ICCJ. Decizia nr. 10232/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10232/200.
Dosar nr. 12611/2/2005
Şedinţa publică din 18 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 iulie 2004, sub nr. 1390/2004, reclamantele C.M. şi A.M.D. au chemat în judecată pe pârâta S.N.P.P. SA, solicitând anularea deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de aceasta şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de admitere a notificărilor privind suprafeţele de 3200 mp, 1529 mp, 510 mp şi 3512 mp, situate în Moineşti.
Prin sentinţa civilă nr. 161 din 23 februarie 2005 a aceleiaşi instanţe, s-a respins, ca nefondată, contestaţia.
În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a constatat că reclamantele au dovedit dreptul de proprietate al autorului acestora, C.I., asupra terenurilor în litigiu, în baza actului de partaj voluntar încheiat la 15 iulie 1898. În prezent, terenurile sunt ocupate, parţial, de Stadionul sportiv Moineşti şi, parţial, de căi de acces între sondele de exploatare aparţinând intimatei.
Din actele dosarului rezultă că terenul cu privire la care notificatorul a afirmat că este construit stadionul sportiv nu a fost expropriat, ci a fost pus la dispoziţie de Consiliul popular Moineşti, potrivit scrisorii nr. 3200/1953, prin care acesta se obliga, faţă de proprietarii imobilelor, să le atribuie alte terenuri în schimb, din proprietatea statului.
În concluzie, nu se poate reţine existenţa unei preluări abuzive a terenului, de către stat, titularul dreptului de proprietate din acel moment, C.N., primind despăgubiri de 349 lei, dar nu pentru preluarea imobilului, ci pentru distrugerea culturilor de trifoi ce ocupau suprafaţa de 1756 mp, şi nu de 3512 mp.
Statutul juridic al terenului sus-menţionat este reglementat de Legea nr. 18/1991, după cum rezultă şi din titlul de proprietate emis în favoarea autorului reclamantelor, în anul 1994, prin care acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe suprafaţa din extravilan. Comisia de aplicare a acestei legi nu a putut reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament întrucât art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 preciza că nu pot fi atribuite suprafeţele de teren pe care s-au efectuat investiţii, altele decât îmbunătăţiri funciare.
În ceea ce priveşte terenurile ce au destinaţia de drum de acces între sondele de exploatare care fac legăturile între Moineşti şi Leorda, conform adresei nr. 4120/1992 a Schelei de petrol Moineşti, acestea nu figurează în anexele la decretele de expropriere ce au vizat respectivele imobile, situaţie în care, de asemenea, nu poate fi pusă în discuţie preluarea lor în mod abuziv.
Pe de altă parte, din planul de situaţie întocmit la 20 septembrie 1995, de Consiliul popular Bacău, rezultă că autorul reclamantelor avea în proprietate 42.183 mp fâneaţă şi 6224 mp pădure, situate în extravilan.
Terenul din extravilan cu destinaţia de fâneaţă, pe care erau configurate alte două drumuri cu destinaţie de acces la sonde, a făcut obiectul contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 213 din 13 februarie 2001, încheiat între autorul reclamantelor şi numita C.E.
În raport de data vânzării terenului şi cea a depunerii notificării, rezultă că terenurile revendicate nu pot forma obiectul retrocedării atât timp cât au făcut obiectul unei înstrăinări anterioare.
Referitor la caracterul de complinire al prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 faţă de celelalte acte normative din domeniul imobiliar, după cum menţionează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, acesta are un domeniu strict determinat, condiţionat, pe de-o parte, de existenţa terenului în litigiu în intravilanul localităţii şi de caracterul disponibil al imobilului, şi, pe de altă parte, caracterul de complinire devine aplicabil numai în cazul cererilor privind restituirea în natură a terenurilor, nu şi în cazul celor privind acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Ca atare, terenurile în litigiu cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiindu-le aplicabil acest act normativ.
Pârâta nu este în măsură să acorde despăgubirile solicitate prin notificarea formulată de autorul reclamantelor şi motivat de faptul că acestea au ca obiect sume de bani, iar, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în acest caz, competenţa soluţionării cererii revine prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamantele, iar prin Decizia civilă nr. 151 din 28 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis calea de atac exercitată de acestea, a fost schimbată în totalitate hotărârea atacată, în sensul că s-a admis contestaţia, s-a anulat în parte Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 a S.N.P. P. SA, în ceea ce priveşte terenul de 3513 mp, situat în incinta Stadionului sportiv Moineşti, identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. P.D., pentru care apelantele reclamante urmează a primi despăgubiri în cuantumul stabilit de acelaşi raport de expertiză. A fost obligată intimata pârâtă S.N.P. P. SA să emită decizie în acest sens.
Curtea de Apel a reţinut, din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, că prima parcelă ce face obiectul judecăţii se află în intravilanul municipiului Moineşti, pe care se află stadionul local, şi are o suprafaţă de 3513 mp, cu vecinătăţile menţionate în raport.
În ceea ce priveşte celelalte două terenuri, cu destinaţia „drum de acces", în suprafaţă de 510 mp şi, respectiv, 1520 mp, acestea sunt incluse într-o suprafaţă de 6 ha, ce a constituit obiectul judecăţii iniţiate de apelante şi soluţionate prin sentinţa civilă nr. 259 din 8 decembrie 1995 a Curţii de Apel Bacău, în sensul obligării Prefecturii la reconstituirea dreptului de proprietate.
În consecinţă, situaţia lor juridică, fiind rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu mai poate fi luată în discuţie a doua oară, pe calea prezentei judecăţi. În acest sens, instanţa a avut în vedere şi cererea de renunţare formulată expres, dar neluată în discuţie, precum şi suplimentul la notele scrise.
Pentru argumentele prezentate, a fost menţinută soluţia pronunţată prin Decizia contestată privind terenurile indicate mai sus.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă reală de 2423 mp, pe care se află amplasat Depozitul de ţiţei Alboteşti, şi acesta a făcut obiectul unui alt litigiu, soluţia pronunţată formând obiectul executării silite. Şi cu privire la acest teren, prin concluziile scrise, avocatul apelantelor arată că nu insistă în realizarea pretenţiilor în legătură cu imobilul respectiv.
În consecinţă, apelantele reclamante sunt îndreptăţite la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 3513,1 mp, identificat prin raportul de expertiză ing. P.D., aflat în incinta stadionului local. Cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură este cel stabilit în aceeaşi expertiză.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs SC P. SA, criticând-o pentru următoarele motive:
I. Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, obligând pe recurentă la acordarea despăgubirilor băneşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).
Conform Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare a imobilului nu este titulara obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, ci are doar obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în sensul art. 26 din acelaşi act normativ.
Potrivit art. 13 din Capitolul III, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel putea, doar, să constate că apelantele sunt sau nu îndreptăţite la măsuri reparatorii şi nu să se pronunţe cu privire la cuantumul despăgubirilor întrucât stabilirea acestui cuantum intră în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
II. Instanţa a acordat mai mult decât ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
În raport de principiul disponibilităţii, reclamantul este cel care determină cadrul procesual, în speţă, obiectul cauzei constituindu-l anularea deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004 şi obligarea recurentei la emiterea unei decizii prin care să admită notificările formulate privind suprafeţele de teren în litigiu.
