ICCJ. Decizia nr. 829/2007. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.829/2007
Dosar nr. 33931/1/2004
(nr.vechi 11488/2004)
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Neamţ sub nr. 1963/C/2003, reclamantul S.T.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei primarului municipiului Piatra Neamţ, nr. 25381 din 26 septembrie 2003, prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare a două imobile situate în Piatra Neamţ, sau despăgubirea prin echivalent, care au fost proprietatea părinţilor săi, solicitând desfiinţarea deciziei menţionate şi repunerea în termen pentru a-şi putea demonstra dreptul de proprietate.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este un om în vârstă, cu domiciliul în străinătate, că arhivele oraşului Piatra Neamţ au fost mutate în oraşe ca Bacău şi Bucureşti şi că, în aceste condiţii, nu a avut posibilitatea procurării dovezilor în timp util, din cauze de forţă majoră, pentru a depune notificarea în termen deoarece nu deţinea actele doveditoare, art. 22 din Legea nr. 10/2001 condiţionând notificarea de existenţa dovezilor privind dreptul de proprietate. A mai arătat că, odată ce prin mai multe ordonanţe a fost prelungit termenul de depunere al actelor doveditoare ale dreptului de proprietate se poate considera că şi termenul de depunere al notificării a fost prelungit implicit iar primarul a făcut o interpretare gramaticală a dispoziţiilor legii care este potrivnică Constituţiei României.
Tribunalul Neamţ, prin sentinţa nr. 397 C din 3 noiembrie 2003 a respins ca prematură acţiunea reclamantului.
Instanţa de fond a reţinut că, deşi în cuprinsul acţiunii reclamantului se susţine că ar fi făcut notificare şi că s-ar fi emis dispoziţie de către primarul municipiului Piatra Neamţ, respectiv dispoziţia nr. 25381 din 26 septembrie 2003, în realitate, aceasta nu reprezintă decât o adresă de răspuns la o cerere depusă de reclamant la data de 12 septembrie 2003.
Instanţa de fond a reţinut că prin această adresă (depusă la fila 4 din dosarul nr. 1963 C/2003 al Tribunalului Neamţ) i s-a pus în vedere reclamantului că cererea pe care a formulat-o la data de 12 martie 2003 trebuia să fie comunicată prin executorul judecătoresc, să fie însoţită de actele doveditoare şi să fie depusă până la data de 14 februarie 2002, aşa încât în cauză n-au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa de fond a mai reţinut că repunerea în termen (motivată de efectuarea cercetărilor anevoioase pentru descoperirea actelor de proprietate), nu se justifică cât timp nici la data de 12 septembrie 2003, cererea pe Legea nr. 10/2001, pe care reclamantul a înregistrat-o la Primăria municipiului Piatra Neamţ, nu era însoţită de acte doveditoare.
Instanţa de fond a reţinut că, atâta timp cât reclamantul este în culpă prin nedepunerea în termen a notificării, pentru a obţine o dispoziţie care să poată fi cenzurată de instanţă, nu se constată născut vreun conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. în dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că a făcut dovada proprietăţii asupra imobilelor cu planul de situaţie al străzii şi extrasul de rol fiscal al părinţilor săi şi că nu a putut formula în termen notificarea prevăzută de procedura Legii nr. 10/2001 datorită vârstei sale, a faptului că domiciliază în străinătate şi a unor cauze de forţă majoră care l-au împiedicat să procure în timp dovezile necesare, aşa încât se impune repunerea în termen pentru depunerea notificării şi obligarea primarului municipiului Piatra Neamţ la emiterea unei decizii.
Reclamantul a mai susţinut că dreptul la proprietate, conform art. 480 C. civ. este absolut şi exclusiv iar conform art. 481 din acelaşi cod nimeni nu poate să fie obligat să cedeze proprietatea sa.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, prin Decizia nr. 342 din 24 martie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.T.A. împotriva sentinţei civile nr. 397 din 3 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Neamţ.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere aceleaşi considerente pe care instanţa de fond şi-a argumentat motivarea.
Cu privire la cererea de repunere în termen, instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată, deoarece motivele invocate de reclamant, care sunt de ordin personal, respectiv vârsta şi domiciliul, nu au relevanţă faţă de obligaţia de a respecta dispoziţiile legale şi termenele stabilite de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul a declarat recurs, prin care a reiterat motivele din apel, fără însă a face o încadrare în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la Î.C.C.J. sub nr. 33931/1/2004 (nr. vechi 11488/2004).
La termenul din 5 aprilie 2006, apărătorul reclamantului a depus în şedinţă publică precizări la motivele de recurs, prin care a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantul a arătat că termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este, indiscutabil, un termen de prescripţie şi că, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească putea ca, în cazul în care constata existenţa unor motive temeinic justificate, să procedeze la repunerea în termen a reclamantului, prin aceste motive neînţelegându-se împrejurări obiective şi insurmontabile în mod absolut, ci situaţii care deşi nu au un caracter de forţă majoră au împiedicat în mod justificat pe titularul dreptului la acţiune să întrerupă cursul prescripţiei. A susţinut că principiul nemo censetur ignorare legem reţinut de instanţe nu este un temei suficient pentru desfiinţarea de plano a unei instituţii specifice prescripţiei extinctive precum repunerea în termen.
