ICCJ. Decizia nr. 8374/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8374/2007
Dosar nr. 4175/36/200.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 1 martie 2006 reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor cerând să fie obligat la plata sumei de 500.000 Euro (în echivalent lei la data plăţii) cu titlu de daune morale invocând incidenţa art. 504 C. proc. pen.
În motivarea cererii reclamantul arată că a fost cercetat şi trimis în judecată penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual, uz de fals şi înşelăciune prevăzute de art. 289, art. 291 şi art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., infracţiuni pe care le-ar fi săvârşit în calitate de director al F.P.S., sucursala Tulcea, şi pentru care a fost achitat prin sentinţa penală nr. 1615 din 11 iunie 2003 a Judecătoriei Tulcea, menţinută prin Decizia penală nr. 183 din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Tulcea şi Decizia penală nr. 309/P din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Constanţa, cu menţiunea că în cursul cercetărilor a fost şi arestat preventiv în perioada 22 noiembrie 2001 – 14 decembrie 2001.
Reclamantul arată că la data efectuării cercetărilor era angajat în funcţia de şef compartiment investiţii la SC A. SA Tulcea, societate la care era membru şi în Consiliul de administraţie, perioadă în care îndeplinea şi funcţia de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Tulcea.
Totodată, reclamantul arată că îndeplinea şi funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene a unui partid (P.N.T.C.D.) fiind şi nominalizat în anul 2000 pe listele de candidaturi pentru Senatul României, formaţiune politică din cadrul căreia a fost exclus urmare a declanşării cercetărilor penale.
Aşa fiind, cum prin privarea sa de libertate în perioada 22 noiembrie – 14 decembrie 2001 i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice şi cum, prin cercetarea penală declanşată împotriva sa i s-a adus o gravă atingere prestigiului profesional, fapt care i-a afectat şi cariera politică, reclamantul solicită acordarea unor daune morale.
Reclamantul solicită a se avea în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu numai durata arestării preventive, ci durata întregului proces precum şi faptul că aceste cercetări şi-au pus amprenta dureroasă şi asupra familiei sale.
Pârâtul a cerut respingerea acţiunii şi a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a numiţilor P.F., P.M. şi C.M. care au formulat plângerile penale în baza cărora s-au efectuat împotriva reclamantului cercetările penale.
Prin sentinţa civilă nr. 2135 din 12 iulie 2006 Tribunalul Tulcea a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 25.000 Euro – echivalentul în lei la data plăţii – cu titlu de daune morale şi 1.190,00 RON cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că lipsirea de libertate a reclamantului, urmare a reţinerii şi arestării preventive pe perioada efectuării cercetărilor penale a fost de natură să îi aducă un prejudiciu moral.
Având în vedere vârsta reclamantului (38 de ani), faptul că acesta era căsătorit şi avea un copil minor, că la data reţinerii, prin funcţiile pe care le deţinea, era o persoană cunoscută şi apreciată prima instanţă a reţinut că se justifică plata unei despăgubiri morale către acesta.
În stabilirea cuantumului despăgubirii prima instanţă a reţinut că pe lângă consecinţele negative asupra relaţiilor familiale şi profesionale în care era implicat reclamantul se va avea în vedere şi faptul că prin mediatizarea excesivă a cazului, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele negative ale acestui fapt din perspectiva situaţiei familiale, profesionale şi sociale de către reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 258/c din 14 noiembrie 2006 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamant şi pârât.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că nu poate fi primită critica reclamantului privind cuantumul redus al despăgubirii acordate.
Instanţa a reţinut că în stabilirea acestuia prima instanţă a avut în vedere prejudiciul care i-a fost cauzat ca urmare a reţinerii şi arestării sale preventive timp de 23 de zile şi lezarea, pe această cale, a dreptului său la libertate, respectiv consecinţele negative suferite de acesta pe plan fizic şi psihic, dispunând, cu o marjă de apreciere asupra sumei de bani care se justifică a-i fi plătită funcţie şi de natura învinuirii şi consecinţele avute asupra situaţiei personale, profesionale şi sociale a reclamantului şi familiei sale.
Instanţa de apel a reţinut şi că în aprecierea suferinţei cauzate reclamantului, a cărei cuantificare este greu de stabilit cu certitudine, s-a avut în vedere şi satisfacţia morală realizată prin însăşi hotărârea penală de achitare a reclamantului prin faptele penale imputate.
Pentru aceleaşi considerente instanţa de apel a apreciat că nu poate fi primită nici critica pârâtului potrivit căreia atâta timp cât măsura arestării preventive s-a dispus ca o măsură absolut necesară cercetării penale nu se justifică acordarea unor daune morale reclamantului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pârâtul invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul reiterează aspectele de fapt ale cauzei şi afirmă că în stabilirea cuantumului daunelor morale în mod nelegal instanţele de fond au avut în vedere doar perioada de timp în care a fost privat de libertate, 22 noiembrie – 14 decembrie 2001, un asemenea criteriu fiind simplist şi exclusivist şi de natură să înlăture posibilitatea situaţiei complexe şi delicate în care s-a aflat reclamantul şi anterior privării sale de libertate dar mai ales ulterior luării acestei măsuri, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Apreciază reclamantul că intentarea împotriva sa a unui proces penal pentru fapte în legătură cu serviciul şi arestarea preventivă a avut consecinţe deosebit de grave iar onoarea, demnitatea sa, creditul moral şi poziţia sa socială au avut de suferit, sens în care se impunea acordarea unei despăgubiri mai substanţiale.