Prin Decizia contestată, recurenta a respins cele două notificări nr. 665/E/2001 şi nr. 423/2001, care aveau ca obiect solicitarea expresă de acordare, cu titlu de despăgubiri, a sumei de 400.000.000 lei vechi.
În consecinţă, în eventualitatea unei soluţii favorabile, suma propusă a fi acordată reclamantelor nu putea fi mai mare decât cea pretinsă prin notificare şi prin contestaţie, recurenta neputând fi obligată la plata sumei de 518.152,73 lei noi, instanţa de apel acordând mai mult decât ceea ce s-a cerut.
III. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Decizia a fost dată cu încălcarea art. 261 pct. 3 şi 5 C. proc. civ.
Simplele afirmaţii ale instanţei de apel nu pot constitui, în sensul legii, o motivare, hotărârea fiind, astfel, lovită de nulitate.
Curtea avea obligaţia de a răspunde la toate motivele şi mijloacele de apărare invocate de P., în cuprinsul deciziei nefiind arătate apărările părţii respective, ceea ce ar putea duce la concluzia că pârâta nu a înţeles să-şi exercite drepturile procedurale în fazele procesuale anterioare.
Pe de altă parte, faţă de imobilul pretins ca fiind ocupat de Parcul de ţiţei Alboteşti, s-a învederat instanţei de apel că acesta a făcut obiectul unei alte notificări formulate de C.I.. Împotriva deciziei de respingere nr. 143/2004, emisă de recurentă, reclamantele au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, contestaţie înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 1389/2004 şi respinsă de această instanţă. Soluţia a fot confirmată în căile de atac, prin Decizia nr. 5775 din 18 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, fiind respins, în mod irevocabil, recursul contestatoarelor.
Cu privire la acest imobil, sunt incidente prevederile art. 163 şi art. 166 C. proc. civ.
În mod nereal, instanţa de apel a concluzionat că soluţia pronunţată de Înalta Curte formează obiectul executării silite împotriva P., ceea ce reprezintă un motiv străin cauzei.
Mai susţine recurenta că Decizia recurată este şi insuficient motivată.
IV. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa nu a indicat textele de lege pe care s-a sprijinit soluţia adoptată de aceasta.
De asemenea, nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 129 şi art. 130 din acelaşi Cod, nestabilind împrejurările de fapt ale cauzei în concordanţă cu situaţia reală a imobilelor revendicate.
Curtea de Apel nu a verificat actele din care rezultă că, la data cererilor formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, imobilele se aflau în deplina proprietate a notificatorului.
Pentru drumurile de acces la sonde, înscrisurile dovedesc că aceste imobile au fost situate în extravilan şi au avut statutul de terenuri supuse reglementărilor fondului funciar, ceea ce atrage incidenţa art.8 din actul normativ sus-menţionat.
În cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a constatat că situaţia terenurilor respective a fost rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fără să menţioneze, însă, că prin aceasta s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii fondului funciar.
Contrar propriilor constatări, Curtea a decis că cele două terenuri trebuie să formeze obiectul expertizei tehnice, prin care acestea să fie identificate, iar expertul să stabilească dacă au fost acordate terenuri în compensare, în condiţiile Legilor fondului funciar, precum şi valoarea fiecărui teren.
Or, această din urmă împrejurare evidenţiază prezenţa motivelor contradictorii în cazul deciziei recurate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte imobilul de 3512 mp, situat în Moineşti, acesta a fost identificat prin notificările formulate de C.I., cu următoarele vecinătăţi: la Nord – drumul judeţean; la Sud – C.I. ; la Est – V.C.; la Vest – I.I.
Potrivit actelor de proprietate, acest imobil se afla în proprietatea lui C.I. încă din anul 1994, împrejurare atestată prin titlul de proprietate nr. 9767, emis în baza Legii nr. 18/1991, în care se menţionează că parcela nr. 1146/18, cu vecinătăţile arătate în notificare, are categoria de folosinţă arabil şi este situată în extravilan.
Curtea de Apel a procedat şi la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, constatând că imobilele au fost preluate în mod abuziv.
Pentru drumurile de acces la sonde, din actele dosarului rezultă că notificatorul C.I. nu figurează în anexele la decretele de expropriere pe care le invocă ca fiind documentele ce au determinat preluarea abuzivă.
Pentru imobilul de 3512 mp, situat în Moineşti, actele depuse la dosar nu dovedesc preluarea abuzivă. Prin scrisoarea nr. 3200/1953 adresată S.P. Moineşti, Consiliul popular al raionului Moineşti arată că proprietarilor menţionaţi în planul de situaţie nr. 57/1953 urmează a li se da la schimb terenuri din proprietatea statului, în măsura în care terenurile proprietate particulară au fost ocupate de amplasamentul bazei sportive.
Din acest plan rezultă că terenurile din zonă sunt de natură arabilă şi erau cultivate cu grâu, lucernă şi trifoi. În document se aminteşte şi terenul în suprafaţă de 1756 mp, cultivat cu trifoi, reţinut pe numele N.C. din Moineşti.
Potrivit procesului verbal din 26 martie 1953, lucrările care s-au executat pentru amplasarea bazei sportive au avut drept consecinţă distrugerea culturilor de grâu, lucernă şi trifoi de pe unele proprietăţi adiacente. Pentru distrugerea culturii de pe suprafaţa de 1756 mp, N.C. a primit despăgubiri în cuantum de 439 lei.
Registrul agricol menţionează că numitul C.C. a avut în proprietate 7,95 ha teren, dimensiune rămasă nemodificată în anii 1953-1955, inclusiv după terminarea lucrărilor de construire a stadionului. Ca atare, nu poate fi luată în considerare diminuarea suprafeţei cu 0,35 ha, atâta vreme cât aceasta nu este certificată, fiind contrazisă de actele dosarului şi de susţinerile apelantelor.
În consecinţă, nu se poate constata o preluare abuzivă a imobilului, atât timp cât au fost acordate despăgubiri pentru recolta distrusă.
De asemenea, documentele sus-menţionate atestă că a fost vorba despre un schimb de imobile pentru terenurile ocupate de baza sportivă şi Consiliul popular raional. Niciunul dintre documente nu confirmă ocuparea terenului în litigiu de stadionul din Moineşti, ci doar acordarea despăgubirilor pentru recolta distrusă.
Din adresa Primăriei Moineşti nr. 11206 din 29 iulie 2005 rezultă că, în evidenţele Consiliului local, nu există menţiuni cu privire la modalitatea de preluare a terenului de către S.P.
Curtea de Apel a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, considerând că imobilul pretins ca fiind ocupat de stadion nu face obiectul acestei dispoziţii legale.
Astfel, din actul de partaj voluntar încheiat în 1898 şi actul de vânzare din 26 august 1906 rezultă că terenul amplasat în hotarul Alboteşti era situat în extravilan şi nu în intravilanul localităţii, statutul juridic aplicabil imobilului fiind, în consecinţă, reglementat de Legea nr. 18/1991.