Reclamantul a susţinut că, dată fiind situaţia în care s-a aflat (respectiv că a plecat din România în anul 1963 şi nu a deţinut actele de proprietate pe care a trebuit să le solicite de la arhivele din România), a făcut dovada că cererea sa de repunere în termen este întemeiată, nefiind în culpă în ce priveşte nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a mai invocat şi art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit instanţele au considerat că cererea înregistrată la data de 12 septembrie 2003 nu ar fi fost făcută cu respectarea cerinţelor Legii nr. 10/2001 şi că, în aceste condiţii, răspunsul scris al autorităţii pârâte nu ar reprezenta o dispoziţie a primarului în sensul Legii nr. 10/2001 care să poată fi contestată în justiţie.
Reclamantul a susţinut că cererea pe care a depus-o la data de 12 septembrie 2003 „este valabilă şi nu lovită de o presupusă nulitate virtuală" trebuind soluţionată în condiţiile legii, din moment ce din cuprinsul său rezultă în mod clar şi fără echivoc ce anume solicită, chiar dacă nu a indicat temeiul juridic al retrocedării şi chiar dacă nu a fost însoţită de actele doveditoare. A susţinut că adresa prin care nu s-a dat răspuns favorabil cererii sale reprezintă o dispoziţie de respingere a cererii de restituire în sensul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care e supus cenzurii instanţei.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Obiectul de reglementare al legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora.
Art. 21 al legii prevede la alin. (1) că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prelungit ulterior cu încă 6 luni prin art. unic din OUG 109/2001 şi prin art. unic din OUG nr. 145/2001) persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, urmând a se face câte o notificare pentru fiecare imobil iar alin. (4) şi alin. (5) ale aceluiaşi articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul iar nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În dreptul substanţial, conceptul de decădere evocă intervalul înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege să-l exercite într-un anumit mod (în anumite condiţii) sub sancţiunea stingerii. Decăderea constituie o sancţiune care constă deci în pierderea dreptului de a exercita anumite acte sau de a valorifica anumite drepturi subiective în privinţa cărora, prin anumite dispoziţii legale imperative, s-a stabilit, pentru titular, obligaţia de a le valorifica într-un anumit mod şi într-un anumit termen, iar acesta nu a îndeplinit obligaţia respectivă.
Deşi nu este reglementată ca atare în legislaţia civilă, ideea de decădere este deci presupusă ori de câte ori legea stabileşte un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv, condiţiile decăderii fiind: existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului înlăuntrul său, neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege şi inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.
Decăderea ca sancţiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripţia chiar dacă asemănările dintre cele două sancţiuni pot conduce la o identificare a acestora, mai ales datorită faptului că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a transgresării unor termene prevăzute de lege. Elementul distinctiv esenţial dintre cele două sancţiuni procedurale îl constituie obiectul diferit al prescripţiei şi decăderii. Astfel, în timp ce prescripţia mărgineşte în timp doar exerciţiul iniţial al acţiunii civile, stingând numai dreptul la acţiune (în sens material), decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv.
O deosebire importantă între prescripţie şi decădere vizează şi natura termenelor înăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi sau facultăţi procedurale, fiind de remarcat că termenele de prescripţie sunt susceptibile de întrerupere şi suspendare în condiţiile limitativ determinate în Decretul nr. 167/1958, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate şi nici întrerupte.
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după a doua republicare a legii) care prevăd, la alin. (5) că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent , rezultă că termenul în care reclamantul putea să formuleze notificarea este un termen de decădere, prevăzut de o normă imperativă, de la care nu se poate abate nici chiar cu autorizarea instanţei.
Textul de lege menţionat nu instituie un drept la acţiune pentru ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea materializării unui drept (la măsuri reparatorii) a cărei existenţă este recunoscută numai virtual.
Fiind stabilită natura juridică a termenului de 12 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 - ca termen de decădere, rezultă de aici că nu sunt aplicabile dispoziţiunile legale privind repunerea în termen, întrerupere sau suspendarea lui, cu cât mai mult cu cât în cuprinsul legii nu există nici o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.
În speţă, reclamantul a formulat cerere de retrocedare a imobilelor ce au aparţinut autorilor săi la data de 12 septembrie 2003, fiind înregistrată la Primăria municipiului Piatra Neamţ sub nr. 25381 (fila 27 din dosarul nr. 638/2004 al Curţii de Apel Bacău), cu depăşirea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă această cerere poate fi apreciată ca o notificare în sensul Legii nr. 10/2001, în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii nu se poate trece peste faptul că reclamantul nu a formulat-o în termenul defipt de Legea nr. 10/2001 pentru a-şi valorifica dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de lege, ci mult după împlinirea lui, respectiv la data de 12 septembrie 2003, aspect corect reţinut atât de instanţa de fond cât şi de cea de apel, chiar dacă instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului în considerarea altui argument.
Având în vedere că acest termen, pentru temeiurile arătate, este un termen de decădere, reiese cu evidenţă că motivele invocate de reclamant în justificarea cererii sale de a fi repus în termenul de formulare a notificării nu pot fi primite.
De altfel, împrejurarea că persoana interesată nu s-a conformat exigenţei legale, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de notificare, ca şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, dă expresie propriei sale culpe, cu atât mai puţin scuzabilă cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori.
Faţă de cele ce preced, se constată că susţinerile recurentului-reclamant nu sunt fondate, recursul urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.T.A. împotriva deciziei nr. 342 din 24 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publica astăzi, 31 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8273/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8129/2007. Civil → |
|---|
