ICCJ. Decizia nr. 601/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 601/200.
Dosar nr. 79/118/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2008
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia din 8 iulie 2005, reclamantă I.L.F. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa ca prin hotărâre judecătorească să fie anulată dispoziţia nr. 2113 din 16 iunie 2005 şi să fie obligat pârâtul la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1009 mp, situat în Constanţa, şi la plata despăgubirilor aferente construcţiilor demolate.
Prin sentinţa civilă nr. 2508 din 4 decembrie 2006, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea precizată, a anulat dispoziţia nr. 2113 din 16 iunie 2005, emisă de Primarul municipiului Constanţa şi a obligat pârâtul la emiterea dispoziţiei de acordarea a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Constanţa, compus din teren şi construcţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 69/1960 pentru realizarea ansamblului de locuinţe „Gara Nouă", construcţia fiind demolată, iar terenul preluat în proprietatea statului; în prezent, acesta este în întregime afectat de parcul situat în faţa gării Constanţa, astfel că, deşi nu există acte referitoare la proprietatea imobilului, existenţa lui în patrimoniul statului constituie prezumţie relativă de preluare abuzivă.
S-a mai reţinut că, reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor al persoanei pe numele căreia s-a făcut exproprierea şi că, în această calitate este îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea lui în natură nu este posibilă, avându-se în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 227/C din 20 iunie 2007 a respins apelurile formulate de părţi împotriva sentinţei civile nr. 2508 din 4 decembrie 2006 a Tribunalului Constanţa.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Cu privire la apelul reclamantei a avut în vedere că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 1009 mp şi construcţie, a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 69/1960.
În aceste condiţii, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 care, spre deosebire de caracterul de normă generală al art. 10, au natura unor prevederi speciale, nefiind aplicabile decât preluărilor abuzive prin expropriere.
A mai reţinut instanţa că şi în cazul imobilelor expropriate, regula o constituie restituirea în natură, restituirea prin echivalent fiind măsura reparatorie care, potrivit art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 se acordă atunci când imobilul a fost înstrăinat sau este ocupat în tot sau în parte de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, de construcţii noi, autorizate, este afectat servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Aria de cuprindere a sintagmei "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, conform cărora aceasta are în vedere „acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicare (străzi, alei, trotuare.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, şi altele".
În speţă, s-a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, rezultă că terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei este situat în zona verde a parcului din faţa gării Constanţa, străbătut de două alei pietonale, constituind o „amenajare de utilitate publică a localităţii", neputând fi restituit în natură, deoarece, potrivit art. 10.1 din Normele metodologice menţionate anterior, această măsură reparatorie poate fi dispusă numai pentru acele terenuri care nu sunt afectate unor amenajări de utilitate publică.
S-a considerat că nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei, faptul că pe anumite suprafeţe ale terenului a început edificarea unor construcţii, pentru că, pe de o parte, natura juridică a acestora lucrări şi legalitatea amplasării lor pe terenul în litigiu, care aparţine domeniului public al municipiului Constanţa nu poate fi examinată de instanţa în cauză, iar pe de altă parte, pentru că existenţa lor nu schimbă destinaţia terenului ce face obiectul solicitării reclamantei, respectiv aceea de parc public, necontestată, de altfel, de persoana îndreptăţită.
S-a concluzionat că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, pentru terenul expropriat ce a aparţinut autorilor reclamantei, restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 11 alin. (4) din lege, care nu pot fi decât cele strict determinate de alin. (8) al aceluiaşi text, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către pârât, cu acordul reclamantei, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, nu şi compensarea terenului expropriat cu un teren echivalent, aşa cum a susţinut reclamanta.
S-a avut în vedere că posibilitatea atribuirii unui teren în compensare nu putea fi examinată în acest cadru procesual, deoarece legiuitorul a stabilit expres procedura de urmat în cazul acordării măsurilor reparatorii în echivalent, precum şi autorităţile competente în desfăşurarea acestei proceduri, iar prevederile art. 11 alin. (8) stabilesc fără echivoc necompetenţa instanţei de judecată în determinarea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptăţite în această fază a procedurii contencioase reglementată de Legea nr. 10/2001.
Primarul municipiului Constanţa, în apelul său a învederat că instanţa de fond a schimbat nejustificat obiectul cererii de restituire, astfel cum a fost precizat prin notificare, deoarece reclamanta a pretins numai restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţii.
A mai susţinut că, instanţa nu era îndreptăţită să-1 oblige la emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, ci numai la întocmirea documentaţiei necesare pentru acordarea acestor măsuri reparatorii.
S-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a soluţionat cauza, prin admiterea contestaţiei împotriva dispoziţiei prin care pârâtul a respins notificarea reclamantei pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită, constatând dovedită această calitate, dar în acelaşi timp şi imposibilitatea restituirii în natură a imobilului şi a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, într-o asemenea situaţie stabileşte vocaţia persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.
Procedând astfel, instanţa nu a depăşit limitele cererii de acordare a măsurilor reparatorii pretinse prin notificare, ci a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, al cărei scop este repararea prejudiciilor create prin preluarea abuzivă a imobilelor ce intră în sfera sa de reglementare, în principal prin restituirea în natură a acestora, sau, atunci când măsura nu este posibilă, prin acordarea celorlalte măsuri prevăzute de lege.