Acelaşi statut juridic este consemnat şi în extrasul din registrul agricol de la filele 152-153 dosar fond şi în adresa Primăriei Moineşti nr. 8578/2001, care detaliază categoriile de terenuri care formau proprietatea deţinută de C.C., în suprafaţă de 7,95 ha, din care 0,90 ha reprezenta teren arabil în vatra satului, 7 ha fâneţe naturale şi 0,05 ha clădiri şi construcţii. În consecinţă, procedând la aplicarea Legii fondului funciar, rezultă că 7,90 ha au statul juridic de teren arabil şi fâneţe, fiind reglementate de legislaţia fondului funciar.
Atât autorul reclamantelor, prin elementele de identificare arătate în notificare, cât şi planurile de amplasament întocmite în anul 2000, ca urmare a emiterii titlului de proprietate din anul 1994, situează terenul în litigiu în extravilan, natura acestuia fiind de teren agricol.
Prin contestaţie, apelantele au arătat că, anterior notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au făcut demersuri în baza Legii nr. 18/1991 pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, împrejurare confirmată de Primăria comunei Poduri care, prin adresa nr. 3922 din 21 iulie 2004, preciza că autorul reclamantelor a solicitat suprafaţa de 6712 mp, conform Legii nr. 18/1991.
Această suprafaţă de teren nu i-a fost restituită, însă, deoarece era ocupată de stadion şi de depozitul de ţiţei.
Pentru terenul ocupat de depozitul de ţiţei Alboteşti, instanţa supremă a respins cererea de revendicare formulată de C.I., în temeiul Legii nr. 10/2001.
Şi pe parcursul prezentei cauze, în anul 2005, apelanta C.M. a adresat cererea nr. 19175 Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar a municipiului Moineşti, solicitând retrocedarea imobilului în suprafaţă de 3512 mp din punctul „Stadion", în temeiul Legii nr. 247/2005.
În consecinţă, şi pentru acest teren este aplicabilă Legea nr. 18/1991, imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, ca efect al prevederilor art. 42 alin. (3) din această lege, nelimitând posibilitatea notificatorului ori a succesoarelor sale de a solicita, în baza legislaţiei fondului funciar, alte terenuri situate în intravilanul sau extravilanul localităţii ori despăgubiri.
Pasivitatea acestora în sensul aplicării Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, nu le conferă dreptul de a uza de calea deschisă de Legea nr. 10/2001, atât timp cât art. 8 din această lege exclude, din domeniul ei de reglementare, situaţia terenurilor ce au făcut obiectul legilor fondului funciar.
Recurenta susţine şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Nu s-a dovedit deţinerea legală a imobilelor revendicate la data presupusei preluări a acestora.
Deşi este revendicată o suprafaţă de 3512 mp, apelantele nu au adus dovezi care să ateste întinderea dreptului de proprietate şi că aceste dimensiuni sunt reale, mai mult, din documentele depuse constatându-se că, în realitate, C.N. a primit despăgubiri pentru distrugerea culturilor de trifoi ce ocupau suprafaţa de 1756 mp.
Potrivit actelor depuse de apelante, rezultă că terenurile sunt amplasate în punctul Alboteşti, în timp ce, din alte documente, rezultă că Stadionul sportiv este situat în punctul Micleasa şi nicidecum în hotarul Alboteşti (procesul verbal din 22 februarie 1951; planul de situaţie nr. 57/1953; chitanţa-declaraţie datată 11 mai 1953).
Pe de altă parte, actul de partaj voluntar din anul 1898 a fost folosit de apelante şi în dovedirea titlului de proprietate pentru terenul de 2500 mp, ocupat de Depozitul de ţiţei Alboteşti, acţiune care a format obiectul dosarului nr. 1389/2004. Având în vedere că suprafaţa pretinsă în prezenta cauză este de 3512 mp, la care se adaugă şi cei 2.500 mp, ocupaţi de depozit, rezultă că actul de proprietate sus-menţionat, în care se indică o suprafaţă de 7 stânjeni, nu atestă întinderea dreptului de proprietate pentru suprafaţa totală de 6012 mp, întindere care depăşeşte cu mult suprafaţa indicată în actul de partaj voluntar.
Astfel, nu s-a dovedit deţinerea legală a terenului de 3512 mp, la momentul preluării abuzive, nici că autorul reclamantelor a fost proprietarul terenului din punctul Micleasa şi nici identitatea de locaţie între imobilul revendicat, din punctul Micleasa, şi cel pentru care au fost prezentate acte de proprietate, din punctul Alboteşti.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, faţă de obligarea recurentei la plata despăgubirilor băneşti.
Dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei legal invocat de către apelante, nu mai subzistă în forma actuală a legii, prevederea legală fiind abrogată.
Pe de altă parte, textul de lege sus-menţionat era aplicabil doar în cazul persoanelor care solicitaseră restituirea în natură a imobilelor; or, prin notificare, au fost cerute despăgubiri băneşti.
Dispoziţiile art. 10, art. 11 şi art. 33 din Legea nr. 10/2001, invocate prin motivele de apel, nu sunt incidente în speţă deoarece primele două texte de lege presupun o condiţie esenţială care se referă la existenţa construcţiilor edificate pe terenurile preluate în mod abuziv, demolate total sau parţial, ulterior preluării. Art. 33 (art. 32 în Legea în forma actuală) prevede obligaţia soluţionării notificărilor care au ca obiect construcţiile demolate numai prin dispoziţia primarului unităţii administrativ-teritoriale, în a cărei rază s-a aflat imobilul. O asemenea obligaţie nu este prevăzută de lege şi în sarcina societăţilor naţionale sau comerciale.
În speţă, terenurile în litigiu nu au fost ocupate de construcţii, iar recurenta este o societate comercială, astfel încât dispoziţiile legale enunţate mai sus nu sunt aplicabile prezentei cauze.
Recurenta invocă şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, faţă de cererea depusă în faţa instanţei de apel, la termenul din 11 octombrie 2007, prin care apelantele au renunţat la drepturile pretinse prin acţiune privind cele două drumuri cu destinaţia de drum petrolier.
În acest caz, Curtea trebuia să procedeze la aplicarea dispoziţiilor art. 247 C. proc. civ., în sensul anulării în parte a sentinţei apelate. Instanţa nu a supus dezbaterii părţilor această cerere, care nu îndeplinea condiţiile textului de lege sus-menţionat, şi nu s-a pronunţat, prin încheiere, asupra admiterii sau respingerii acesteia, deşi recurenta a invocat neregularitatea renunţării la drept.
Curtea de Apel, în urma repunerii cauzei pe rol, a decis asupra completării raportului de expertiză efectuat în cauză, fără să pună în dezbaterea părţilor acest aspect şi încălcând, astfel, dreptul de apărare al părţilor şi principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât pârâta a invocat, la termenul din 21 februarie 2008, motivele pentru care nu se impunea completarea raportului de expertiză. Acestea vizau soluţionarea într-un litigiu separat a notificării privind terenul pretins ocupat de Depozitul Alboteşti şi imposibilitatea stabilirii, pe cale judiciară a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor.
