ICCJ. Decizia nr. 219/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 487 din 26 februarie 2007, Tribunalul Constanța a respins cererea principală formulată de reclamantele C.G.E., B.G.C. și O.G.M., împotriva dispoziției nr. 350 din 28 august 2006 emisă de pârâtul Primarul comunei Nicolae Bălcescu, județul Constanța, precum și cererea conexă formulată de reclamante împotriva dispoziției nr. 530 din 15 noiembrie 2006 emisă de pârât.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificările transmise sub nr. 173 din 7 noiembrie 2005 și nr. 174 din 7 noiembrie 2005 contestatorii au declanșat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din suprafața de 6400 mp teren și casa de locuit aflată pe acest teren, în prezent demolată.
Notificările au fost soluționate prin dispozițiile nr. 350 din 28 august 2006 și 530 din 15 noiembrie 2006, prin care cererile au fost respinse, cu motivarea că au fost formulate peste termenul legal.
Reține tribunalul că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, iar, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.
Termenul prevăzut de art. 22 din lege este de decădere, iar petenții au formulat cele două notificări cu depășirea termenului de 6 luni, prelungit ulterior cu încă 6 luni.
S-a reținut, că cererile formulate de petenți în cursul anilor 1996 și 1998 "nu pot fi asimilate în sensul îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât aplicarea ei este prioritară".
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 220/C din 20 iunie 2007, a respins apelul declarat de reclamante împotriva acestei sentințe, reținând că prin Legea nr. 10/2001 s-a stabilit o procedură prealabilă, în cadrul căreia persoana îndreptățită are obligația să se adreseze direct unității deținătoare, cu notificare, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Termenul inițial de 6 luni a fost prelungit cu câte 3 luni, iar, conform art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea acestui termen atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Instanța de apel a reținut că recunoașterea sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv era de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății și că, investită cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor privitoare la termenul în care se poate formula notificarea, Curtea Constituțională a reținut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiție.
Reclamantele nu au formulat notificare în termenul prevăzut de lege, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu a intervenit o nouă prelungire a termenului pentru formularea notificării, pentru că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, reia conținutul art. 21 alin. (1) din lege.
Acolo unde legiuitorul a dorit să prelungească termenul pentru depunerea cererilor, a prevăzut-o în mod expres [art. 33 alin. (1) din Legea nr. 247/2005], iar Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire, dar numai dacă persoana îndreptățită a urmat procedura în termenele prevăzute de lege.
Or, reclamantele, ale căror cereri adresate Comisiei locale Nicolae Bălcescu de aplicare a Legii nr. 18/1991 au fost soluționate conform adresei nr. 110 din 4 aprilie 2002, prin respingerea lor, au formulat notificări în anul 2005, iar cererile formulate în anii 1996 și 1998 nu pot fi asimilate procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele care, fără să invoce vreun motiv de recurs, au susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că cererile înregistrate la nr. 19 din 26 iunie 1996 și nr. 110 din 14 ianuarie 1998 au fost adresate Comisiei locale Nicolae Bălcescu de aplicare a Legii nr. 18/1991, deși din conținutul cererii nr. 19/1996 rezultă că aceasta a fost adresată Comisiei județene Constanța pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care a pronunțat hotărârea nr. 217 din 6 decembrie 2006. în baza Legii nr. 18/1991 s-a formulat cererea nr. 227/1991 de către autorul recurentelor (B.G.) care, așa cum s-a comunicat cu adresa nr. 825/1992, a fost respinsă.
Au mai susținut recurentele, că cererea nr. 19/S din 26 iunie 1996 a fost soluționată parțial, iar cererea nr. 110 din 14 ianuarie 1998 nu a fost rezolvată până la data de 14 februarie 2002.
Respingerea acestei cereri a fost comunicată la 4 aprilie 2002, motivul respingerii fiind acela că nu s-a făcut dovada exproprierii terenului în suprafață de 6400 mp.
