ICCJ. Decizia nr. 1938/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 272 din 28 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de M.A.M., dispunându-se obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4000 Euro, în echivalentul în lei la data plății cu titlu de daune morale. A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor materiale pentru arestarea sa nelegală, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 953 din 7 mai 2002 a Judecătoriei Buzău reclamantul M.A.M. a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de furt calificat la data de 10 mai 1995. Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia penală nr. 776 din 3 decembrie 2002 a Tribunalului București, în baza căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 1823 din 15 ianuarie 2003.
Ulterior, prin decizia penală nr. 780 din 16 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești a fost admis recursul inculpatului, dispunându-se casarea celor două hotărâri pronunțate în cauză și încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. și art. 124 C. pen. și punerea de îndată în libertate a celui în cauză, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
în raport de această ultimă soluție s-a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., reclamantul fiind îndreptățit la repararea prejudiciului moral cauzat prin lipsirea sa de libertate în perioada 9 aprilie 2003-16 iulie 2003. Cu privire la prejudiciul material pretins a fi suferit prin privarea de libertate, s-a apreciat că nu au fost administrate probe în acest sens.
Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 255 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a.
S-a considerat că cel în cauză este îndreptățit la repararea prejudiciului conform art. 504 alin. (4) C. proc. pen. pentru perioada cuprinsă între 9 aprilie 2003-16 iulie 2003, în care a fost lipsit de libertate, după intervenirea prescripției răspunderii penale.
S-a apreciat că despăgubirile acordate de instanța de fond sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin privarea de libertate, pentru o faptă în raport de care nu mai era posibilă răspunderea penală.
împotriva acestei decizii Ministerul Economiei și Finanțelor a declarat recursul de față în condițiile art.307 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței, astfel încât acțiunea în despăgubire să fie respinsă ca neîntemeiată.
Se susține că în mod greșit instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând incidența în speță a prevederilor art. 504 C. proc. pen., în situația în care cel în cauză nu a fost achitat pentru faptele săvârșite și nici nu s-a dispus încetarea procesului în condițiile art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
Se susține că nu sunt incidente în speță nici prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât reclamantul a fost deținut legal, pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent.
Recursul nu este întemeiat.
Scopul urmărit constant de prevederile art. 504 C. proc. pen. ce a fost modificat în timp este acela de materializare a principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Scopul legii este, așadar, de a da posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal.
în aceste condiții, rezultă că legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraf 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne potrivit art. 20 din Constituție.
în speță, instanțele care s-au pronunțat în cauză au reținut corect incidența în cauză a prevederilor art. 504 C. proc. pen. cu referire la art. 504 alin. (4) C. proc. pen., potrivit căruia, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 21.9 din Legea nr. 281/2003 are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Cum în speță, acțiunea în despăgubire a fost admisă ca urmare a reținerii prejudiciului moral suferit de cel în cauză, ca urmare a arestării pentru o faptă pentru care răspunderea penală a fost înlăturată prin prescripție, rezultă că nu subzistă motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce are în vedere numai situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Tot astfel nu sunt aplicabile în soluționarea recursului de față nici prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel ca și instanța de fond de altfel, au interpretat corect actul juridic dedus judecății, primind susținerile părții în legătură cu paguba încercată ca urmare a arestării nelegale.
Așa fiind, recursul de față este nefondat, și a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1849/2008. Civil → |
|---|