Pe de altă parte, recurenta arată că Stadionul sportiv este situat la Nord de drumul judeţean, în timp ce imobilul pretins de autorul reclamantelor este amplasat la Sud de acelaşi drum judeţean. Cu toate că, la dosar, sunt precizate elementele de identificare ale imobilului în suprafaţă de 3512 mp, expertul a identificat terenul la Nord de drumul judeţean, fără să fi prezentat nici un act care să îi fundamenteze această concluzie.
După cum a arătat şi în obiecţiunile la raportul de expertiză, recurenta susţine că lucrarea a fost efectuată fără consultarea actelor dosarului şi fără elemente de obiectivitate.
Expertul trebuia să ţină seama de susţinerile apelantei contestatoare din anul 2001, lămuritoare asupra poziţionării terenului, din care rezultă că imobilul expertizat se află la Sud de drumul 117 şi nu la Nord, cum, în mod eronat, a fost identificat prin lucrarea depusă.
Cu privire la cuantumul stabilit prin raportul de expertiză, Curtea avea obligaţia să observe că imobilul evaluat este situat în Moineşti, judeţul Bacău, în timp ce expertul topo a folosit, ca temei, hotărârea Consiliului general al municipiului Bucureşti nr. 97/2006, ceea ce reprezintă un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
V. Recurenta susţine şi încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În mod neîntemeiat, instanţa de apel a respins excepţia nulităţii completării raportului de expertiză, invocată de această parte, la termenul din 21 februarie 2008, în condiţiile art. 108 alin. (3) din acelaşi Cod.
Lucrarea la faţa locului s-a efectuat cu nerespectarea art. 208 C. proc. civ., recurenta neprimind convocarea expertului anterior efectuării lucrării.
Expertul nu a depus raportul la Biroul local pentru expertize judiciare Bucureşti, completarea fiind remisă instanţei direct, prin poştă, cu încălcarea art. 22 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.
Raportul nu respectă nici elementele obligatorii de fond prevăzute de art. 21 din această ordonanţă. Nu sunt descrise operaţiunile efectuate de expert pentru îndeplinirea obiectivelor dispuse de instanţă în executarea expertizei şi pentru fundamentarea concluziilor exprimate.
De asemenea, expertul foloseşte, în lucrare, schiţe despre care susţine, în mod nereal, că le-a întocmit personal (schiţa care reprezintă anexa nr. 1, document întocmit în februarie 2006, de expert M.M., la expertiza efectuată în dosarul nr. 1389/2004, care avea ca obiect terenul ocupat de Depozitul de ţiţei Alboteşti).
Planul de amplasament al Stadionului, care reprezintă anexa 2, a fost întocmit de un alt expert, în anul 2003, şi depus la Oficiul judeţean de cadastru al judeţului Bacău.
Vătămarea recurentei prin întocmirea expertizei în condiţiile arătate mai sus constă în obligarea acesteia la plata despăgubirilor în cuantum de 518.152,73 lei.
Şi raportul de expertiză întocmit în mai 2007 a fost efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., împrejurare care a generat nulitatea lucrării de care, însă, Curtea nu a ţinut seama.
Recurenta pârâtă a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate.
În dosar au depus întâmpinare intimatele-reclamante, care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Pe parcursul procesului, intimatele reclamante au solicitat introducerea în cauză a Municipiului Moineşti, reprezentat de Consiliul local al municipiului Moineşti, ca urmare a înstrăinării, de către recurentă, a imobilului ce face obiectul acestui litigiu (Stadionul Moineşti), în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 690 din 5 iunie 2007, de BNP „C.D.". Vânzarea-cumpărarea s-a realizat în baza hotărârii nr. 28 din 29 martie 2007 a Consiliului local al municipiului Moineşti, de aprobare a achiziţionării, printre altele, şi a acestui teren.
Faţă de cererea Municipiului Moineşti nr. 14196 din 8 decembrie 2009, prin care acesta a arătat că nu-şi însuşeşte criticile recurentei şi a solicitat respingerea cererii de introducere în cauză formulată de intimatele reclamante, instanţa a dispus continuarea litigiului în limitele cadrului procesual iniţial, cu atât mai mult cu cât prezintă relevanţă, în ceea ce priveşte calitatea de „unitate deţinătoare a imobilului" pretins în temeiul Legii nr. 10/2001, persoana juridică care invoca sau exercita un drept real în legătură cu bunul respectiv la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001). Or, în speţă, această persoană juridică este recurenta SC P. SA
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
I. Criticile privind greşita obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti, conform deciziei recurate, şi stabilirea valorii acestora, de către instanţa de apel nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci celui de modificare reglementat de pct. 9 din acelaşi text de lege.
Astfel, sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se referă la incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii puterii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, în sensul că instanţa săvârşeşte acte care intră în atribuţiile acestor autorităţi.
Obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de plată a despăgubirilor într-un cuantum determinat este rezultatul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale în materie, iar atunci când procedează la aceste operaţiuni, instanţa exercită atribuţiile puterii judecătoreşti în limitele lor, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Referitor la obligarea pârâtei de a emite decizie privind despăgubirile cuvenite reclamantelor, în primul rând, nu rezultă cu claritate, nici din dispozitiv, nici din considerentele hotărârii, dacă instanţa a vizat plata efectivă a sumei de bani respective, de către SC P. SA, sau doar emiterea unei dispoziţii care să consemneze modalitatea de reparaţie şi limitele ei valorice.
Din dispozitivul deciziei rezultă că intimata pârâtă trebuie să emită decizie în sensul primirii, de către reclamante, a despăgubirilor, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză întocmit de inginer P.D. Nu reiese dacă instanţa de apel a avut în vedere ca pârâta să achite, în mod concret, suma de bani stabilită în expertiză către apelante sau ca acestea să beneficieze de despăgubiri, în limitele valorice arătate în raport, dar în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, şi anume conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, în partea de argumentare a hotărârii se arată că terenul de 3513 mp, situat în intravilanul municipiului Moineşti, este ocupat de stadionul local şi, pentru acest imobil care nu poate fi restituit în natură, reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri, în cuantumul indicat în expertiză.
Motivarea incompletă şi neclară a deciziei conduce la imposibilitatea stabilirii convingerii instanţei în legătură cu modalitatea de reparaţie cuvenită reclamantelor şi, în special, cu regimul juridic aplicabil pentru obţinerea lor, şi anume despăgubiri băneşti plătite direct de pârâtă sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, menţionate mai sus. În acest sens, insuficienta motivare a hotărârii determină incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care, de altfel, a fost şi invocat de recurentă conform susţinerilor deja redate în precedent.
Pe de altă parte, din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este real că pârâta nu datorează, în mod efectiv, suma de bani stabilită prin expertiză, în favoarea reclamantelor, nici sub imperiul legii în forma actuală şi nici în cea de la data intrării în vigoare.
La momentul adoptării sale (14 februarie 2001), conform art. 9 alin. (2), pentru imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, cum este cazul şi în speţă, notificările vizând terenuri neocupate de construcţii aparţinând autorului reclamantelor, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, reparaţia prin echivalent viza acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de deţinător, nu şi despăgubiri băneşti.
