ICCJ. Decizia nr. 2820/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 976 din 25 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul G.L., reținând, în esență, că în legislația română regimul liberei circulații a cetățenilor români este stabilit de Legea nr. 248 din 20 iulie 2007, care se coroborează cu prevederile constituționale, respectiv art. 25 din Constituție, dar se impune a fi avute în vedere "dispozițiile art. 20 Tratatele internaționale privind drepturile omului", text constituțional care stabilește că, atunci când există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
De aceea, în speță, sunt incidente și prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care la alin. (2) stabilește că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar la alin. (3) statuează că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Textul prevede, în alin. (4), că drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
A reținut tribunalul, că drepturile care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4, care trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
în privința Legii nr. 248/2005, condiția accesibilității legii este îndeplinită, însă art. 38 și art. 39 sunt redactate în termeni generali, singurele elemente clar deținute fiind cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuție.
Măsura restrângerii exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Franței este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, deoarece returnarea acestuia, la data de 1 mai 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe în libertatea de circulație a pârâtului.
Nu s-a făcut dovada că măsura solicitată de reclamantă se înscrie în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție, pentru că expulzarea nu reprezintă o situație care să se regăsească în ipoteza textului constituțional.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 538/A din 13 septembrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, reținând că simpla evocare de către reclamantă în motivarea acțiunii a unui acord internațional la care România este parte nu reprezintă o probă a temeiniciei cererii. Reclamanta are obligația să dovedească încălcarea de către pârât a condițiilor în care se exercită dreptul menționat, iar cererea acesteia nu poate fi primită față de dispozițiile art. 39 din Tratatul Comunității Europene, doar pentru faptul că pârâtul a fost expulzat din Franța.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a arătat, în esență, că în mod greșit tribunalul și instanța de apel au apreciat că acțiunea nu este întemeiată.
Chiar și în condițiile existenței principiilor priorității dreptului comunitar și al aplicării directe a acestuia, aplicarea măsurii reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 este condiționată de returnarea dintr-un stat în baza unui acord de readmisie și încălcarea legislației statului de unde cetățeanul respectiv a fost returnat. Cetățenii români dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta, în acord cu legislația actuală și obligațiile asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
A arătat recurenta, că alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2005, reglementează posibilitatea ca România și vechile state membre ale U.E. să deroge de la dispozițiile art. 2 din Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii U.E. și membrii familiilor acestora, derogare ce poate viza acele dispoziții care preiau prevederile din Directiva 68/360/CEE și care nu pot fi disociate de dispozițiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor din cadrul comunității.
în acordurile de readmisie încheiate de România nu se menționează obligația statului român ca ulterior readmisiei să restrângă dreptul la liberă circulație al cetățeanului român returnat, însă această obligație este prevăzută de art. 38 și urm. din Legea nr. 248/2005, iar excepția de neconstituționalitate a art. 38 lit. a) din lege a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 685 din 11 septembrie 2007.
Protocolul adițional nr. 4 la Convenție garantează, la art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate, însă această garanție suportă anumite restricții, așa cum se prevede în paragrafele 3 și 4.
Limitările se referă la prevederea lor de lege și la existența unui scop legitim pe care să-l urmărească, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor și libertăților altora, și trebuie să aibă caracter necesar într-o societate democratică, raportat la existența unei proporționalități între scopul urmărit prin aplicarea lor și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Soluția respingerii cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului este justificată de circumstanțele concrete ale cauzei, faptul încălcării uneia dintre obligațiile impuse de art. 5 din Legea nr. 248/2005 rezultând chiar din declarația pârâtului.
S-a mai susținut, că sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru limitarea dreptului la liberă circulație, că, potrivit art. 25 din Constituție, libertatea de circulație nu este absolută și că, față de situația concretă a intimatului-pârât, care a încălcat pe teritoriul unui stat membru U.E. dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, măsura restrângerii dreptului acestuia la liberă circulație pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii din acest stat, justificându-se caracterul proporțional al măsurii "într-o societate democratică".
Recursul nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. în alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.
Aliniatul 9 din anexa VII la Legea nr. 157/2005, invocat de recurentă, privește anumite dispoziții din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispozițiile din Directiva 68/360/CEE, a căror aplicare este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) și (8).
Directiva 68/360/CEE a Consiliului și Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1612/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naționalitatea lucrătorilor, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Comunității pentru a desfășura o activitate salarială.
Posibilitatea derogării privește numai libertatea de a circula și locui în cadrul Comunității a oricărui resortisant, asigurând accesul la locurile de muncă disponibile și egalitatea de tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație și ședere a cetățenilor.
în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franța pentru ședere ilegală. Acesta nu a fost judecat și condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale și nu s-a dovedit că a săvârșit vreo faptă care să justifice restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație.
Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv de ședere ilegală în Franța nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2848/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2811/2008. Civil → |
|---|
