ICCJ. Decizia nr. 8001/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8001/200.
Dosar nr. 570/42/2007
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1385 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestaţia formulată de contestatorii N.R.F., P.D.D.Z. şi P.C.A. în contradictoriu cu intimata SC E. SA Ploieşti, a anulat Decizia nr. 7028 din 30 decembrie 2005, emisă de intimată şi a obligat-o să restituie în natură parterul imobilului situat în Ploieşti, identificat potrivit rapoartelor de expertiză întocmite de mg. M.P. şi expert P.D.
Intimata a fost obligată să plătească contestatorilor 800 lei (RON) cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut în esenţă că, prin Decizia nr. 7028 din 30 decembrie 2005, intimata a respins cererea contestatorilor pentru restituirea în natură a imobilului parter, situat în Ploieşti, jud. Prahova, cu motivarea că restituirea în natură nu este posibilă în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi pentru că imobilul în cauză se afla în patrimoniul societăţii emitente - societate comercială privatizată integral.
S-a mai reţinut că, potrivit actului dotai încheiat la 28 decembrie 1942, autoarea contestatorilor E.N., căsătorită cu E.V. a primit cu titlul de dotă imobilul, situat în Ploieşti, compus din brutărie şi fabrică de pâine, împreună cu toate instalaţiile existente la parter şi . etaj, apartament de locuit, dota fiindu-i făcută de tatăl său F.N. Acesta, la rândul său a dobândit imobilul prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3521/1935 şi transcris la nr. 5412/1935 la Tribunalul Prahova.
Prin certificatul de moştenitor suplimentar nr. 131 din 19 iulie 2000 şi nr. 246 din 15 octombrie 2001, contestatorii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defunctei E.V. şi a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Ploieşti, cu actul dotal autentificat sub nr. 4221/1942, transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 3985/1942.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, iar prin sentinţa civilă nr. 12818/1998 a Judecătoriei Ploieşti - irevocabilă, au fost restituite în deplină proprietate şi paşnică posesie încăperile - apartamentele de locuit, situate la etajele 1 şi 2.
Legea nr. 247/2005 a modificat prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul ca imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, fără a se mai face distincţia între naţionalizare cu titlu valabil şi fără titlu valabil.
În aceste condiţii, susţinerea intimatei că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil nu a putut fi reţinută faţă de modificările aduse art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Chiar dacă ar subzista distincţia titlu valabil şi titlu nevalabil, preluarea s-a făcut fără un titlu valabil, avându-se în vedere că nu s-a dovedit respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948 privind acordarea despăgubirilor.
Aşadar, s-a reţinut că, preluarea imobilului a fost abuzivă şi faţă de prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 s-a ajuns la soluţia deja arătată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 204 din 24 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul formulat de SC E. SA Ploieşti şi a obligat-o la plata sumei de 2380 lei cheltuieli de judecată către intimaţii contestatori.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit certificatelor de moştenitori nr. 155 din 9 august 2000 şi nr. 131 din 9 iulie 2001, numita V.E. a decedat la 14 aprilie 2000 şi întreaga avere succesorală rămasă de pe urma ei a revenit moştenitorilor N.A. în calitate de frate şi N.C.A. în calitate de nepot de frate predecedat.
Ulterior, a decedat şi N.A., de pe urma căruia au rămas ca moştenitori contestatorii N.F.R. şi P.D.D.Z., aşa cum s-a dovedit cu certificatul de moştenitor nr. 246 din 15 octombrie 2001.
Defuncta V.E. a fost proprietara imobilului situat în Ploieşti, pe care 1-a dobândit în baza actului dotal nr. 4221/1942 şi transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 3985/1942.
Ca efect al Legii nr. 119/1948 de naţionalizare, imobilul menţionat mai sus a trecut în proprietatea statului şi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarele apreciind că a fost preluat ilegal au procedat la notificarea unităţii deţinătoare, care a refuzat să se conformeze dispoziţiilor prevăzute de această lege, în sensul de a emite decizie prin care să răspundă la notificare.
Urmare a acestei situaţii, prin sentinţa civilă nr. 10631/2004 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 624 din 12 octombrie 2005 a Tribunalului Prahova, SC E. SA Ploieşti a fost obligată să emită o decizie motivată privind restituirea imobilului, cât şi la plata daunelor cominatorii.
Pe baza acestei hotărâri, s-a emis Decizia prin care s-a respins cererea contestatorilor cu motivarea că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Tribunalul Prahova, prin hotărârea pronunţată a admis contestaţia, reţinând că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Apelanta din cauză a pretins că prin hotărârea instanţei de fond i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea probei cu interogatoriul intimaţilor contestatori, dar în mod corect a procedat instanţa de fond, proba nefîind utilă şi pertinentă cauzei în raport de celelalte probe administrate.
Sub un alt aspect, apelanta a apreciat că hotărârea apelată s-a dat cu aplicarea greşită a Legilor nr. 15/1990 şi nr. 10/2001, cât şi a legislaţiei existente în domeniul privatizării.