În plus, şi în cazul în care pretenţiile referitoare la despăgubiri băneşti ar fi fost întemeiate (subliniem, nu este cazul speţei), acordarea lor trebuia obţinută în procedura prevăzută la Capitolul V din Lege, în care nu era implicat deţinătorul bunului.
În forma actuală a actului normativ în discuţie, pentru imobile imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv [art. 1 alin. (2); art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în prezent].
Referitor la atribuţiile în materie ale deţinătorului imobilului, într-adevăr, astfel cum a susţinut şi recurenta, dacă forma de reparaţie vizează despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, acesta nu procedează la plata lor (nici nu ar avea cum faţă de procedura ce trebuie urmată pentru obţinere, reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005), ci la emiterea, după caz, a unei decizii sau dispoziţii motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri potrivit actului normativ menţionat.
În ceea ce priveşte imposibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, prin actul emis de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv, prin hotărârea instanţei, în ipoteza sesizării acesteia, de către persoana îndreptăţită, susţinerile pârâtei sunt neîntemeiate faţă de data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar (2 iulie 2004), care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005).
Pentru deciziile sau dispoziţiile emise anterior adoptării actului normativ sus-menţionat, faţă de prevederile art. 16 din Titlul VII al legii enunţate, entitatea emitentă, dar şi instanţa de judecată, în caz de contestare a acestora şi în limitele învestirii, pot şi au chiar obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor.
În acest sens, prin art. 16 alin. (1) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite de documentaţia necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În cuprinsul alin. (2) din acelaşi articol se menţionează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi de documentaţia necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispoziţiilor, ori, după caz, a ordinelor.
După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziţii sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate şi care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor [conform alin. (2)].
Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005" nu pot fi înţelese decât cele pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul lor, neatacate în instanţă, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării,
Ca atare, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestaţie, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanţelor de judecată, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
În măsura în care contestaţiile formulate împotriva notificărilor soluţionate anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menţionat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competenţă, instanţele se vor pronunţa şi asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. LII (52) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, şi obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Aceasta este şi ipoteza aplicabilă în speţă, dispoziţia nr. 144 a S.N.P. P. SA, atacată în prezentul dosar, prin care s-au respins notificările formulate de autorul reclamantelor, C.C.I., în prezent decedat, a fost emisă la 2 iulie 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în baza plenitudinii de competenţă, instanţa de judecată trebuia să soluţioneze contestaţia nu numai în ceea ce priveşte dreptul pretins de reclamante la măsurile reparatorii prevăzute de Legii nr. 10/2001, dar şi în legătură cu natura şi întinderea acestui drept, Curtea de Apel procedând, sub acest aspect (al stabilirii valorii despăgubirilor), în mod corect, în limitele învestirii sale.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 13 din capitolul III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care ar înlătura competenţa instanţei în stabilirea cuantumului despăgubirilor, susţinerile recurentei sunt, în consecinţă, neîntemeiate, textul de lege referindu-se, printre altele, doar la atribuţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în emiterea titlului de despăgubire, fără să înlăture posibilitatea instanţei de a cenzura valoarea acestora, în cazul deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii arătate. Între textul de lege invocat de pârâtă şi interpretarea dată art. 16 din Titlul VII, prin Decizia în interesul legii, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., nu există nicio incompatibilitate deoarece, într-adevăr, Comisia Centrală rămâne, în continuare, singura entitate competentă să emită titlul de despăgubire, valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent fiind stabilită, după caz, de entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor, instanţa de judecată sau Comisia Centrală, în condiţiile arătate mai sus.
În plus, stabilirea finală a limitelor valorice ale despăgubirilor revine Comisiei, conform Titlului VII.
De altfel, critica din recurs privind atribuţiile deţinătorului imobilului în ceea ce priveşte forma de reparaţie prin echivalent cuvenită reclamantelor şi determinarea ei valorică este lipsită de relevanţă faţă de soluţia care se va pronunţa asupra recursului de faţă şi motivele casării, astfel cum vor fi redate în cele ce urmează.
Cu toate acestea, întrucât instanţa de apel va trebui să reia judecata, pentru argumentele ce se vor prezenta, ocazie cu care va verifica dacă reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul de 3512 mp, situat în municipiul Moineşti, în condiţiile Legii nr. 10/2001, cele stabilite prin Decizia de faţă, în rezolvarea primului motiv de recurs, este necesar a fi avute în vedere de către Curtea de Apel. Cu alte cuvinte, în ipoteza reţinerii temeiniciei contestaţiei în ceea ce priveşte terenul menţionat, instanţa de trimitere va trebui să stabilească forma de reparaţie cuvenită reclamantelor, în raport de care atribuţiile entităţii învestite cu soluţionarea notificării sunt cele prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, iar limitele valorice ale despăgubirilor ce se vor acorda în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005 trebuie stabilite de instanţă.
II. Critica privind acordarea, prin Decizia recurată, a mai mult decât s-a cerut, este, de asemenea, nerelevantă faţă de casarea ce urmează a se pronunţa în legătură cu această decizie, printre altele, şi pentru nulitatea expertizei întocmite de expert P.D., care a stabilit valoarea terenului de 3513,1 mp, în discuţie.
Cu toate acestea, ca şi în cazul primului motiv de recurs, analizarea susţinerilor recurentei privind acordarea de plus petita (mai mult decât s-a cerut) este importantă în situaţia în care, cu ocazia rejudecării apelului, Curtea va constata dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent şi, pentru argumentele deja prezentate, limitele valorice ale despăgubirilor cuvenite.
Ipoteza sus-menţionată a motivului de recurs îşi găseşte aplicare atunci când instanţa, încălcând principiul disponibilităţii părţilor, a acordat o sumă mai mare decât cea cerută, fără a interveni o majorare a pretenţiilor formulate.
În speţă, nu poate fi vorba despre încălcarea principiului disponibilităţii în raport de cuantumul despăgubirilor indicat în notificare şi de suma stabilită în expertiză, la care a făcut referire Curtea în Decizia recurată.
Valoarea de 400.000.000 lei ROL, indicată de autorul reclamantelor în notificare, viza cuantumul despăgubirilor băneşti apreciat de acesta, formă de reparaţie la care nu avea dreptul; prin urmare, suma indicată în această cerere este nerelevantă pentru stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [art. 21 alin. (2) în forma veche], notificarea trebuia să cuprindă, printre alte elemente, valoarea estimată a imobilului solicitat, ceea ce înseamnă că aceasta nu reprezenta valoarea definitivă în limitele căreia se propunea sau se acorda măsura reparatorie în echivalent.
În prezent, valoarea terenurilor imposibil de restituit în natură se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare [art. 10 alin. (9), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală; art. 10.8 şi art. 10.9 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001], iar determinarea finală a cuantumului despăgubirilor revine, cum deja s-a arătat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile procedurii reglementate de art. 16 din Capitolul V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În concluzie, stabilirea unei alte valori decât cea cerută de autorul reclamantelor, prin notificare, nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii, în sensul de plus petita, Curtea având în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul de apel, dar şi cererea expresă a apelantelor reclamante, care au pretins suma de 518.152,73 lei, indicată în raport pentru terenul de 3513,1 mp.
