ICCJ. Decizia nr. 5408/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5408
Dosar nr. 21/97/200.
Şedinţa publică din 2 octombrie 2008
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea precizată introdusă la Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, sub nr. 8710 din 30 iulie 2004, reclamantul F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul local al oraşului Lupeni şi SC C. SA Deva, obligarea la plata sumei de 102.722 Euro sau contravaloarea acestora în lei, reprezentând contravaloarea terenului situat pe raza localităţii Lupeni, înscris în C.F. nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1229 – 1231, 1232/1, 1232/2, 1233, 1234 şi 1257, în suprafaţă de 5879 mp.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că numitul I.F. a moştenit terenul în litigiu împreună cu fratele său V., de la antecesorul său F.G. Acesta a donat fiului său F.I. şi soţiei, ½ din casă, în anul 1982, terenul aferent fiind trecut în proprietatea statului conform art. 2 din Legea nr. 58/1974.
În vederea obţinerii unor despăgubiri conforme cu valoarea reală a imobilului ce urma a fi expropriat, coproprietarii au partajat casa, însă, cu toate acestea, sumele achitate de stat au fost mult sub valoarea imobilului şi, în conformitate cu prevederea Legii nr. 10/2001, reclamantul a încercat să-şi valorifice dreptul la reparaţiile prevăzute de acest act normativ, notificând în acest scop Prefectura Judeţului Hunedoara.
S-a mai arătat că, răspunsul dat de instituţia notificată l-a determinat să-şi valorifice dreptul prin instanţă şi că investigaţiile făcute au concluzionat că imobilul a fost utilizat, o parte pentru construcţia unui drum şi o parte pentru construcţia unei mori şi a unei fabrici de pâine.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 482 C. civ., ale Legii nr. 33/1994 şi ale Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 264 din 9 mai 2007, Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea civilă, precizată, introdusă de reclamantul F.I., reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamantul F.I. este autorul notificării nr. 40/2001, transmisă la data de 11 iulie 2001, prin BNP D.E. din Petroşani, prin care alături de F.G.A. şi F.C. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 2930 mp teren livadă, ce a fost expropriată de Statul Român de la antecesorii săi prin Decretul nr. 201/1981.
Din conţinutul notificării rezultă că autorii săi aveau cunoştinţă de faptul că imobilul se afla în posesia SC S. SA Petroşani şi că pe acesta s-a edificat o construcţie cu destinaţia de moară, iar, prin adresa nr. 4460/2001, Prefectura Judeţului Hunedoara le-a recomandat acestora să se adreseze unităţii deţinătoare în vederea soluţionării pretenţiilor lor băneşti în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Concluziile expertizei topografice efectuată în cauză au fost acelea că terenul expropriat antecesorului reclamantului, I.F., prin Decretul de expropriere nr. 409/1981, în suprafaţă de 3124 mp şi prin Decretul de expropriere nr. 201/1981, în suprafaţă de 2930 mp, situat în C.F. nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1223 – 1231; 1232/1; 1232/2, 1233, 1234, 1257 de sub B 6, este ocupat efectiv de o arteră de circulaţie ce asigură accesul la moara Bărbăteni şi de o platformă betonată, valoarea acestuia fiind estimată la suma de 2.329.084,433 lei (ROL).
Contraexpertiza efectuată în cauză, la cererea intimatului Consiliul local al municipiului Lupeni, a identificat terenul în litigiu ca fiind înscris în cartea funciară nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1229, 1230 – 1231, 1232/1, 1232/2, 1233, 1234, 1237, stabilind că reclamantul foloseşte parcela 1 cu profil de casă, anexe, curţi şi grădină în suprafaţă reală de 1823 mp, şi parcela 2 cu profil de grădină în suprafaţă reală de 2183 mp, în timp ce parcela 3 este ocupată efectiv de artera de circulaţie devenită Aleea Păcii, şi parcela 4 este ocupată de platforma betonată şi spaţiul ce asigură accesul la moara Bărbăteni.
De asemenea, s-a reţinut valoarea parcelelor în suprafaţă de 5879 mp la suma de 361.499 lei sau 102.722 Euro.
Faţă de cele arătate, prima instanţă a conchis că imobilul teren expropriat antecesorului reclamantului intră sub incidenţa art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi nicidecum sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, care reglementând procedura exproprierilor imobiliare pentru cauză de utilitate publică se pretează doar situaţiilor născute sub imperiul său şi că, fiind o lege civilă, este de principiu că aceasta nu poate retroactiva.
Având în vedere petitul acţiunii precizate şi temeiurile de drept invocate de reclamant în cauză, prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinându-se totuşi că, pentru parcelele 3 şi 4, dreptul reclamantului la despăgubiri urmează a fi valorificat prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată, astfel încât comisia abilitată de legiuitor urmează să emită, prin decizie, titluri de despăgubiri sau să decidă, la nevoie, restituirea în natură a terenurilor.
Prin Decizia civilă nr. 308/A din 9 noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F.I., reţinând următoarele:
Reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 33/1994.
Potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, astfel că solicitările apelantului, formulate în principal, de modificarea hotărârii, admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la emiterea unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor sunt inadmisibile.
În apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că, în apel, reclamantul nu poate invoca prevederile Legii nr. 10/2001.
S-a apreciat că, primul motiv de apel, referitor la respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, este de neprimit, deoarece în mod corect prima instanţă a reţinut că pentru imobilele în litigiu, expropriate, sunt incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi nicidecum dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Soluţia de respingere a acţiunii întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994 se impune cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a stabilit cu putere obligatorie că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, acţiunea s-a introdus după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi priveşte imobilele expropriate în perioada sus menţionată.
Cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, întrucât, având în vedere principiul disponibilităţii şi prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod corect instanţa de fond nu a verificat temeinicia cererii de despăgubirii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct.9 C. proc. civ., ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative, după cum urmează:
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanţa de apel a apreciat nelegal că acesta ar fi modificat, în apel, cauza şi obiectul cererii, apreciind, sub acest aspect, că apelantul reclamant nu se putea prevala în apel de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece temeiul juridic al acţiunii l-a constituit Legea nr. 33/1994.
Or, faţă de constatările primei instanţe, aşa cum au fost redate mai sus, nu reclamantul a modificat temeiul juridic al acţiunii. Mai mult, în virtutea rolului său activ, instanţa de fond, care nu este ţinută de temeiul juridic al acţiunii introductive, a considerat că reclamantul pretinde despăgubiri doar în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi, în raport de acest act normativ, a considerat că nu este abilitată să se pronunţe cu privire la măsurile reparatorii, acest atribut avându-l doar Comisia Centrală.
Or, instanţele trebuiau să soluţioneze pe fond cauza, fie în baza Legii nr. 33/1994, aşa cum s-a indicat prin acţiunea introductivă, fie în baza Legii nr. 10/2001, cum a apreciat instanţa de fond.
Pe de altă parte, instanţele, în raport de temeiul juridic al acţiunii întemeiat şi pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, nu puteau respinge acţiunea ca inadmisibilă, faţă de disponibilitatea părţii de a uza de prevederile acestui act normativ.
Instanţa de apel a avut în vedere practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 „că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/2004 nu-şi mai găsesc aplicabilitatea, fără a ţine seama că la data la care a fost introdusă acţiunea, Decizia în interesul legii nu fusese emisă.
De aceea, se concluzionează că faţă de notificarea depusă de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere şi dispozitivul deciziei nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa de apel trebuia să soluţioneze pe fond acţiunea reclamantului în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât refuzul soluţionării notificării deschide persoanei îndreptăţite accesul la justiţie.
S-a mai arătat că, întrucât au trecut aproape patru ani de la introducerea acţiunii, este evident că interesul major şi principal al reclamantului este acela de a primi o soluţie pe fond cu privire la despăgubirile pretinse de acesta.
Examinând Decizia în raport de motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Critica formulată de reclamant potrivit căreia instanţa de fond a calificat acţiunea drept o acţiune fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, iar în raport de această calificare a apreciat că numai Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor este abilitată să se pronunţe asupra unor notificări nesoluţionate şi că în virtutea rolului său activ aceasta trebuia să se pronunţe pe fondul cauzei, fie în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fie în raport de dispoziţiile Legii nr. 33/1994, este nefondată.
Astfel temeiul juridic al acţiunii l-a constituit Legea nr. 33/1994, act normativ în raport de care instanţele de fond şi apel au analizat dreptul reclamantului în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin motivele de apel formulate în termen, reclamantul a arătat că fiind calificată de către instanţa de fond ca o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceasta trebuia analizată pe fond, deşi precizează expres că temeiul juridic al acţiunii sale îl constituie dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
De altfel, în mod corect a apreciat instanţa de apel că prima instanţă a analizat acţiunea în raport de temeiul juridic invocat de reclamant, Legea nr. 33/1994, şi că aceasta nu a calificat acţiunea ca fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci, făcând trimitere la acest act normativ, a arătat că reclamantul are posibilitatea să-şi valorifice dreptul dedus judecăţii în temeiul acestui act normativ.
Faţă de această constatare a primei instanţe, legal instanţa de apel a apreciat că nu poate face o analiză a cauzei în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în apel, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri invocând dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
În ceea ce priveşte critica, formulată de reclamant, privind nelegalitatea deciziei recurate, faţă de faptul că instanţele de fond şi apel erau obligate să se pronunţe pe fondul cauzei este, de asemenea, nefondată.
Soluţia respingerii acţiunii, pe excepţie, pronunţată de prima instanţă, menţinută prin Decizia recurată, este legală, deoarece prin Decizia nr. LIII din data de 4 iunie 2007,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".
Prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii,SECŢIILE UNITEale instanţei supreme au arătat, printre altele, că din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat.
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., teza ultimă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţele de judecată, inclusiv pentru instanţa supremă şi, pentru că în prezenta cauză acţiunea s-a formulat la 30 iulie 2004, soluţia pronunţată prin Decizia atacată este data cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în sensul stabilit prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanţi se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 308/A din 9 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5391/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5369/2008. Civil → |
|---|
