anumite obligaţii în sarcina entităţii deţinătoare printre care şi aceea de a răspunde notificării în termen de 60 de zile.
Procedura prealabilă administrativă prevăzută de actul normativ menţionat este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condiţiile şi formele impuse de lege nu se constituie într-un impediment pentru partea interesată în declanşarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins.
În situaţiile în care unităţile deţinătoare nu se conformează obligaţiei de a răspunde cererii care le este notificată în procedura Legii nr. 10/2001 persoana îndreptăţită poate să se adreseze instanţei de judecată în cadrul a două proceduri distincte, anume: fie pentru a solicita obligarea unităţii notificate să îşi îndeplinească obligaţia prevăzută în sarcina sa prin dispoziţia art. 25 alin. (1) din lege, respectiv să răspundă notificării pe care i-a transmis-o, fie pentru a-şi valorifica, în mod direct, în procedura judiciară dreptul pretins, renunţând să mai primească un răspuns de notificare de la unitatea deţinătoare.
În speţă, din modul de formulare a cererii dedusă judecăţii rezultă că reclamantul a înţeles să solicite obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca să îi soluţioneze notificarea înregistrată sub nr. 22895/3 din 29 martie 2005, reclamantul adăugând însă şi modalitatea în care ar dori să-i fie soluţionată cererea, anume în sensul restituirii în natură a imobilului.
În lipsa oricăror alte precizări cu privire la întinderea obiectului cererii, în mod corect prima instanţă s-a declarat investită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect o obligaţie de a face, anume obligarea pârâtului de a răspunde notificării pe reclamantul i-a transmis-o.
Împrejurarea că în cuprinsul aceleiaşi cereri reclamantul a arătat şi modalitatea în care ar dori ca entitatea deţinătoare să-i soluţioneze notificarea nu era de natură să schimbe calificarea acţiunii dedusă judecăţii.
De altminteri, această solicitare nu putea face obiectul analizei instanţei de judecată investită cu judecarea unei acţiuni având ca obiect o obligaţie de a face întrucât competenţa de a hotărî modalitatea de soluţionare a notificării revine, în mod logic, entităţii obligată prin hotărârea judecătorească la soluţionarea notificării, entitate care, urmare a analizării probatoriilor administrate, se va pronunţa cu privire la fondul dreptului pretins de reclamant şi, pe cale de consecinţă, cu privire la posibilitatea de retrocedare în natură a imobilului în litigiu.
Acesta este şi considerentul pentru care prima instanţă, văzând formularea contradictorie a obiectului cererii dedusă judecăţii de reclamant, a dispus admiterea în parte a acţiunii, adică a arătat că admite cererea doar în ceea ce priveşte pretenţia privind obligarea pârâtului să răspundă notificării şi nu primeşte şi pretenţia reclamantului de a se indica pârâtului şi soluţia pe care ar trebui să o pronunţe, anume aceea de a dispune odată cu soluţionarea notificării restituirea în natură a bunului.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate care, în parte le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii de reclamant se dovedeşte a fi nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere şi faptul că, în raport de limitele investirii primei instanţe, anume de a judeca o acţiune în obligarea pârâtului să răspundă unei notificări, motivele de recurs formulate de reclamant referitoare la întinderea competenţei instanţei judecătoreşti în soluţionarea cererilor de retrocedare a bunurilor care cad în sfera de aplicaţie a Legii nr. 10/2001 şi, respectiv, la omisiunea aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, motive care, de altminteri, nici nu se grefează pe conţinutul hotărârii judecătoreşti recurate, exced cadrului procesual în care s-a desfăşurat judecata în faţa instanţelor de fond şi, ca atare, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Analizând criticile formulate de pârât, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
În speţă, prima zi de înfăţişare a fost, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, la data de 18 octombrie 2006 când părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii, aspect necontestat de către pârât prin recurs.
Împrejurarea că pentru termenul de judecată menţionat pârâtul a formulat o cerere amânare a judecăţii solicitând depunerea de către reclamant a dovezilor pe care îşi fundamentează pretenţiile de retrocedare şi comunicarea acestora, adică o cerere de probatorii, este de observat că nu era de natură să conducă la prorogarea primei zile de înfăţişare pentru termenul de judecată din 29 noiembrie 2006, termen la care pârâtul a depus întâmpinare prin care a recunoscut nu pretenţiile reclamantului ci primirea notificării nr. 22895/3/2005 şi faptul de a nu fi răspuns acesteia în termenul prescris de lege, deşi această obligaţie era stipulată în sarcina sa prin dispoziţii legale imperative.
Ca atare, în mod just, instanţele de fond au constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, au dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată avansate în primă instanţă de reclamant, caz în care recursul se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.A. şi de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 34/A din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5837/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5821/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
