ICCJ. Decizia nr. 1655/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2006, reclamanta F. Olt, societate cooperativă a chemat în judecată Poliția municipiului Caracal și Primăria Caracal, solicitând obligarea pârâtelor să emită decizie motivată privind notificarea nr. 1494 din noiembrie 2002, referitoare la restituirea în natură a suprafeței de 11.640 mp teren intravilan situat în Caracal, județul Olt, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 100 RON cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii până la emiterea dispoziției.
în motivarea cererii, reclamanta a învederat că a notificat primăria localității, în condițiile Legii nr. 10/2001, solicitarea de restituire în natură a terenului în suprafață de 11.640 mp, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 802 din 19 iunie 1920, teren ce a intrat în proprietatea statului prin expropriere în temeiul Decretului nr. 141 din 30 mai 1988, emis de Consiliul de Stat al R.S.R.
Deși s-a adresat Primăriei Caracal prin notificare la data de 9 noiembrie 2001, iar aceasta a înaintat cererea unității deținătoare, pârâta din cauză, acestea nu au emis decizie motivată în conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au solicitat admiterea cererii.
Prin sentința nr. 268 din 17 aprilie 2006, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta Poliția municipiului Caracal, care a fost obligată să emită dispoziție motivată privind modul de rezolvare a notificării reclamantei înregistrată sub nr. 1494 din noiembrie 2001 privind restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de 11.640 mp situat în Caracal, județul Olt.
A fost obligată pârâta la daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației.
Cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Caracal, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prima instanță a reținut în esență că pârâta, unitate deținătoare, nu și-a îndeplinit obligația legală stipulată de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, față de dispozițiile legale evocate, ca și cele prevăzute de art. 1073 C. civ., cererea introductivă a fost considerată ca întemeiată.
Dispozițiile acestei hotărâri judecătorești au fost desființate iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe urmare a admiterii apelului pârâtei prin decizia nr. 692 din 22 septembrie 2006 a Curții de Apel Craiova.
S-a reținut că pârâta în cauză nu are, în raport cu prevederile Legii nr. 218/2002 personalitate juridică, lipsindu-i astfel capacitatea de folosință și, implicit, cea de exercițiu a unei cereri în justiție.
Urmare a rejudecării cauzei, prin sentința civilă nr. 125 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Olt, a fost admisă cererea introductivă și obligate pârâtele Inspectoratul de Poliție al Județului Olt și Primăria municipiului Caracal să emită dispoziție motivată privind modul de rezolvare a notificării nr. 1494 din noiembrie 2001 privind restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de 11.640 mp, situat în Caracal, județul Olt.
Au fost obligate pârâtele la daune cominatorii de 100 RON/zi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației.
Dispozițiile acestei hotărâri judecătorești au fost confirmate prin decizia nr. 585 din 7 mai 2007 a Curții de Apel Craiova, urmare a respingerii apelurilor pârâtelor ca nefondate.
S-a reținut temeinicia pretențiilor reclamantei în raport de prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, cât și față de conduita culpabilă a celor două pârâte care au nesocotit obligația instituită de aceste dispoziții legale și care se cuvine a fi sancționate în modalitatea obligării la plata de daune cominatorii până la emiterea dispoziției motivată.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Inspectoratul de Poliție al Județului Olt, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că pronunțându-se în sensul reținerii ca întemeiată a notificării reclamanților, ca și a calității lor de persoane îndreptățite, instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești, competența soluționării notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 revenind în exclusivitate entităților învestite prin lege, în cadrul procedurii administrative reglementată de prevederile art. 22 alin. (1) și (4) din lege.
Greșit s-a dispus obligarea sa la emiterea deciziei/dispoziției prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, deși, astfel cum au arătat și în fața instanțelor de fond, au învederat că reclamanții nu au depus integral actele cerute de lege pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, deși li s-a pus în vedere întregirea documentației prin adresele nr. 38662 din 18 aprilie 2006, respectiv nr. 38662 din 29 mai 2006 depuse la dosarul cauzei.
