ICCJ. Decizia nr. 7139/2007. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7139/200.
Dosar nr. 426/1/2007
Şedinţa publică din 29 octombrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii D.S.V., D.R.A. şi M.A.N. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice, B.S., F.M.G., P.I., P.V., C.N. şi au solicitat să se constate că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost deţinut de stat fără titlu valabil, să se constate nulitatea absolută a actelor de dispoziţie cu privire la acest imobil şi să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplina proprietate şi liniştită posesie acest imobil. în subsidiar, în situaţia în care s-ar constata valabilitatea titlurilor pârâţilor persoane fizice, reclamanţii au solicitat să fie obligaţi pârâţii persoane juridice să-i despăgubească cu titluri de valoare pentru întregul imobil sau pentru partea care nu poate fi restituită în natură.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a aparţinut părinţilor lor, respectiv R.N.D. şi N.S.D., fiind compus din teren în suprafaţă de 400 mp, cumpărat în anul 1927 şi o casă cu subsol, parter, etaj, garaj cu cameră pentru şofer.
Acest imobil a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele R.D., respectiv alt nume decât cel al proprietarilor.
Apartamentele de la parter au fost înstrăinate către pârâţii B.S. şi F.M.G., apartamentul nr. 1 de la etaj către pârâţii P.I. şi P.V., iar apartamentul nr. 2 de la etaj către pârâtul C.N., toţi având calitatea de chiriaşi, înstrăinarea fiind făcută în baza Legii nr. 112/1995.
Au mai arătat reclamanţii că au formulat cererea de restituire în natură, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar şi notificare în acelaşi sens, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cereri la care nu au primit răspuns.
Prin sentinţa nr. 1551 din 21 octombrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, reţinând că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în baza decretului de naţionalizare, eroarea materială cu privire la numele menţionat în listele anexe la decret fiind neesenţială referitoare la identitatea persoanei avute în vedere de actul normativ.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că autorii lor erau exceptaţi de la naţionalizare.
Prin Decizia nr. 68/A din 10 februarie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, aceasta confirmând soluţia instanţei de fond privind lipsa de probe în ceea ce priveşte exceptarea autorului N.D. de la naţionalizare şi că s-au făcut dovezi numai privind exceptarea de la naţionalizare a autoarei lor R.D.
Referitor la cererea subsidiară, instanţa a constatat în primul rând că reclamanţii nu au formulat critici sub acest aspect, iar în al doilea rând s-a arătat că rezolvarea acestei cereri este de competenţa Primarului General conform art. 33 din lege, fiind aplicabile dispoziţiile art. 24, art. 27 şi art. 35.
Prin Decizia nr. 7360 din 29 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor D.S.V., D.R.A. şi M.A.N. împotriva deciziei nr. 68/A din 10 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării Curtea a constatat că apelul este nefondat şi prin Decizia civilă nr. 611/A din 2 noiembrie 2006 (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) a pronunţat respingerea lui.
S-a reţinut că, acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, întrucât în listele anexe ale Decretului nr. 52/1950 este menţionat numele lui R.D. în loc de R.D. şi că prin aceasta nu se creează o eroare asupra identităţii persoanei adevăratului proprietar. Pe de altă parte, reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor (N.D.) era exceptat de la naţionalizare.
Invocându-se dispoziţiile art. 480 C. civ., s-a arătat că proprietatea este dreptul „ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut", însă în limitele determinate de lege, iar potrivit art. 481 C. civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Cu ocazia rejudecării, recurenţii nu au dovedit exceptarea de la naţionalizare a autorului lor şi au depus numai înscrisuri care dovedesc ocupaţia autoarei R.D.
S-a reţinut că din titlul de proprietate anexat la dosarul de fond, rezultă că asupra imobilului au fost doi coproprietari, respectiv R.D. şi N.D.
În ceea ce priveşte cererea principală s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificată, întrucât nu există eroare asuprea identităţii persoanei adevăratului proprietar.
Cu privire la petitul subsidiar, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, s-a reţinut că această solicitare nu poate face obiectul discuţiei, atâta timp cât în cauză nu a fost identificat proprietarul imobilului, neexistând o eroare asupra identităţii acestuia.
Mai mult decât atât, nu s-a făcut dovada exceptării de la naţionalizare a celui de al doilea coproprietar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanţii, care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţin nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, pentru că nu s-a conformat dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia civilă nr. 7360 din 29 septembrie 2005.
Astfel, recurenţii susţin nelegalitatea deciziei prin încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din HG nr. 11/1997 potrivit cărora, preluarea imobilului de către stat s-ar fi făcut cu titlu, numai dacă s-ar fi respectat art. 1 pct. 1-5 şi art. II din Decretul nr. 92/1950 şi dacă ar fi existat identitate între persoana menţionată ca proprietar în anexa la decret şi adevăratul proprietar.