În motivarea recursului pârâtul a invocat că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată numai în cazul în care se dovedeşte că persoana cercetată penal este absolut nevinovată, adică nu ar fi săvârşit nici o faptă ilicită de natură să-i atragă răspunderea penală sau extra penală.
Apreciază pârâtul că atâta timp cât reclamantul, în calitatea sa de preşedinte a F.P.S., filiala Tulcea, a semnat acte adiţionale unor contracte de privatizare atestând situaţii de fapt neadevărate, fapt care a şi condus la cercetarea sa penală şi apoi la arestarea sa acesta nu era îndreptăţit la despăgubiri şi, pe cale de consecinţă, se impunea respingerea cererii dedusă judecăţii.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Or, în speţă, prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a solicitat repararea unor prejudicii invocând că acestea i-au fost cauzate prin săvârşirea unei erori judiciare într-un proces penal în care a fost cercetat sub aspectul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală invocând incidenţa art. 504 C. proc. pen.
Or, potrivit art. 504 …. C. proc. pen., dispoziţie legală care reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispoziţiei art. 3 din Protocolul nr. 7 CEDO, are dreptul la despăgubire pentru motiv de eroare judiciară – persoana care fiind implicată într-o procedură penală a fost condamnată definitiv pentru ca în urma rejudecării cauzei să fie achitată.
Or, în speţă, reclamantul nu poate invoca în scopul obţinerii de despăgubiri dispoziţia legală arătată, într-o manieră indirectă, dispoziţia legală arătată întrucât, implicat fiind într-o procedură penală nu a fost condamnat la o pedeapsă ci dimpotrivă, încă de la judecata în primă instanţă a fost achitat sub aspectul săvârşirii faptelor penale care i se imputau (sentinţa penală nr. 1615 din 11 iunie 2003) a Judecătoriei Tulcea, menţinută prin Decizia penală nr. 183 din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Tulcea şi Decizia penală nr. 309/P din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Constanţa).
Cu alte cuvine, în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii penale în care a fost implicat reclamantul nu a fost săvârşită o eroare judiciară în sensul că reclamantul nu a fost condamnat definitiv la o pedeapsă penală, pentru ca ulterior în urma rejudecării cauzei să fi fost achitat.
Acesta a fost şi considerentul pentru care instanţele de fond în stabilirea cuantumului despăgubirii acordate nu au în vedere săvârşirea de către instanţele penale a vreunei erori judiciare în legătură cu finalizarea procedurii penale în care reclamantul a fost implicat, achitarea sa constituind cea mai dreaptă reparaţie cât privesc faptele penale ce i se imputau.
În acest context al analizei este de observat că nu pot fi acordate în cadrul acestei proceduri legale eventuale despăgubiri cu privire la alte aspecte ale modului de desfăşurare a procedurii penale (dar cu tergiversarea judecăţii) ci doar cele prevăzute de lege, anume cele în legătură cu săvârşirea unei erori judiciare în condiţiile art. 504 C. proc. pen.
Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are însă drept la despăgubire şi persoana care în cursul unui proces penal a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, indiferent de modalitatea de finalizare a procedurii penale.
Or, în speţă, prin Ordonanţa dată la data de 22 noiembrie 2001 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de 30 de zile, anume până la data de 22 decembrie 2001.
Referitor la această măsură privativă de libertate, prin Încheierea din 5 decembrie 2001 a Judecătoriei Tulcea, menţinută prin Decizia penală nr. 138 din 14 decembrie 2001 a Tribunalului Tulcea s-a dispus revocarea şi punerea de îndată în libertate, reţinându-se pentru considerentele expuse de către instanţele penale, că în speţă nu erau date condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen. pentru luarea unei astfel de măsuri, respectiv că arestarea a fost dispusă cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
Aşa fiind, cum în cadrul procedurii penale s-a constatat că pentru perioada 22 noiembrie – 14 decembrie 2001 reclamantul a fost în mod nelegal privat de libertate în mod just instanţele de fond au dispus plata unei despăgubiri morale către acesta, într-un cuantum corespunzător la a cărui stabilire s-au avut în vedere efectele negative pe care această măsură le-a avut cu privire la situaţia personală dar şi cu privire la cea profesională a reclamantului.
Ca atare, sub acest aspect, nu pot fi primite nici criticile reclamantului şi nici cele ale pârâtului, critici de altminteri nefundamentate cu trimitere la dispoziţiile legale a căror aplicare ar fi fost realizată într-o manieră greşită de către instanţele de fond.
Totodată, este de menţionat că instanţa civilă, investită cu judecata unui act în despăgubire în condiţiile art. 504 C. proc. pen. nu este abilitată să verifice temeinicia ori legalitatea hotărârilor penale, astfel cum greşit invocă, prin motivele de recurs, pârâtul.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţii se dovedesc a fi nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul M.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 258/c din 14 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 840/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8312/2007. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
