ICCJ. Decizia nr. 1808/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1808
Dosar nr. 8645/105/2008
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 5 octombrie 2006, reclamantul R.M. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 45.000 RON daune materiale şi 55.000 RON daune morale, pentru arestarea sa pe nedrept, în perioada 16 ianuarie 1998-27 ianuarie 1998.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), în cursul urmăririi penale, luându-se împotriva sa măsura arestării preventive, cu începere de la 16 ianuarie 1998, măsură revocată ulterior de Tribunalul Prahova, secţia penală, prin Decizia nr. 27 din 27 ianuarie 1998.
Mai arată reclamantul că arestarea sa pe nedrept şi încercarea anchetatorilor de a-l determina să-şi „schimbe declaraţia de martor" l-a supus unui „regim de teroare psihică" şi i-a provocat o puternică suferinţă morală fiindu-i afectate atât veniturile, pe perioada derulării procesului, cât şi reputaţia şi prestigiul profesional.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1492 din 28 noiembrie 2006, a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi admiţând în parte acţiunea, l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 55.000 Ron, reprezentând daune morale.
A respins ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 RON, reprezentând daune materiale şi ca nedovedită cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului, chiar dacă a fost pe o perioadă mică de timp, de 11 zile i-a produs acestuia o traumă de ordin psihic, fiind de notorietate că luarea unei asemenea măsuri faţă de o persoană care nu mai fusese arestată produce traume ireparabile cu privire la starea emoţională a celui în cauză.
De altfel, se mai arată, procesul, de la data arestării preventive şi până la achitarea reclamantului, s-a derulat pe o perioadă de 8 ani, acestuia fiindu-i încălcate drepturile, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Convenţie, de a fi judecat în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, ceea ce nu s-a realizat, în condiţiile în care cel în cauză a fost trimis în judecată, hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată cu consecinţa restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale iar ulterior, achitat.
Cât priveşte excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, aceasta a fost respinsă cu motivarea că termenul de 1 an prevăzut de lege, curge de la data de 28 septembrie 2005, data soluţionării recursului, în vreme ce sesizarea instanţei s-a produs la 29 septembrie 2006.
Capătul de cerere vizând plata unor daune materiale în cuantum de 45.000 RON a fost respins, pe considerentul că la dosar nu există nici o dovadă privind suportarea de către reclamant a unor cheltuieli legate de proces sau vrun act care să ateste că i s-ar fi desfăcut contractul de muncă iar, urmare arestării, ar fi fost în imposibilitate de a obţine venituri, după punerea sa în libertate.
În esenţă cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 283 din 5 iunie 2007, a respins ca nefondate apelurile formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Prahova.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, în reprezentarea Statului Român, Ministerul Economiei şi Finanţelor, D.G.F.P. Prahova care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţine în esenţă că hotărârile sunt greşite întrucât, chiar dacă dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. instituie posibilitatea reparării de către stat a pagubelor suferite de persoanele care, în cursul procesului penal, au fost private de libertate ori cărora li s-a restrâns libertatea, textul este aplicabil însă numai situaţiilor în care măsurile dispuse au fost nelegale.
Ori, respectivele măsuri nu pot fi considerate aprioric nelegale, chiar în situaţia în care inculpatul este achitat.
Tot astfel, se mai arată, se impune administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice cât şi întinderea prejudiciilor morale la care a fost supus reclamantul, simpla stabilire a sumei de către acesta nefiind suficientă, trebuind dovedită afirmaţia referitoare la repercusiunile avute ca efect al imaginii negative create, în legătură cu urmărirea penală.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept, este unanim admis, atât în doctrină cât şi în practica judiciară că repararea acestuia trebuie să ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu astfel încât, dimensiunea reparaţiunii pentru suferinţa omenească să fie, dacă nu integrală, măcar pe cât posibil, suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
Cum, în acest domeniu operează prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, întrucât dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se constată că suma de 55.000 RON acordată reclamantului, cu titlu de despăgubiri morale, nu depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.
Ca atare, instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate pentru acoperirea acestuia înscriindu-se în limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru stresul psihic, emoţional, încercat de reclamant şi familia sa.
Astfel, nu poate fi contestat că arestarea preventivă şi respectiv privarea de libertate a reclamantului, chiar într-un interval scurt de 11 zile, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă pe care ulterior s-a dovedit că nu a comis-o şi apoi întinderea procesului penal, pe o durată de circa 8 ani au pricinuit acestuia o vătămare adusă demnităţii, onoarei, a creditului moral şi poziţiei sociale avută anterior.
În acest context, răspunzând primului motiv de recurs ce vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. doar în situaţia în care măsura a fost nelegală, culpa organelor de urmărire penală constă tocmai în arestarea pe nedrept a reclamantului, urmare administrării unui probatoriu insuficient, împrejurarea că pentru respectiva infracţiune privarea de libertate este permisă de lege, neputând scuza folosirea măsurii coercitive împotriva unei persoane care nu a comis fapta incriminată de lege.
Aşa fiind, recursul se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei nr. 283 din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1570/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 370/2008. Civil → |
|---|
