ICCJ. Decizia nr. 5480/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin decizia nr. 146 din 14 aprilie 2006, emisă de A.V.A.S. s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 700 mp, ce a făcut obiectul notificării nr. 359/2001, formulată de E.F.E. și s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
în ceea ce privește notificarea nr. 83/2003, s-a constatat că aceasta este tardivă, fiind formulată peste termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Prin acțiunea înregistrată la 19 iunie 2006, astfel cum a fost precizată, reclamanta E.F.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei și restituirea în natură a terenului, contestând totodată și faptul că pârâta nu a indicat în decizie cuantumul despăgubirilor ce ar urma să-i fie acordate în echivalent.
Prin sentința civilă nr. 271 din 15 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată, cu următoarea motivare:
Terenul pentru care reclamanta a formulat notificarea se află actualmente evidențiat în patrimoniul SC B.G. SA, societate comercială privatizată integral.
Pe teren s-a edificat anterior anului 1990, un complex turistic, O., care în prezent se numește C.G.
Invocând în drept dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a stabilit că, în atare situație, reclamanta nu poate fi îndreptățită decât la măsuri reparatorii în echivalent care, potrivit alin. (3) al textului de lege menționat, se propun de către instituția publică implicată în privatizare.
De asemenea, a stabilit că pârâta A.V.A.S. nu poate decât să propună măsurile reparatorii prin echivalent, urmând ca în raport de dispozițiile speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să înainteze decizia care conține propunerea de acordare a măsurilor reparatorii către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se poate ataca la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare doar dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
în ceea ce privește însă solicitarea reclamantei de a se stabili valoarea măsurilor reparatorii de către persoana juridică notificată și, respectiv, de către instanță ca urmare a contestației formulate, tribunalul a reținut că, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care au modificat Legea nr. 10/2001, instanța nu mai este competentă să indice valoarea imobilului, această valoare urmând a fi stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care reprezintă titlul de despăgubire al persoanelor îndreptățite, va putea fi atacată cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, litigiu în cadrul căruia se poate analiza printre altele și cuantumul despăgubirilor în limita cărora s-a acordat de către comisie titlul de despăgubire.
Prin decizia civilă nr. 33 din 22 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentința, a admis contestația și a modificat în parte decizia nr. 146/2006 emisă de pârâtă, în sensul că valoarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 700 mp ce i se cuvin reclamantei va fi de 33.472 Euro, echivalentul în lei la data plății.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii de care urmează a beneficia reclamanta pentru terenul în litigiu hotărârea primei instanțe este legală, fiind dată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Critica referitoare la faptul că pârâta nu a indicat cuantumul despăgubirilor de care urmează să beneficieze reclamanta este întemeiată, deoarece a se primi punctul de vedere contrar ar însemna să se încalce dreptul reclamantei la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
în ipoteza existenței a unei proceduri administrative prealabile, dreptul de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.
împrejurarea că decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor poate fi atacată cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar în cazul acestui litigiu se poate analiza printre altele și cuantumul despăgubirilor nu imprimă un caracter efectiv dreptului de acces la o instanță al reclamantei în procedura deja declanșată.
Curtea Europeană a Dreptului Omului a statuat că o persoană nu poate fi obligată să epuizeze ansamblul mijloacelor procesuale pe care dreptul intern i le pune la dispoziție pentru a-și proteja drepturile, ceea ce ar echivala cu o sarcină excesivă impusă reclamantei, care s-ar vedea în imposibilitate de a dobândi măsurile reparatorii ce i se cuvin pentru o perioadă foarte lungă de timp, statul fiind responsabil de existența unei legislații coerente în materia proprietății, care să determine realizarea unor drepturi concrete și efective iar nu teoretice și iluzorii, de reglementarea unei căi de atac ce trebuie să fie efectivă atât din punct de vedere al reglementării, cât și al rezultatului practic obținut.