S-a reţinut că toate aceste critici sunt nefondate, întrucât nu s-au produs dovezi în sensul susţinerilor, apelanta interpretând greşit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi dispoziţiile legale menţionate anterior, în raport cu întregul material probator.
Mai mult decât atât, parte din imobilul în litigiu, respectiv apartamentele de locuit de la etajele 1 şi 2, au fost restituite contestatorilor prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Societatea apelantă a fost parte în litigiul privind acţiunea în revendicare formulată de V.E. cu privire la cele două apartamente şi niciodată nu a contestat calitatea intimaţilor din această cauză şi actele anexate la dosar.
De asemenea, din conţinutul tuturor actelor depuse în speţă, s-a reţinut că preluarea imobilului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948, statul nedeţinându-1 în baza unui titlu valabil şi că era proprietatea altei persoane decât cea prevăzută în actul de preluare, respectiv V.E., soţul autoarei contestatorilor, deşi era proprietatea lui V.E., potrivit actului de înzestrare la momentul încheierii căsătoriei.
Potrivit actului dotai, imobilului îi era aplicat regimul juridic instituit prin art. 1223 şi urm. C. civ., potrivit căruia bunul rămânea în proprietatea exclusivă a femeii înzestrate, iar soţului acesteia, potrivit art. 1243 C. civ. dobândea numai calitatea de uzufructuar. Fiecare dintre soţi îşi păstra administrarea, folosinţa şi libera dispoziţie asupra bunurilor personale, şi bunurile dotale erau inalienabile.
Fiind uzufructuar asupra bunurilor pe care soţia le aducea ca dotă în căsătorie, soţul le putea administra, dar nu dobândea un drept de proprietate, astfel că bunul din litigiu este cert că a fost proprietatea lui V.E. şi nu a soţului său, V.E., cum s-a specificat în actul de naţionalizare.
Legea nr. 119/1948 era un act normativ inapt să producă transferul dreptului de proprietate asupra imobilului şi viza numai naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, considerate a fi principalele mijloace de producţie, dar în cauza de faţă, preluarea s-a realizat, deşi proprietarii erau persoane fizice, ce nu cădeau sub incidenţa acestei legi. De asemenea nu s-a dovedit respectarea Legii nr. 119/1948 privind acordarea despăgubirilor aferente, ceea ce a dus la concluzia că preluarea a fost făcută fără titlu valabil.
Deoarece statul nu a dobândit proprietatea cu titlu valabil, nu putea nici să o transmită unei societăţi comerciale în baza Legii nr. 15/1990, act normativ de care s-a prevalat apelanta în apărare.
Prin criticile formulate, apelanta a arătat că în cauză se poate reţine uzucapiunea de scurtă durată, susţinere înlăturată de instanţa de fond nemotivată.
Critica s-a apreciat ca fiind nefondată, deoarece nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru uzucapiunea de scurtă durată, uzucapiunea fiind un mod de naştere a dreptului de proprietate, ori a altui drept real asupra unui imobil prin posesia lui de către o persoană, în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Este şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care, dând dovadă de neglijenţă l-a lăsat timp îndelungat în posesia altei persoane, permiţându-i prin pasivitate să se comporte în mod public ca proprietar sau titular al unui drept real.
Astfel, scopul acestei instituţii este acela de a clarifica anumite situaţii juridice, în sensul de a da naştere dreptului de proprietate sau a altui drept real în favoarea posesorului şi de a sancţiona adevăratul proprietar care a dat dovadă de neglijenţă.
Or, pornind de la această finalitate a instituţiei, uzucapiunea nu putea fi invocată în cauză, deoarece nu poate fi pusă în discuţie o neglijenţă din partea adevăratului proprietar. Autoarea contestatorilor a fost deposedată în mod forţat de imobilul deţinut în proprietate şi în urma tuturor demersurilor făcute nici până la această dată nu i s-a restituit.
Fiind o pierdere abuzivă a posesiei şi folosinţei, ca urmare a aplicării eronate a Legii nr. 119/1948, nu se poate pune probleme neglijenţei din partea autoarei contestatorilor care să fie sancţionată cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului.
În aceste condiţii, deşi apelanta a avut posesia asupra imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 495 din 31 august 1995, respectiv nr. 250 din 15 iunie 1995, nu a putut dobândi dreptul de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta SC E. SA Ploieşti şi a invocat motivele prev. de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor sale, se arată în primul rând, că instanţa de apel a trecut cu uşurinţă peste motivele invocate, rezumându-se la a reţine că, imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat şi că s-a făcut dovada de către contestatori a calităţii de moştenitori ai defunctului, fost proprietar al imobilului din litigiu, sub acest aspect hotărârea cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Acest motiv întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a fost dezvoltat şi nici recurenta nu 1-a mai susţinut.
O a doua critică se referă la faptul că, prin hotărârea recurată s-au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 15/1990, Legii nr. 10/2001 şi a celorlalte dispoziţii legale în domeniul privatizării.
