ICCJ. Decizia nr. 5837/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5837/200.
Dosar nr. 11152/1/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă constată:
Cu notificarea numărul 105 din 12 februarie 2002 a BEJ S.I.M., petentul C.G.R. a cerut acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul - construcţie şi teren, imobil expropriat de stat cu plata unei despăgubiri în sumă de 26.069 lei, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu menţiunea că vechile construcţii au fost demolate în 1987.
Prin Dispoziţia nr. 1067 din 23 martie 2005, Primarul municipiului Bârlad a respins cererea petentului pentru acordarea unor despăgubiri băneşti (art. 1) şi a propus acordarea petentului de măsuri reparatorii prin echivalent constând, în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital în valoare de 277367 lei (art. 2) în funcţie de opţiunea sa (art. 3).
Prin contestaţia înregistrată la 4 mai 2005, petentul a solicitat anularea dispoziţiei mai sus arătată susţinând că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege şi nu arată în mod explicit care este modalitatea de despăgubire propusă şi cuantumul efectiv al despăgubirii.
Totodată, petentul a cerut obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro, daune materiale directe, 100.000 Euro daune morale şi daune moratorii de 500.000 lei pe zi întârziere din ziua în care notificarea trebuia soluţionată.
La termenul de judecată din 10.01.2006, instanţa a reţinut că în cauză nu are calitatea procesuală pasivă Prefectul sau Prefectura judeţului Vaslui.
Prin sentinţa civilă nr. 22 din 10 ianuarie 2006, Tribunalul Vaslui a admis în parte contestaţia şi anulând art. 2 din dispoziţie a dispus ca pârâtul, Primarul municipiului Bârlad, să trimită întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii deciziei atacată la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Bucureşti, în vederea continuării procedurii de stabilire a cuantumului şi modalităţii de despăgubire. Prin aceiaşi sentinţă instanţa a respins cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri.
În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi de faptul abrogării dispoziţiilor art. 24, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, singura entitate cu atribuţii în domeniul stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de stat este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Bucureşti, sens în care se impune trimiterea întregii documentaţii acestei comisii care urmează a proceda şi la o evaluare a imobilului.
Reţine tribunalul că reclamantul nu poate primi capetele de cerere formulate de reclamant pentru acordarea altor tipuri de despăgubiri întrucât, pe de o parte, acesta nu a dovedit faptul că ar fi suferit vreun prejudiciu ca urmare a declanşării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, pârâtul s-a conformat dispoziţiilor legii, recunoscându-i prin dispoziţia contestată dreptul la despăgubire precum şi modalitatea de despăgubire în raport de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul criticând sentinţa pentru greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului/Comisiei Judeţene Vaslui, pentru indicarea greşită în dispozitivul sentinţei a căii de atac de urmat şi pentru valoarea derizorie a despăgubirii propuse spre a-i fi acordată sub motiv că nu ar fi fost de acord să fie administrate probe concludente, respectiv o expertiză de evaluare. Apreciază apelantul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului procesului şi nu a observat întârzierea cu care notificarea sa a fost soluţionată.
Prin Decizia civilă nr. 82 din 5 mai 2006, Curtea de Apel laşi a respins apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că indicarea greşită a căii de atac nu este de natură să suprime dreptul părţii interesate de a ataca cu apel sentinţa, ştiut fiind că acestea, căile de atac, sunt date de legiuitor, motiv pentru care, de altminteri, curtea s-a declarat învestită cu judecarea unui apel şi nu a unui recurs, astfel cum greşit s-a indicat în dispozitivul sentinţei.
Totodată, instanţa reţine că, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent pentru întregul imobil.
Ca atare, cum terenul în litigiu în suprafaţă de 777 mp, expropriat din patrimoniul autorilor reclamantului, C.I. şi C.S., este afectat în întregime de locuinţe şi lucrări de sistematizare, curtea a constatat că în mod just entitatea învestită cu soluţionarea notificării a propus ca reclamantului să-i fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Cum, ulterior soluţionării în procedura administrativă a notificării, dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate, instanţa de apel a apreciat că în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a dispus trimiterea întregii documentaţii întocmită în baza notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, instituţie abilitată să finalizeze procedura de stabilire a cuantumului şi a modalităţii de despăgubire.
Totodată, instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluţionarea notificării formulate de reclamant era Primarul Municipiului Bârlad, caz în care nu poate primi critica privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului şi Prefecturii Judeţului Vaslui.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.G.R., invocând incidenţa art. 304 pct. 4,7, şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul susţine că în mod greşit instanţele de fond nu au soluţionat litigiul în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul declanşării procedurii şi eronat acestea au dat eficienţă modificărilor legislative intervenite pe parcursul judecăţii prin Legea nr. 247/2005, fapt care, în opinia sa, echivalează cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Totodată, reclamantul critică hotărârile sub aspectul cuantumului derizoriu al despăgubirii propusă a-i fi acordată şi susţine, fără a argumenta, că hotărârile instanţelor de fond nu sunt motivate.
De asemenea, reclamantul invocă că instanţele de fond au încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, încălcări argumentate prin aceea că i-au acordat despăgubiri modice şi, respectiv, că în apel instanţa nu a impus părţii pârâte să depună întâmpinare.
Analizând criticile formulate de reclamant, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele consideraţii:
Mai întâi, că recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate iar soarta sa depinde de modul în care criticile sunt formulate căci numai acele motive care au fost dezvoltate pot fi analizate de instanţa de recurs.