în drept, curtea a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele Glod contra României, Crișan contra României, Ortenberg contra Austriei, Porțeanu contra României, Matache contra României și Păduraru contra României, precum și decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, care recunoaște dreptul persoanei îndreptățite de a se adresa instanței competente și în situația în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în termenul legal.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâta A.V.A.S., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâta arată că în mod legal a emis o decizie prin care a propus măsuri reparatorii prin echivalent, fără a indica și cuantumul acestora, respectând astfel dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii nu se face nici de către instituția implicată în privatizarea societății comerciale și nici de către instanța de judecată, ci de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor așa cum prevăd dispozițiile art. 13 alin. (1) din Cap. III al Legii nr. 247/2005.
Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prezentei legi se constituie în subordinea Cancelariei primului ministru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor .
în conformitate cu dispozițiile art. 16 din același act normativ, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi un raport de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
în baza acestui raport de evaluare, comisia va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Recurenta mai invocă nelegalitatea deciziei și din perspectiva faptului că expertiza care a fost avută în vedere de către instanța de apel a fost efectuată extrajudiciar, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 și art. 86 alin. (1) C. proc. civ., a dreptului la apărare al pârâtei și a principiului contradictorialității.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului în principal ca tardiv declarat și, în subsidiar, ca nefondat.
Verificând data comunicării deciziei către pârâtă, menționată de agentul procedural ca fiind 14 martie 2008 și data depunerii la poștă a recursului, 31 martie 20087, înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu respectarea dispozițiilor art. 301 și art. 101 alin. (4), (5) C. proc. civ.
Astfel, termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat pe zile libere, s-a sfârșit duminică 30 martie 2008, situație în care a operat prorogarea prevăzută de art. 101 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce determină că recursul declarat la 31 martie 2008 să nu fie tardiv, cum s-a susținut.
Recursul este fondat.
Decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă la data de 14 aprilie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a modificat o serie de dispoziții ale Legii nr. 10/2001.
Așa cum corect a reținut prima instanță, dispozițiile Legii nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare și, conformându-se art. 16 din Titlul VII al acestui act normativ, intimata a hotărât la pct. 4 din decizie, înaintarea acesteia cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii, însoțită de documentele aferente la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007 pronunțată în interesul legii, Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
în considerentele acestei decizii, s-a reținut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză ce se referă la alin. (1), și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrală de Stabilire a Despăgubirilor însoțite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Referindu-se la notificările soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, înalta Curte a arătat că, în cazul în care contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ci și după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență.
în speță nu este vorba despre o notificare soluționată la data intrării în vigoare a legii noi sau de o decizie emisă anterior acestei date și contestată în termenul prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001 și nici de refuzul entității sesizate cu notificare de a soluționa în termenul prevăzut de art. 22.
Ceea ce se discută este o notificare care încă nu fusese soluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și în soluționarea căreia, la data de 14 aprilie 2007, entitatea sesizată a ținut seama de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Nu se poate reține că refuzul pârâtei și, respectiv, al instanței de a determina valoarea măsurilor reparatorii echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de o parte, înalta Curte constată că împotriva deciziei ce se va emite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc, de data aceasta în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.
în acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.
Pe de altă parte, modificarea deciziei nr. 146/2006, în sensul inserării valorii măsurilor reparatorii de care ar urma să beneficieze reclamanta, nu poate ca efect evitarea procedurii administrative, câtă vreme se menține dispoziția de înaintare a întregului dosar către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și, respectiv, obligativitatea urmării procedurii prevăzută a se desfășura în fața acesteia, conform art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, dacă parcurgerea procedurii prealabile ar constitui, în opinia curții de apel, o sarcină exorbitantă pentru reclamantă, această procedură nu este eliminată prin modificarea în parte a deciziei, doar în ce privește menționarea valorii propuse de A.V.A.S.
Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 16 alin. (8) din Legea nr. 247/2005 prevede că procedura de evaluare prevăzută de acest articol se aplică și deciziilor sau ordinelor prin care s-au consemnat sau propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat decizia și a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Având în vedere că în mod greșit curtea de apel a determinat valoarea măsurilor reparatorii de care urmează să beneficieze reclamanta și înlăturând această mențiune din sentința tribunalului ca efect al respingerii apelului, înalta Curte constată că nu mai este necesar să analizeze critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor procedurale cu ocazia întocmirii raportului de expertiză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5629/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5678/2008. Civil → |
|---|
