ICCJ. Decizia nr. 10142/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10142/2009
Dosar nr. 8692/118/2007
Şedinţa publică din 15 decembrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2007, reclamanta O.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul, Consiliul Local, Primăria şi Municipiul Constanţa cerând să fie obligaţi să îi restituie în natură suprafaţa de 547 mp teren situat în municipiul Constanţa, sau, în echivalent, un alt teren intravilan sau, în subsidiar, să îi acorde despăgubiri băneşti pentru acesta, precum şi pentru construcţiile demolate care au fost situate pe acest teren, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor săi, a fost preluat de stat prin Decizia nr. 237 din 27 mai 1986, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, cu menţiunea că, ulterior, casa de locuit a fost înstrăinată către familia M.I. şi V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28919 din 25 august 1997.
Reclamanta a invocat că a expirat termenul în care pârâţii trebuiau să soluţioneze notificarea, caz în care nu se poate susţine şi reţine excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1012 din 16 septembrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis, în parte, cererea şi a obligat pe pârâţi sa acorde reclamantei, în compensare, alte bunuri sau servicii în valoare echivalentă, pentru terenul în suprafaţă de 547 mp şi pentru construcţiile demolate, imobile situate în municipiul Constanţa, sau, după caz, să propună acordarea de despăgubiri în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de restituire în natură, ca neîntemeiată, şi s-a reţinut a fi incidenţă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâţilor Primăria municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanta.
Cu referire la fondul litigiului, instanţa a reţinut că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a primi măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu şi de care autorii săi au fost deposedaţi de stat în mod abuziv.
Referitor la construcţii, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanţa a reţinut că nu pot face obiect al restituirii în natură, întrucât au fost înstrăinate către chiriaşii M.I. şi V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28919 din 25 august 1997, contract prin care cumpărătorii au primit şi un drept de folosinţă gratuită pe toată durata construcţiei pentru terenul aferent în suprafaţă de 82,68 mp.
Referitor la teren, instanţa a constatat că este dat un caz de imposibilitate juridică de restituire cu privire la întreaga suprafaţă de 547 mp.
Aceasta, întrucât dobânditorii construcţiei au primit un drept de folosinţă gratuită asupra suprafeţei de teren ce constituie amprenta la sol a clădirii iar în raport de prevederile art. 14 din lege, persoana îndreptăţită trebuie să se substituie în locul statului în contractele de locaţiune, de concesiune, de locaţie de gestiune sau de asociere în participaţiune, substituire care, în speţă, nu este în interesul reclamantei.
Instanţa a apreciat că soluţia se impune chiar dacă prin contract s-a atribuit în folosinţă cumpărătorilor o suprafaţă mai mică din terenul mai sus arătat, justificat de faptul că dreptul de folosinţă gratuită afectează în realitate, dată fiind trimiterea la împrejmuirile clădirii consemnată în contract şi faptul existenţei unei reţele subterane de alimentare cu apă, întreaga suprafaţă de teren în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care se instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, precum şi a dispoziţiilor art. 14 din lege.
Reclamanta a susţinut ca, potrivit probatoriului administrat în cauză, cumpărătorii construcţiei au primit în folosinţă, pe durata existenţei construcţiei doar o suprafaţă de 82,68 mp teren, folosinţă care nu poate fi extinsă şi cu privire la alte terenuri, cum greşit a apreciat prima instanţă, restul terenului, în suprafaţă de 373 mp, impunându-se a-i fi restituit.
Prin Decizia civilă nr. 26/C din 28 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul şi a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâţi să restituie reclamantei în natură suprafaţa de 200,80 mp teren, astfel cum a fost identificat în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit de S.O. ca fiind lotul nr. 2, delimitat prin punctele MNOPRAM, colorat în portocaliu, urmând ca să propună acordarea de despăgubiri numai pentru diferenţa de teren de până la 547 mp, care nu poate fi restituită în natură.
Prin aceeaşi decide au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
In motivarea deciziei instanţa a evocat dispoziţiile art. 26 alin. final din Legea nr. 112/1995 şi art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, potrivit cărora: „Suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului." şi, respectiv, „în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor şi, când este cazul, a anexelor gospodăreşti şi a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din lege".
In aplicarea acestor dispoziţii legale şi în raport de constatările de fapt privitoare la terenul în litigiu, evidenţiate prin expertiza administrată la judecata în prima instanţă, instanţa a statuat că din totalul de 547 mp teren preluat de stat doar o suprafaţă de 346,20 mp este aferentă construcţiei înstrăinate foştilor chiriaşi în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995.
Anume, instanţa a apreciat că reprezintă teren aferent, în înţelesul dispoziţiilor legale menţionate, suprafeţele de 127,14 mp, ocupată de casa de locuit şi de anexele gospodăreşti, de 70,80 mp, care are destinaţia de cale de acces şi de 148,26 mp, care este necesară pentru depozitarea lemnelor de foc şi pentru întreţinerea efectivă a construcţiilor, în timp ce diferenţa de 200,80 mp teren excede unei normale utilizări a construcţiilor înstrăinate, caz în care, se impune a fi restituit în natură reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că nu constituie un impediment la restituire împrejurarea că terenul în suprafaţă de 200,80 mp este tranzitat de o conductă de apă care alimentează construcţia înstrăinată, întrucât, pe de o parte, această lucrare nu este o amenajare publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, proprietarii construcţiei îşi pot realiza un alt branşament la conductă pe terenul aflat în folosinţa lor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii I.M. şi V., invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304, pct. 7-9 C. proc. civ.