S-a reţinut ca nefondată şi critica referitoare la limitele obligaţiei ce putea fi impusă pârâtului ca urmare a anulării dispoziţiei de respingere a notificării şi a constatării imposibilităţii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul material al acesteia, deoarece întinderea obligaţiei este stabilită expres prin art. 26 alin. (1) din lege. Acest text prevede că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului, sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta I.L.F. în motivarea cererii de recurs învederează că, greşit s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deşi este posibilă restituirea în natură a terenului solicitat, deoarece prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a concluzionat că terenul este liber, străbătut de două alei, dar că nu s-a identificat suprafaţa efectiv liberă şi cât din teren este ocupat de alei.
În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Pârâtul Primarul municipiului Constanţa susţine că instanţa de apel corect a soluţionat apelul declarat de reclamantă, astfel că recursul acesteia este nefondat. Hotărârea recurată de acesta este criticabilă sub aspectul soluţionării apelului pe care l-a promovat în cauză. In acest sens, învederează că greşit s-a reţinut a fi dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care nu s-a dovedit dreptul de proprietate al bunicii reclamantei.
Se mai susţine că reclamanta nu a făcut dovada caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat şi nu s-a stabilit dacă s-au acordat sau nu despăgubiri.
În drept, recurentul pârât nu a indicat motivele de recurs.
Recursurile declarate de ambele părţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Critica formulată de reclamanta I.L.F. face posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dar aceasta este nefondată.
Este adevărat că, la instanţa de fond s-a efectuat raportul de expertiză, întocmit de către expertul B.E., prin care s-a concluzionat că imobilul revendicat de reclamantă are suprafaţa de 1009 mp şi în prezent fosta zonă de amplasament a acestuia este dată de domeniul public al municipiului Constanţa, reprezentând „parcul din faţa gării Constanţa".
Din punct de vedere fizic, terenul este liber de sarcini, fiind situat în zona verde a parcului, traversat de două alei pietonale, iar construcţiile au fost demolate.
Expertul precizează că terenul poate fi restituit în natură, cu condiţia ca suprafaţa revendicată să poată fi trecută din domeniul public în domeniul privat.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, terenul fiind expropriat prin Decretul nr. 69/1960, cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Este de necontestat că şi în cazul imobilelor expropriate operează principiul restituirii în natură, dar în speţă, s-a făcut dovada că imobilul este afectat de amenajări de utilitate publică, având destinaţia de parc, necesar deservirii „nevoilor comunităţii", situaţie în care acest principiu nu mai poate fi aplicat.
Amenajările de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale sunt determinate de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora sunt avute în vedere suprafeţele de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv „suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicare (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice şi altele".
Terenul revendicat constituind o amenajare de utilitate publică, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, nu poate fi restituit în natură, deoarece, conform art.10.1 din aceleaşi Norme, măsura reparatorie pretinsă poate fi acordată numai pentru terenurile ce nu sunt afectate de astfel de amenajări.
In aceste condiţii, corect s-a apreciat că, pentru terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei nu se pot acorda decât măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă nu se regăseşte în critica formulată prin cererea de recurs, fiind trecut numai cu titlul enunţiativ.
Şi recursul declarat de Primarul municipiului Constanţa este nefondat.
Aşa cum s-a reţinut în cauză, reclamanta, prin notificarea adresat Primăriei Constanţa a solicitat restituirea imobilului, compus din construcţie şi teren, în suprafaţă de 1009 mp, notificare ce a fost respinsă prin dispoziţia emisă pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită.
Ca urmare a contestaţiei adresată instanţei, s-a anulat dispoziţia şi s-a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei.
Contrar susţinerii recurentului pârât, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate prin actele de stare civilă, anexate la dosar, confirmând că este unica moştenitoare a bunicii sale E.L. şi a mamei sale L.P.Z.
În plus, recurenta a dovedit prin proba testimonială că antecesorii săi au fost evacuaţi forţat din imobilul în litigiu la sfârşitul anului 1947, fiind obligaţi să locuiască cu chirie în localitatea Constanţa, în imobil fiind cazate familii de cetăţeni ruşi.
Reclamanta a făcut dovada stăruinţei pentru obţinerea relaţiilor în legătură cu acordarea sau nu a despăgubirilor la momentul exproprierii imobilului, prin adresele repetate către organelor competente.
Prin soluţia dată de către instanţa de fond şi menţinută în apel, s-a dat eficienţă prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabilind vocaţia persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.
Instanţa nu a depăşit limitele cererii iniţiale, aşa cum se susţine de pârât, ci a urmărit scopul Legii nr. 10/2001, acela de reparare a prejudiciilor create prin preluarea abuzivă a imobilelor, ce intră în sfera sa de reglementare, respectiv, în principal, restituirea în natură, iar când această măsură nu este posibilă, acordarea celorlalte măsuri reparatorii.
De asemenea, prin anularea dispoziţiei emisă de pârât, corect instanţa a dispus ca acesta să se conformeze dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără a depăşi limitele obligaţiei ce îi puteau fi impuse.
Toate aceste considerente conduc la concluzia că, prin hotărârea recurată, instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de părţi urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta I.L.F. şi de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 227/C din 20 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6492/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 608/2008. Civil → |
|---|