Şi această critică este nefondată, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente.
Intimaţii contestatori şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite prin anexarea celor două certificate de moştenitor, a actului de proprietate al autoarei lor V.E., cât şi al autorului acesteia, complinite cu copia de pe Monitorul Oficial prin care s-a dovedit modalitatea în care s-a efectuat naţionalizarea.
Apartamentele de locuit de la etajul 1 şi 2 din imobil (parte din imobil) au fost restituite contestatorilor prin sentinţa civilă nr. 12818/1998 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă irevocabilă.
Recurenta a fost parte în litigiul privind acţiunea în revendicare formulată de V.E. cu privire la cele două apartamente, litigiul în care s-au depus actele în susţinerea acţiunii ce au fost avute în vedere de către instanţă, fără a se comenta aspecte legate de calitatea în care reclamanta a revendicat bunul sau cu privire la drepturile sale, hotărârea având autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte respectivele aspecte.
Se reţine că nici pe parcursul soluţionării acţiunii prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei în baza Legii nr. 10/2001, recurenta nu a ridicat obiecţiuni cu privire la calitatea reclamanţilor şi a actelor anexate cauzei.
Aşa cum s-a arătat, imobilul situat în Ploieşti, a fost proprietatea autoarei intimaţilor contestatori - V.E., dovedit cu actul dotai încheiat la 28 decembrie 1942, fiind bunul cu care a fost înzestrată la căsătoria cu V.E.
Potrivit Legii nr. 119/1948, naţionalizarea s-a făcut de la ing. V.E., soţul autoarei contestatorilor, deci de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, astfel că statul 1-a deţinut fără titlu valabil.
De fapt, naţionalizarea s-a făcut şi fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948 privitor la acordarea despăgubirilor.
Caracterul abuziv al naţionalizărilor efectuate în baza Legii nr. 119/1948 şi necesitatea restituirii imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 119/1948 sunt constate şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, fiind vorba despre o trecere abuzivă în proprietatea statului, fără titlu valabil, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, aşa cum pretinde recurenta.
În cazul preluării abuzive, fără titlu valabil a imobilelor, persoanele foste proprietare îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire pentru imobile preluate abuziv, dar cu titlu valabil se prevăd variate măsuri reparatorii, ca regulă fiind restituirea în natură.
Prin urmare, pentru a se aplica art. 27 din Legea nr. 10/2001, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi evidenţierea în patrimoniul unei societăţi privatizate a imobilului cu respectarea dispoziţiilor legale.
În cazul în care se constată că numai una dintre aceste condiţii a fost îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispoziţiile art. 20 din lege, deoarece art. 27 este de strictă interpretare
În cazul dedus judecăţii, fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil nu se pot aplica dispoziţiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001.
De fapt, acest aspect a fost invocat în faţa instanţei de fond, când s-a solicitat introducerea în cauză a A.V.A.S., cererea fiind respinsă, dar pârâta nu a formulat motiv de apel privind această împrejurare, aspect invocat pentru prima dată în recurs şi care nu poate fi primit.
Recurenta a mai invocat împrejurarea că deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate, ce nu a fost anulat, astfel că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.
Mai mult decât atât, actul de care se prevalează se referă numai la terenuri, nu şi la construcţii, iar imobilul din litigiu este format din teren cu construcţii.
Potrivit legii cu caracter reparatoriu, nu interesează dacă societatea deţinătoare are sau un titlu de proprietate, regula fiind aceea a restituirii în natură a bunului de care a fost deposedat fostul proprietar. Indiferent dacă există sau nu un titlu de proprietate în favoarea societăţii deţinătoare, aceasta este obligată să restituie în natură imobilul preluat fără titlu.
Actul invocat a fost emis în condiţiile în care recurenta fusese parte în procesul de revendicare, prin care s-au restituit contestatorilor apartamentele de la etajele 1 şi 2 din imobil şi când li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite. In aceste condiţii, actul este lovit de nulitate absolută parţială cu privire la suprafaţa de teren ce face obiectul litigiului de faţă, iar critica fiind formulată pentru prima dată în recurs urmează să fie respinsă.
Pentru considerentele expuse, se reţine legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile formulate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.
Intimaţii au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată avansate în cauză, în cuantum de 9996 lei reprezentând onorariul apărător, conform chitanţei anexate la dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Ca urmare a respingerii recursului, recurenta urmează să suporte cheltuielile de judecată avansate în cauză de către intimaţi.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul cu onorariile minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Faţă de complexitatea cauzei, de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de apărătorul intimaţilor, suma pretinsă cu titlul de cheltuieli de judecată se apreciază a fi nepotrivit de mare, urmând să fie micşorată la 5000 lei, astfel că cheltuielile de judecată vor fi acordate parţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 204 din 24 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor 5000 lei cheltuieli de judecată parţiale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8117/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8113/2007. Civil → |
|---|
