ICCJ. Decizia nr. 7902/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7902
Dosar nr.15877/3/2007
Şedinţa publică din 10 decembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 836 din 8 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantele T.M. şi I.T.G.A. şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării nr. 2709 din 3 august 2001 referitoare la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1145 din 21 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a completat dispozitivul hotărârii mai sus arătate în sensul că a obligat pe pârât şi la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
În motivarea hotărârilor, instanţa a reţinut că pârâtul avea obligaţia legală de a răspunde notificării în termen de 60 de la primire, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, sens în care, în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii dedusă judecăţii şi, dat fiind că pârâtul a căzut în pretenţii obligarea acestuia, conform art. 274 C. proc. civ. şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de prezentul proces, cheltuieli reprezentând contravaloarea onorariului plătit avocatului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 259/A din 10 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că atâta timp cât pârâtul a căzut în pretenţii acesta datorează reclamantei, conform art. 274 C. proc. civ., cheltuieli de judecată.
Totodată, instanţa a reţinut că nu poate fi primită nici solicitarea pârâtului în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor datorate reclamantei, măsură care poate fi dispusă numai în cazul în care ar exista o disproporţie vădită între sumele de bani solicitate cu acest titlu şi complexitatea cauzei, natura acesteia, timpul de soluţionare şi alţi factori, ceea ce nu este cazul în speţa supusă analizei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul a susţinut că greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată cât timp în cauză nu a fost dovedită culpa sa procesuală, sub acest aspect fiind irelevant că este partea căzută în pretenţii ca urmare a admiterii acţiunii reclamantei.
În subsidiar, pârâtul arată că se impunea reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitată de reclamantă apreciind, fără a argumenta, că există o disproporţie flagrantă între acesta, pe de o parte şi natura pricinii şi munca depusă de avocat, pe de altă parte.
Analizând criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Aşa fiind, cum pârâtul a pierdut procesul, concluzie care se impune în raport de faptul că tribunalul a admis în totalitate pretenţiile reclamantei, pe cale de consecinţă, acesta îi datora cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procedurii.
De altminteri, prin recurs, pârâtul nu argumentează apărarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi dovedit culpa sa procesuală, adică nu indică care anume fapt probator, altul decât pierderea procesului, ar fi trebuit dovedit şi ce dovadă ar fi trebuit administrată, respectiv motivul de drept pe care îşi fundamentează această apărare.
Referitor la onorariile avocaţilor, potrivit alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Micşorarea onorariul nu poate fi justificată prin simpla afirmaţie în sensul că în suma ar fi mare, fără vreo argumentare, anume fără a motiva de ce, în cazul supus analizei, suma 1500 lei plătită de reclamantă avocatului pentru redactarea cererii de chemare în judecată şi asigurarea asistenţei judiciare pe durata procedurii, 8 mai 2007-21 septembrie 2007 ar fi disproporţionat de mare în raport cu tipul cauzei şi cu activitatea prestată de avocat.
În acest context al analizei este menţionat şi că această chestiune, a micşorării sau majorării onorariilor avocaţiale, în lipsa unor critici de nelegalitate este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea judecătorilor fondului.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 159/A din 10 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7899/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7894/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