Or, în speţă, imobilul apare ca naţionalizat pe numele R.D., în condiţiile în care adevăraţii proprietari erau soţii D.R. şi D.N., ambii exceptaţi de la naţionalizare.
Mai arată recurenţii că, instanţa de apel soluţionând cauza prin respingerea primului capăt de cerere ce a constituit şi motiv de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei instanţei supreme, conform art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a examinat şi nu s-a pronunţat asupra cererii de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare în temeiul Legii nr. 112/1995 a imobilului către persoanele ce îl ocupau în calitate de chiriaşi, persoane pârâte în cauză.
În acelaşi sens arată că statul, neposedând bunul cu titlu valabil nu-l putea înstrăina chiriaşilor, iar chiriaşii nu puteau dobândi un drept asupra imobilului, întrucât potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată, erau valabile numai actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
În acelaşi sens, învederează recurenţii că la data înstrăinării imobilului, art. 1 din Legea nr. 112/1995 delimita aria de aplicare a actului normativ numai la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, situaţie nedovedită în cauză.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Reclamanţii prin acţiunea înregistrată la 22 ianuarie 2002 la Tribunalul Bucureşti au arătat că imobilul în litigiu a aparţinut părinţilor lor, R.N.D. şi N.S.D., imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele de R.D., respectiv alt nume decât cel al proprietarilor.
Apartamentele din imobil au fost înstrăinate pârâţilor persoane fizice în cauză ce aveau calitatea de chiriaşi, înstrăinare ce s-a realizat în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de temeiurile de drept invocate iniţial, art. 480 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-a reţinut prin încheierea din 29 aprilie 2002, că reclamanţii au înţeles să-şi revendice imobilul prin procedura notificării, conform Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, reclamanţii au formulat şi un capăt de cerere întemeiat pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, cu un subsidiar prin care au solicitat despăgubiri prin echivalent, în cazul constatării validităţii actelor de înstrăinare.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, după un prim ciclu procesual, în urma admiterii recursului reclamanţilor, cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului, cu îndrumarea de a se clarifica primul capăt de cerere cu privire la modul în care imobilul a fost deţinut de stat.
In aceste condiţii, instanţa avea obligaţia să verifice dacă proprietarii imobilului se încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare şi în raport de această situaţie să se stabilească dacă trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, se impune a fi avut în vedere art. 5 din acelaşi decret, potrivit căruia „imobilul proprietatea soţului, soţiei sau a copiilor minori se consideră ca aparţinând unui singur proprietar în ceea ce priveşte aplicarea decretului.
Este de netăgăduit faptul că înscrierea în anexa decretului pentru naţionalizare a fost făcută numai pe numele unuia dintre proprietari, respectiv D.R., fără menţionarea celui de al doilea proprietar D.(D.)N., soţul acesteia, care beneficia, conform art. 5, de aceeaşi prevedere de exceptare de la naţionalizare.
Numai clarificând aceste aspecte, instanţa putea aprecia dacă preluarea a fost sau nu abuzivă şi fără titlu iar, pe cale de consecinţă, şi împrejurarea dacă putea să fie vândut chiriaşilor în anul 1997, deşi era revendicat de către proprietari încă din anul 1996.
De asemenea, faţă de data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa avea obligaţia să administreze toate probele care să clarifice împrejurarea dacă la acea dată cumpărătorii aveau cunoştinţă despre revendicarea imobilului şi dacă au depus toate diligentele necesare aflării situaţiei juridice a acestuia, în condiţiile în care era în vigoare şi HG nr. 20/1996.
Trebuie observat că, deşi prin Decizia de casare s-a reţinut omisiunea examinării cererii subsidiare şi s-a dispus ca instanţa reinvestită cu judecarea apelului să examineze şi acest aspect, cererea a rămas nesoluţionată.
Aşa cum s-a mai arătat, cererea subsidiară era strâns legată de cea principală privind preluarea imobilului cu sau fără titlu valabil, în condiţiile art. 46 din lege în forma iniţială.
Este de necontestat că nici această cerere nu a fost examinată, deşi la dosar s-au administrat probe în sensul că reclamanţii au cerut restituirea imobilului, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Omisiunea soluţionării acestor cereri, cât şi neclarificarea celorlalte aspecte arătate justifică admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va examina şi pronunţa asupra hotărârii privind exceptarea autorilor reclamanţilor de la naţionalizare şi se va pronunţa cu privire la toate capetele de cerere.
Numai după clarificarea aspectelor de fapt şi de drept prin administrarea tuturor probelor necesare, în raport de criticile formulate în recurs şi de cererea de investire a instanţei, aceasta se va pronunţa printr-o hotărâre legală şi temeinică.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) şi art. 313 C. proc. civ., instanţa va admite recursul, va casa Decizia recurată şi cauza va fi trimisă aceleaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.S.V., D.R.A. şi M.A.N. împotriva deciziei nr. 61 IA din 2 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7175/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7138/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