Fiind dovedită lipsa culpei în nesoluționarea notificării, greșit s-a dispus obligarea sa la emiterea actului prevăzut de legea specială, ca și la plata de daune cominatorii, daune care, în atare condiții, apar ca nefiind justificate și datorate.
A mai arătat că nu are abilitare legală de a emite actul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, atribuțiune ce revine, potrivit dispoziției nr. 67717 din 16 septembrie 2002, exclusiv Ministerului Administrației și Internelor, singura lor îndrituire fiind aceea de a efectua o analiză preliminară a cererilor depuse în procedura administrativă a legii.
Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate în apel ca și a hotărârii primei instanțe și în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii introductive ca neîntemeiată.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în situația în care se află la data depunerii cererii de restituire și libere de orice serviciu".
Sintagma "indiferent în posesia cui se află în prezent" are în accepțiunea legii de reparații, astfel cum s-a stipulat prin prevederile pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, etc.) și, pe de altă parte, a stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea persoanei ce are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, adică aceea care deține imobilului respectiv la data intrării în vigoare a legii.
De necontestat, bunul solicitat în prezenta procedură declanșată prin notificarea reclamantei este deținut de pârâtă, fiind sediu de poliție și teren aferent, astfel încât criticile privind eventuala lipsă de abilitare, în emiterea dispoziției, cu consecințe asupra calității sale procesuale pasive, se vădesc a nu fi fondate.
Nu sunt fondate nici criticile constând în greșita obligare la emiterea actului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin aceste dispoziții legale s-a instituit în sarcina unității deținătoare notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații legale se poate proroga, potrivit dispozițiilor pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 numai în situația în care unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți în intervalul de 60 de zile prescris de lege, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul legal evocat prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului arătat, termen legal imperativ, nu operează de drept în beneficiul unității deținătoare, fiind necesară îndeplinirea condiției menționate și care în cauză s-a materializat prin adresele invocate în căile de atac, dar care au fost emise după declanșarea procedurii judiciare, împrejurarea ce denotă întocmirea lor pro causa și deci, cu rea credință, conduita care corect a fost sancționată de instanțe.
Temporizarea procedurii de restituire reglementată de lege de reparație prin neemiterea actului prevăzut de art. 25 din contract cu invocarea unor susțineri nereale, de natură a afecta realizarea și valorificarea dreptului subiectiv învederat și recunoscut de legea specială, se constituie în suficiente elemente de natură a determina temeinicia cererii în justiție, corect admisă de instanțe.
Atitudinea culpabilă a unității deținătoare constă tocmai în nerespectarea obligației precis determinată de lege și care, contrar susținerii recurentei este supusă, în conformitate cu prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, controlului judiciar.
Restabilirea legalității și a dreptului subiectiv încălcat, recunoscut de lege de reparație nu se constituie, astfel cum neîntemeiat se invocă, în imixtiunea în activitatea altor organe ale statului, ci se încadrează în specificul activității judiciare, ca drept de acces la instanță și etapă a procedurii reglementată de cap. III din Legea nr. 10/2001.
Se constată a fi însă fondate criticile privind greșita obligare la plata de daune cominatorii, însă nu pentru argumentele invocate în recurs, ci justificat de faptul că instituția analizată, creație a practicii judiciare nu și-a găsit consacrare legală nici în dreptul comun și nici în legea specială.
în acest sens art. 5803C. proc. civ. reglementează executarea silită a altor obligații de a face și prevede că în caz de refuz a deținătorului de a îndeplini o obligație de a face, instanța de executare poate obliga pe debitor la plata unei daune civile în favoarea statului și, potrivit alin. (2) al aceluiași articol la plata de daune-interese, prevederi ce se constituie în unicele dispoziții legale ce sancționează neîndeplinirea unei obligații de a face, însă numai în faza execuțională.
Ca urmare, constatând că sancțiunea reținută în sarcina pârâtei nu-și are fundamentare legală, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul dedus judecății a fost admis în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., iar hotărârile casate în limitele celor sus reținute, restul dispozițiilor hotărârilor atacate fiind menținute.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1849/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1846/2008. Civil → |
|---|