Recurentele au susținut că acest mod de rezolvare nu este corect, nici complet, pentru că Primăria Nicolae Bălcescu avea cunoștință de expropriere, așa cum rezultă din adresa nr. 955 din 26 iunie 1996 eliberată de primărie, iar în Hotărârea nr. 217 din 6 decembrie 1996 Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 se referă la locuință, fără să ia în discuție terenul aferent. La contestația nr. 1283 din 22 aprilie 2002 formulată împotriva soluției de respingere a cererii de revenire nr. 110 din 14 ianuarie 1998 nu s-a primit răspuns și, față de aceste elemente, recurentele au considerat că cererea inițială (nr. 19/S din 26 iunie 1996) a fost luată în evidență de primărie sub incidența Legii nr. 10/2001, cel puțin pentru terenul în suprafață de 6400 mp.
Față de conținutul lor, cererea inițială și revenirea nr. 110 din 14 ianuarie 1998 îndeplinesc rolul notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu au fost denumite expres notificări, convingere întărită și de faptul că după apariția Legii nr. 10/2001 Primăria Nicolae Bălcescu, în soluția de respingere, nu a menționat că pretențiile nu s-ar încadra în prevederile acestei legii, reținând doar faptul că notificările nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege. Neprimind răspuns la contestația nr. 1283 din 22 aprilie 2002, au revenit cu cele două notificări nr. 173 și nr. 174 din 7 noiembrie 2005, care reprezintă o revenire la cererea inițială de restituire.
Recurentele au mai susținut că la data de 14 februarie 2002 primăria cunoștea de existența cererii acestora și că numai dacă nu s-ar fi încadrat în acest termen "de 14 februarie 2002" ar fi pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii.
Cele două cereri (nr. 19 din 26 iunie 1996 și nr. 110 din 14 ianuarie 1998) pot fi asimilate cu notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, cererea de retrocedare a fost formulată în termenul legal.
Recursul nu este fondat.
Prin dispozițiile contestate nu au fost soluționate cererile formulate de recurentele-reclamante anterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001. Intimatul-pârât s-a pronunțat asupra notificărilor nr. 173 și nr. 174, ambele din 7 noiembrie 2005, care au conținutul prevăzut de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, și în cuprinsul cărora nu s-a arătat că pentru același imobil (teren și construcții) notificatoarele au formulat și alte cereri.
Față de conținutul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și de data înregistrării lor, corect s-a reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia recurată, că soluția respingerii cererilor, cu motivarea că au fost formulate cu depășirea termenului prevăzut de lege, pronunțată prin dispozițiile contestate, este legală.
Prin hotărârea atacată au fost aplicate corect prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Solicitând măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, recurentele-reclamante erau obligate să parcurgă procedura prealabilă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de această lege, care cuprinde ca prim element, sesizarea persoanei juridice deținătoare sau a entității obligate cu soluționarea notificărilor, printr-o cerere (notificare) formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Anterior datei de 14 februarie 2001 au fost adoptate unele legi speciale prin care s-a creat posibilitatea foștilor proprietari să redobândească imobilele terenuri și construcții, fiecare dintre ele stabilind procedura ce trebuia parcursă pentru redobândirea proprietății.
Aceste legi cuprind dispoziții exprese privind procedura de atribuire și modul de funcționare a comisiilor constituite pentru soluționarea cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor sau retrocedare a locuințelor, iar cererile formulate în baza Legilor fondului funciar și a Legii nr. 112/1995, soluționate definitiv sau în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu pot fi "asimilate" cu notificarea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 22 din legea republicată), așa cum susțin recurentele.
Cererile formulate de recurente la 26 iunie 1996 și 14 ianuarie 1998 nu puteau fi luate în evidență de primărie după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca notificări, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească această posibilitate.
De aceea, notificările formulate la data de 7 noiembrie 2005, corect au fost soluționate în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabilește obligația persoanei îndreptățite de a formula notificare, termenul în care notificarea trebuie formulată, momentul de la care se calculează acest termen și sancțiunea nerespectării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Prin urmare, termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001, expirând la data de 14 februarie 2002, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent", acest termen este de decădere.
Sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție, instanța, constatând că notificarea nu a fost formulată în termen, nu mai poate cerceta existența dreptului la măsuri reparatorii și acordarea lor în condițiile Legii nr. 10/2001.
în prezenta cauză, notificările fiind înregistrate la data de 7 noiembrie 2005, corect s-a reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată, că dispozițiile contestate, prin care au fost respinse notificările, sunt legale.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamante a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1932/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 311/2008. Civil → |
|---|