In dezvoltarea recursului pârâţii, după ce prezintă conţinutul cererii de chemare în judecată şi al hotărârilor pronunţate în fond, susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale relative la restituirea în natură, incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Pârâţii susţin că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare a construcţiilor, nr. 28919 din 25 august 1997, s-a constituit în favoarea lor un drept de folosinţă gratuită cu privire la întreaga suprafaţă de 547 mp teren, astfel cum aceasta era delimitată prin semne exterioare de hotar, cum corect a reţinut prima instanţă, fiind îndreptăţiţi să obţină pentru acest teren, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, constituirea dreptului de proprietate.
Ca atare, pârâţii afirmă că în litera dispoziţiilor legale prevăzute de art. 37 din HG nr. 20/1996, modificată HG nr. 11/1997, dar şi în spiritul Legii nr. 10/2001, se impunea respingerea cererii de restituire în natură a terenului formulată de reclamantă.
Pârâţii invocă şi dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, potrivit cu care „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", act normativ care, deşi nu era în vigoare la momentul pronunţării deciziei recurate, susţin că evidenţiază intenţia legiuitorului cu privire la terenurile aferente construcţiilor înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995, dispoziţii care sunt concordante şi cu prevederile din hotărârea de guvern mai sus arătată.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
In drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recursul este sortit eşecului în cazul în care partea se rezumă să indice formal anumite motive de recurs, fără însă a dezvolta, în concret, vreo critică care să se circumscrie acestora, sau în cazul în care se rezumă să facă trimitere la diverse dispoziţii legale, fără a indica, în concret, în ce constă încălcarea pretins săvârşită de către instanţele de fond.
În speţa supusă analizei, prin cererea de recurs pârâţii au indicat trei motive de recurs, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, şi 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7), când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8) sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9).
Din dezvoltarea recursului se constată că pârâţii nu au formulat critici cu privire la calitatea considerentelor de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate sau cu privire calificarea actului dedus judecăţii, caz în care trimiterea la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. se dovedeşte a fi pur formală şi, pe cale de consecinţă, nu poate face obiectul analizei acestei instanţe.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că, de asemenea nu poate fi primit.
Mai întâi că în dezvoltarea acestui motiv pârâţii enunţă, într-o manieră confuză şi lipsită de sistematizare, textele de lege reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, fără a arăta în ce fel ar fi fost încălcate, adică fără argumenta pe ce bază constatările în drept evidenţiate prin hotărârea dată în apel ar contraveni acestora.
Apoi, se constată că textul de drept reţinut de instanţa de apel ca fiind aplicabil în mod direct raportului juridic dedus judecăţii, art. 26 alin. final din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, este în concordanţă cu textul din noua lege, invocat de pârâţi ca definind spiritul Legii nr. 10/2001, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1012001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Anume, potrivit art. 26 alin. final „Suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului" iar, potrivit art. 7 alin. (5), "Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
Din coroborarea dispoziţiilor legale rezultă, cu evidenţă, că nu se restituie în natură foştilor proprietari suprafeţele de teren care sunt aferente construcţiilor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ci doar acele suprafeţe de teren care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, terenuri care au rămas în proprietatea statului.
Sub acest aspect este de observat că niciun text de lege nu defineşte noţiunea de „teren aferent", astfel încât, în absenţa unei definiţii legale, revine jurisprudenţei să clarifice înţelesul acestei noţiuni.
In speţă, instanţa de apel a considerat ca fiind aferent construcţiei terenul absolut necesar normalei utilizări a acesteia.
Pentru o atare interpretare, curtea de apel a avut în vedere şi Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 care prevăd, în art. 37, posibilitatea ca terenul preluat de stat să depăşească suprafaţa aferentă construcţiei, caz în care suprafaţa ce excede rămâne în proprietatea statului.
In baza concluziei enunţate, instanţa de apel a procedat la delimitarea terenului aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâţii I.M. şi V., argumentat şi cu detalierea destinaţiei parcelelor de teren, inclusiv, prin analizarea menţiunilor stipulate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia în baza Legii nr. 112/1995.
In raport de situaţia de fapt stabilită şi în aplicarea dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a statuat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 346,20 mp, care este aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, şi a dispus restituirea în natură doar a terenului în suprafaţă de 200,80 mp, care a rămas în proprietatea statului şi care, pentru considerentele expuse în hotărâre, a apreciat că nu este aferent construcţiilor înstrăinate.
Aşa fiind, cum nu există niciun temei pentru care să se interpreteze că terenul aferent construcţiei este cel împrejmuit odată cu aceasta, aşa cum a susţinut recurenta, rezultă că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga pe recurenţi la plata de 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul local al municipiului Constanţa şi Primăria municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 26 C din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă O.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10140/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10126/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