Este adevărat, însă, că, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, valoarea sus-menţionată nu putea fi avută în vedere de Curte pentru determinarea limitelor în cadrul cărora urma să fie emisă decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent [încălcarea criteriilor de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii reglementate de art. 10 alin. (9) din Lege şi art. 10.8 şi art. 10.9 din Norme, dar şi a dispoziţiilor procedurale privind întocmirea lucrării].
Susţinerea pârâtei privind cealaltă ipoteză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 – acordarea a ceea ce nu s-a cerut (extra petita) nu va fi analizată de instanţă întrucât partea nu a formulat o critică în legătură cu o asemenea situaţie, ipoteza respectivă fiind invocată în mod formal.
III. Criticile recurentei referitoare la insuficienta motivare a deciziei recurate sunt, însă, întemeiate şi echivalează cu o necercetare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii, ceea ce reprezintă unul dintre argumentele care vor conduce la casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în prezenta speţă.
Astfel, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Prin urmare, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să justifice aplicarea dispoziţiilor legale în materie, răspunzând în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate, dar şi la excepţiile procesuale şi apărările de fond invocate. Cu alte cuvinte, argumentarea instanţei trebuie să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia pronunţată, în absenţa unei asemenea modalităţi de redactare privind probele şi motivele ce au generat o anumită rezolvare dată demersului părţii neputându-se exercita controlul judiciar.
Decizia recurată conţine o prezentare sumară a motivelor de apel, nu şi a apărărilor formulate pe parcursul procesului, de către intimata pârâtă, instanţa nerăspunzând nici măcar criticilor arătate în calea de atac, ci rezumându-se la a arăta ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză cu privire la terenul de 3513 mp, şi anume că este ocupat de stadionul local, astfel încât reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri în limitele valorice stabilite de expert.
În privinţa celorlalte terenuri (de 510 mp, 1520 mp şi 2423 mp), pretinse de autorul reclamantelor prin cele două notificări, instanţa a menţionat doar că au format obiectul unei alte judecăţi, situaţia lor juridică fiind rezolvată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar pentru cel pe care este amplasat Depozitul de ţiţei Alboteşti, hotărârea instanţei a fost şi pusă în executare silită.
În legătură cu aceste trei din urmă imobile, Înalta Curte nu va mai analiza dacă motivarea instanţei de apel este conformă cu exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece, prin Decizia recurată, s-a menţinut soluţia instanţei de fond şi, implicit, cea a recurentei, dispusă prin Decizia contestată nr. 144 din 2 iulie 2004, de respingere a pretenţiilor autorului reclamantelor în legătură cu aceste imobile. Reclamantele, la rândul lor, nu au atacat hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte cele trei terenuri, astfel încât a rămas irevocabilă sub aspectul respingerii notificării pentru imobilele respective, recurenta nejustificând niciun interes în atacarea deciziei Curţii de Apel în legătură cu aceste bunuri, indiferent de argumentele invocate.
Prin urmare, pentru aceste considerente, nici celelalte critici ale pârâtei în legătură cu terenurile având destinaţia de „drum de acces", în suprafaţă de 510 mp şi 1520 mp, cum s-a reţinut de Curte, precum şi cu terenul de 2423 mp, pe care se află depozitul de ţiţei, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, iar Curtea de Apel, cu ocazia rejudecării cauzei se va limita exclusiv la terenul de 3513,1 mp, situat în municipiul Moineşti.
În consecinţă, Înalta Curte nu va avea în vedere susţinerile privind incidenţa dispoziţiilor art. 163 şi art. 166 C. proc. civ. în legătură cu terenul ocupat de depozitul de ţiţei şi motivele pretins străine de natura cauzei, pe care Decizia atacată le-ar cuprinde în legătură cu executarea silită a hotărârii pronunţate în ceea ce priveşte acest imobil.
De asemenea, nu se va analiza critica privind încălcarea rolului activ al instanţei de apel privind insuficienta stabilire a situaţiei juridice reale a acestor terenuri, şi anume dacă se aflau sau nu, la data notificării, în proprietatea solicitantului, dacă, în raport de situarea lor, atrag sau nu incidenţa Legii nr. 10/2001 sau a legilor în materia fondului funciar, dacă au fost sau nu preluate abuziv de stat în sensul legii speciale.
În plus, pentru aceleaşi considerente, nu se va proceda nici la analiza criticii privind încălcarea regulilor procedurale în materie faţă de cererea reclamantelor depusă în apel, la termenul din 11 octombrie 2007 (fila 103 dosar apel), prin care acestea ar fi renunţat la drepturile pretinse pentru terenurile de 1529 mp şi 510 mp, cu destinaţie de drum petrolier. Chiar dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de renunţare la dreptul pretins şi nici nu a verificat în ce măsură această solicitare îndeplinea sau nu condiţiile prevăzute de art. 247 C. proc. civ., omisiunea respectării regulilor procedurale în acest sens, de către Curte, nu creează niciun prejudiciu recurentei pârâte în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.
Astfel, soluţia pronunţată pe fondul cererii de chemare în judecată, ca efect al renunţării la drept, în condiţiile art. 247 C. proc. civ., ar fi fost de respinge a cererii ca nefondată, rezolvare dată acţiunii în legătură cu cele două terenuri şi de către Curtea de Apel, chiar dacă aceasta a ignorat solicitarea reclamantelor de la fila 103 dosar apel. Apelul fiind admis doar pentru terenul de 3513,1 mp, altul decât cele două terenuri pentru care s-a depus cererea scrisă menţionată mai sus, soluţie care rezultă cu claritate din dispozitiv, dar şi din partea motivată a hotărârii, este fără dubiu că soluţia primei instanţe pentru cele două terenuri, de respingere a contestaţiei, a fost menţinută de Curte şi este identică, din punct de vedere procedural dar şi al dreptului substanţial, cu cea care ar fi fost dată în cazul renunţării la dreptul pretins, dacă s-ar fi avut în vedere dispoziţiile art. 247 din cod.
În ceea ce priveşte terenul de 3513,1 mp, Curtea de Apel nu a verificat, însă, susţinerile şi, respectiv, apărările părţilor şi, prin urmare, nu a clarificat dacă, pentru acest imobil, este incidentă sau nu Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 8 din actul normativ menţionat, dacă a fost solicitat şi obţinut în temeiul Legii nr. 18/1991 (dacă a fost înscris în titlul de proprietate nr. 9767/1994, emis pe numele autorului reclamantelor).