Or, potrivit art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Excesul de putere reglementat prin dispoziţia legală mai sus arătată constă în încălcarea de către instanţa judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri în stat, o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti prin intrarea nepermisă în atribuţiile puterii legislative ori executive.
Prin exces de putere, cu alte cuvinte, se înţeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale şi nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competenţă ori de procedură.
Or, atâta timp cât controlul legalităţii şi temeiniciei deciziilor ori dispoziţiilor emise în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 este dat în competenţa instanţelor judecătoreşti, adică constituie o prerogativă a puterii judecătoreşti, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. invocat de reclamant nu poate fi primit.
De altminteri, este de observat că deşi invocă motivul de recurs mai sus arătat, reclamantul dezvoltă critici care vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către judecătorii fondului, critici care în realitate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la acest motiv de recurs, este de observat că reclamantul a apelat la procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii unor despăgubiri pentru un imobil - construcţie şi 860 mp teren - care a fost expropriat de stat cu plata unei despăgubiri prin Decretul de expropriere nr. 297 din 7 decembrie 1987, poziţia 54 în tabelul anexă, preluare declarată a fi abuzivă prin dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Cum scopul exproprierii a fost realizat, construcţia fiind demolată iar terenul fiind ocupat în întregime cu alte construcţii, în mod firesc instanţele de fond au reţinut că imobilul preluat de stat nu mai poate fi retrocedat în natură, aspect necontestat de reclamant.
Pentru astfel de situaţii, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii care pot fi acordate persoanelor îndreptăţite se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil expropriat, urmând ca din valoarea stabilită conform art. 11 alin. (5) şi (6) din lege să se scadă valoarea actualizată a despăgubirilor primite la momentul exproprierii.
Prin dispoziţia contestată reclamantului i s-a făcut o ofertă de despăgubire în sumă de 277.367.705 lei, sumă până la concurenţa căreia urmau a-i fi atribuite măsuri reparatorii prin echivalent de natura celor prevăzute de lege, anume titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare ori acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital.
Întrucât reclamantul a contestat evaluarea bunurilor realizată de pârât şi, dat fiind că pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat au fost modificate, respectiv cu privire la acest aspect s-a instituit o nouă reglementare prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţele de fond au dispus transmiterea documentaţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Măsura a fost justificată şi prin aceea că potrivit art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după primirea dosarului evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisie va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare care va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora urmează a fi acordat titlul de despăgubire persoanei îndreptăţite.
Mai mult, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Aşa fiind, reclamantul nu justifică un interes pentru casarea hotărârilor instanţelor de fond şi reluarea judecăţii doar în scopul efectuării unei verificări a cuantumului despăgubirii pe care este îndreptăţit să o primească întrucât, pe de o parte, măsura ar conduce la tergiversare nejustificată a procedurii iar, pe de altă parte, reclamantul are deschisă posibilitatea legală de a obţine o nouă evaluare a despăgubirii în faţa Comisiei Centrale, abilitată să-i emită titlul final de despăgubire, titlu care poate fi supus controlului judecătoresc în procedura prevăzută de art. 19 din acelaşi act normativ.
Instanţa nu poate primi critica reclamantului privind greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor legii noi, anume cele ale Legii nr. 247/2005.
În drept, legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective (legale) adică acelor situaţii al căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de către legiuitor.
Or, atâta timp cât dreptul subiectiv pe care reclamantul îşi întemeiază cererea îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un raport juridic trecut în legătură însă cu care legiuitorul a înţeles să reglementeze, prin derogare de la normele dreptului comun, un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 dar şi prin cele ale legii noi, imperative şi obligatorii, anume ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în măsura în care imobilul expropriat nu mai poate fi retrocedat în natură, reclamantul are a urma, în scopul obţinerii titlului de despăgubire, adică în scopul obţinerii unei despăgubiri efective, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa fiind, în mod just instanţele de fond, în soluţionarea litigiului au dat eficienţă şi dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, în măsura în care acestea erau aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Referitor la critica reclamantului privind refuzul instanţelor de fond de a-i acorda daune interese pentru executarea cu întârziere de către pârât a obligaţiei de despăgubire, Înalta Curte constată că, de asemenea, nu poate fi primită.
Mai întâi, că reclamantul nu este creditorul unei sume de bani în contra pârâtului, care, la rândul său, nu este debitorul reclamantului.
Apoi, cât priveşte răspunderea entităţilor deţinătoare ale imobilelor care cad în sfera de aplicaţie a Legii nr. 10/2001 este de observat că aceasta este reglementată distinct, prin derogare de la normele dreptului comun, prin dispoziţiile art. 41 şi urm. din lege, caz în care cererile în despăgubire întemeiate pe normele dreptului comun nu pot fi primite în cadrul acestei proceduri speciale.
Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica referitoare la nemotivarea hotărârilor date în fond întrucât nu este în nici un mod argumentată şi nici criticile privind încălcarea de către instanţe a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, critici argumentate eronat.
Principiul disponibilităţii presupune dreptul părţii litigante de a determina conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi participanţilor, cu menţiunea că în ceea ce priveşte determinarea obiectului cererii, instanţa are a se conforma şi dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în speţă, dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Principiul contradictorialităţii dezbaterilor impune instanţei de judecată obligaţia de a aduce la cunoştinţă şi de a pune în dezbaterea părţilor litigante toate aspectele procesului şi nu obligaţia de a impune acestora efectuarea unor acte procedurale cum greşit invocă reclamantul, în speţă, obligarea părţii pârâte de a depune întâmpinare la apel.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii de reclamant este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G.R. împotriva deciziei nr. 82 din 5 mai 2006 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6001/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5829/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