Pe de altă parte, în ipoteza în care se reţinea motivat incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa trebuia să verifice, în raport de susţinerile pârâtei prezentate în întâmpinare, dacă aceasta este deţinătorului imobilului, în sensul art. 21 din actul normativ menţionat, modalitatea, precum şi natura preluării bunului de către stat, acest ultim aspect având relevanţă şi în ceea ce priveşte entitatea prevăzută de lege pentru soluţionarea notificării. Din această perspectivă, Curtea trebuia să lămurească şi dacă pârâta era privatizată şi în ce proporţie, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul unei preluări cu titlu valabil a imobilului pretins şi al unei societăţi deţinătoare integral privatizate la data respectivă, instituţia implicată în privatizare fiind cea care propune măsurile reparatorii prin echivalent, în urma declarării neconstituţionalităţii art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (cu referire la art. 29 din Legea nr. 10/2001), prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
De asemenea, instanţa nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate prin întâmpinare, de către pârâtă, şi nu a analizat dacă terenul se afla sau nu în proprietatea autorului reclamantelor la data notificării, precum şi dacă există identitate între imobilul pretins şi cel menţionat în actele de proprietate ale acestuia, dar şi care este dimensiunea lui reală, faţă de despăgubirile pretins acordate de stat, la data preluării, pentru culturile existente pe o suprafaţă mai mică decât cea solicitată prin notificare, şi anume pentru 1756 mp.
Neprezentând argumentele pentru care a reţinut incidenţa Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte terenul de 3513,1 mp, şi nici cele pentru care a înlăturat apărările pârâtei în legătură cu acest imobil, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor în legătură cu bunul menţionat, în absenţa căreia Înalta Curte nu poate proceda la exercitarea controlului judiciar, fiind, astfel, întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Prin urmare, neverificând aceste aspecte şi neargumentând, prin considerente, concluzia cu privire la cele arătate mai sus, se poate doar deduce că instanţa de apel a considerat că terenul a fost preluat în mod abuziv, Legea nr. 10/2001 calificând trecerea imobilelor în proprietatea statului, indiferent de modalitate (cu sau fără titlu valabil), ca fiind abuzivă.
IV. În absenţa motivării deciziei recurate, în sensul celor menţionate mai sus, Înalta Curte nu poate analiza prezentul recurs din perspectiva criticilor referitoare la încălcarea art. 1 şi art. 2 din Lege.
În ceea ce priveşte natura preluării terenului raportat la despăgubirile pretins acordate pentru culturile distruse, critica recurentei nu este, însă, întemeiată, urmând să nu fie avută în vedere de instanţa de apel, la o eventuală stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor pentru acest bun. Astfel, se susţine, reclamantele contestând chiar şi încasarea despăgubirilor de către autorul lor, că suma de 439 lei ar fi reprezentat echivalentul culturilor distruse ca urmare a preluării terenului şi edificării unui stadion pe acesta. În consecinţă, şi dacă ar fi fost încasate, despăgubirile respective nu vizau terenul preluat, ci culturile de pe proprietatea respectivă, neputându-se considera că reprezintă o reparaţie pentru bunul trecut la stat. De altfel, despăgubirile primite pentru bunurile trecute în proprietatea statului, de la foştii titulari ai dreptului respectiv, nu afectează caracterul preluării (abuziv), având importanţă doar în verificarea valabilităţii titlului statului, precum şi la stabilirea limitelor valorice ale măsurilor reparatorii prin echivalent, în sensul deducerii sumei încasate cu acest titlu de fostul proprietar sau în privinţa obligaţiei de restituire a sumelor de bani respective, în cazul unei reparaţii în natură.
În acelaşi sens, nefiind prezentate considerentele pentru care instanţa a considerat că Legea nr. 10/2001 este incidentă în cauză şi nefăcându-se nicio o referire la probele administrate, cu excepţia expertizei întocmite de inginer P.D., care nu a fost analizată, ci doar indicată efectuarea ei, nu se poate analiza, în prezentul recurs, dacă s-a procedat, de către Curte, la o corectă aplicare a dispoziţiilor acestei legi, în ceea ce priveşte preluarea abuzivă a terenului, sau, dimpotrivă, aplicabilitatea ei ar fi trebuit să fie înlăturată în condiţiile art. 8 din actul normativ enunţat.
În privinţa încălcării art. 23, deşi susţine o asemenea critică, recurenta nu arată în ce sens au fost nerespectate dispoziţiile acestui text de lege, cu atât mai mult cu cât prevederea respectivă enunţă actele care fac dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor, precum şi momentul până la care pot fi depuse înscrisurile.
În realitate, recurenta critică interpretarea probelor administrate în ceea ce priveşte deţinerea legală a terenurilor solicitate, întinderea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 3512 mp, identitatea între imobilul pretins şi cel menţionat în actul de proprietate al autorului reclamantelor, în raport de vecinătăţile indicate în notificare şi cele care rezultă din acte pentru terenul ocupat de stadion.
Aceste susţineri nu pot fi, însă, examinate în recurs, faţă de structura actuală a acestei căi de atac, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pe de altă parte, critica nu este relevantă faţă de soluţia ce se va pronunţa în prezentul dosar, cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel urmând a stabili situaţia de fapt în raport de toate criticile formulate de apelantele reclamante, dar şi de apărările, prezentate în întâmpinare, de pârâtă, şi reluate în cererea de recurs.
Referitor la greşita obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti, cu încălcarea textelor de lege invocate la motivul IV din cerere, această susţinere a fost deja analizată în prezentarea considerentelor aferente primului motiv de recurs.
În esenţă, pârâta nu putea fi obligată la plata despăgubirilor băneşti, ci doar la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a acestora, cu indicarea valorii lor, bineînţeles, în condiţiile în care pretenţiile reclamantelor pentru terenul în litigiu sunt justificate, iar pârâta este entitatea abilitată de lege să soluţioneze notificarea.
În ceea ce priveşte inaplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 10, art. 11 şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, critica recurentei nu vizează soluţia Curţii de Apel, instanţa neindicând textele de lege în baza cărora a considerat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri.
Pe de altă parte, cu ocazia rejudecării apelului, în raport de soluţia ce se va pronunţa de această instanţă, în ipoteza în care se va decide că reclamantelor li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 3513,1 mp, Curtea de Apel va proceda la aplicarea art. 10 sau art. 11 din actul normativ sus-menţionat, în funcţie de modalitatea de preluare (prin expropriere sau cu alt titlu ori fără titlu). Dispoziţiile legale respective sunt incidente şi dacă terenul nu a fost ocupat de construcţii care să fi aparţinut fostului proprietar, ulterior demolate, din cuprinsul textului rezultând că măsurile reparatorii se cuvin persoanelor îndreptăţite inclusiv pentru terenuri libere, chiar dacă acestea au devenit libere prin demolarea construcţiilor aparţinând fostului proprietar sau nu au fost afectate de construcţii, anterior preluării.
Art. 32 nu este incident întrucât se referă la entitatea care soluţionează notificarea în cazul construcţiilor demolate şi regimul juridic aplicabil în această situaţie, ipoteză care nu se regăseşte în speţă faţă de obiectul pretenţiilor reclamantelor, respectiv numai terenuri.
V. A mai susţinut recurenta că au fost încălcate regulile procedurale în materia discutării probelor, respectiv principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare în ceea ce priveşte dispoziţia de completare a expertizei, fără să fi fost pusă în dezbaterea părţilor.
Acest motiv de recurs va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. 9, indicat de parte, deoarece se pretinde încălcarea unor reguli procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
Critica este întemeiată, Curtea de Apel, ulterior reţinerii cauzei spre soluţionare, la termenul din 8 noiembrie 2007, a dispus repunerea cauzei pe rol şi completarea raportului de expertiză întocmit iniţial cu noi obiective, pe care nu le-a supus dezbaterii părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii, care guvernează procesul civil. Acesta implică să fie supuse discuţiei părţilor toate elementele litigiului, astfel încât fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima în legătură cu orice chestiune ce ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, inclusiv cu probele ce urmează a fi administrate în proces.
Totodată, procedând în acest fel, instanţa a încălcat şi dreptul la apărare al părţilor, garantat de art. 24 din Constituţia României, hotărârea pronunţată fiind nulă în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În mod neîndoielnic, nulitatea hotărârii este condiţionată de vătămarea produsă pârâtei, vătămare care să nu poată fi înlăturată în altă modalitate decât prin casarea deciziei, ceea ce în speţă se justifică.
Astfel, singura formă în care s-ar fi putut înlătura nulitatea ar fi fost rediscutarea probei la prima zi de înfăţişare, sens în care nu s-a procedat, deşi intimata pârâtă a invocat încălcarea regulilor procedurale în materie de probe, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., de care instanţa nu a ţinut seama.
În plus, vătămarea nu poate fi înlăturată nici determinat de faptul că, în recurs, cu excepţia înscrisurilor, nu sunt permise alte probe, conform art. 305 C. proc. civ.
Prin urmare, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă singura modalitate prin care poate fi înlăturat prejudiciul suportat de pârâtă prin efectuarea unei expertize ale cărei obiective nu au fost discutate în contradictoriu cu aceasta, având în vedere că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe proba respectivă.
Pe de altă parte, recurenta a formulat obiecţiuni nu numai faţă de modalitatea de dispunere a completării raportului de expertiză, dar şi în privinţa întocmirii şi a conţinutului acestui raport, obiecţiuni care au fost respinse de către instanţă, deşi au fost invocate în condiţiile respectării termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) şi erau întemeiate, cel puţin, în privinţa nerespectării formalităţilor de citare indicate în art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, dispunându-se, ca obiective ale completării expertizei iniţiale, identificarea terenurilor în litigiu (dintre care, cel care interesează este cel de 3513,1 mp), menţionarea dacă au fost acordate terenuri în compensare conform legislaţiei fondului funciar, precum şi valoarea acestor terenuri, este fără dubiu că lucrarea presupunea verificări la faţa locului. În acest sens, expertul trebuia să citeze părţile conform art. 208 din Cod, şi anume prin carte poştală recomandată cu dovadă de primire, cu arătarea zilelor şi orelor la care se desfăşoară lucrarea, tocmai pentru a se asigura posibilitatea efectivă a acestora de a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu efectuarea lucrării şi a da lămuriri expertului în legătură cu obiectul ei.
Expertul nu a ataşat completării expertizei dovezile de primire, astfel încât, în raport de obiecţiunile pârâtei, instanţa trebuia să constate că lucrarea este lovită de nulitate şi să dispună refacerea ei, pentru ca părţile să-şi poată exercita dreptul la apărare.
Neprocedând în acest sens, Curtea a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Celelalte critici privind încălcarea OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, în legătură cu conţinutul expertizei, trimiterea directă către organismul jurisdicţional, fără intervenţia biroului local de expertize, dar şi cele care vizează concluziile expertului şi schiţele folosite de acesta, întocmite de alţi experţi nu mai prezintă relevanţă faţă de nulitatea probei, pentru argumentele arătate în precedent.
În ceea ce priveşte efectuarea expertizei iniţiale, într-o zi de sărbătoare legală, respectiv în ziua de sâmbătă, 14 aprilie 2007 (dată la care au fost convocate părţile la faţa locului), cu nerespectarea art. 97 C. proc. civ., care implică încuviinţarea preşedintelui pentru efectuarea actelor de procedură în astfel de zile, cu excepţia cazurilor grabnice, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, fără importanţă juridică. Astfel, instanţa a încuviinţat obiecţiunile formulate de pârâtă în legătură cu acest aspect, răspunsul expertului regăsindu-se la fila 92 dosar apel. Pe de altă parte, Curtea a dispus întregirea expertizei, reluând obiectivele iniţiale ale probei, privind identificarea terenurilor în litigiu, această dispoziţie fiind însă lovită de nulitate, ca şi raportul depus în completare pentru motive deja examinate.
În concluzie, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de Curte este insuficient motivată şi bazată pe o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin stabilită de instanţa anterioară, ceea ce determină imposibilitatea exercitării controlului judiciar privind legalitatea deciziei.
În plus, hotărârea este lovită de nulitate şi pentru nerespectarea formelor procedurale prevăzute sub această sancţiune, în condiţiile art. 105 alin. (2), în materia încuviinţării şi discutării probei cu expertiză, absolut necesară pentru individualizarea unui imobil pretins prin notificare, în ipoteza contestării amplasamentului, dar şi a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al fostului titular, astfel cum este şi cazul speţei de faţă.
În prezentul litigiu, pentru argumentele arătate, vătămarea pârâtei, constând în obligarea sa la despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit printr-o expertiză cu privire la care nu a putut să-şi exprime poziţia procesuală şi în privinţa căreia dispoziţia instanţei referitoare la procedura obţinerii despăgubirilor este confuză, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 314 şi art. 304 pct. 7 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza, la aceeaşi curte de apel.
Cu ocazia reluării judecăţii, instanţa de apel va răspunde tuturor criticilor şi, respectiv, apărărilor formulate de părţi şi va stabili dacă terenul din Moineşti, în suprafaţa pretinsă de 3513.1 mp este susceptibil de a fi restituit în condiţiile Legii nr. 10/2001, modalitatea de reparaţie şi dacă pârâta este entitate abilitată de lege să răspundă la notificarea ce are ca obiect acest teren.
În aceste limite, va verifica identitatea dintre imobilul pretins şi cel menţionat în actele de proprietate ale autorului reclamantelor, dimensiunile reale ale bunului şi afectaţiunea sa actuală, în raport de eventualele construcţii amplasate pe el.
În plus, se va cerceta modalitatea de preluare a imobilului, precum şi natura preluării, dar şi dacă imobilul a fost restituit în temeiul legislaţiei fondului funciar, faţă de susţinerile recurentei privind demersurile reclamantelor şi autorului lor în acest sens, la nivelul anilor 1994 şi 2005.
Pentru determinarea acestor elemente, Curtea va proceda la refacerea expertizei în condiţiile procedurale prevăzute de art. 208 C. proc. civ., iar, dacă este cazul, valoarea terenului va fi determinată conform regulilor prevăzute de art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, expertul urmând a ţine seama şi de susţinerile pârâtei privind amplasamentul imobilului şi suprafaţa acestui bun raportat la actele de proprietate depuse la dosar, dar şi de alte probe permise în justificarea acestui drept, în condiţiile art. 23 din Lege şi din Normele metodologice de aplicare unitară a actului normativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 151 din 28 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10236/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10217/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
