ICCJ. Decizia nr. 10236/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10236/200.
Dosar nr. 2890/63/2006
Şedinţa publică din 18 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, sub nr. 2890/63/2006, reclamanta V.R.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova, solicitând anularea dispoziţiei nr. 6790/2006 emisă de acesta din urmă; acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării nr. 917/N/01, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului situat în Craiova.
Pe parcursul procesului a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor Colegiul „Ştefan Velovan" din Craiova, cerere admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din 27 februarie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 243 din 17 septembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, invocată de pârâţii Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova şi de intervenientul accesoriu Colegiul „Ştefan Velovan" din Craiova; s-a admis cererea de intervenţie accesorie; s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei este neîntemeiată deoarece nu s-a dovedit că dispoziţia anterioară nr. 6342 din 10 iulie 2003, în raport de care s-a susţinut excepţia respectivă, ar fi fost comunicată reclamantei; pe de altă parte, prin această dispoziţie, nu s-a dat o soluţie finală asupra pretenţiilor părţii menţionate, ci doar s-a înaintat dosarul Prefecturii judeţului Dolj, cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Pe fond, în raport de dispoziţiile art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului solicitat, măsurile reparatorii prin echivalent constau în acordarea, în compensare, de alte bunuri sau servicii sau acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Prima instanţă a constatat că bunurile imobile indicate de reclamantă, cu titlu de compensare, nu au caracterul şi natura juridică de bunuri imobile disponibile pentru a fi restituite persoanei îndreptăţite.
În ceea ce priveşte bunurile aparţinând domeniului public, acestea pot fi acordate în compensare dacă, în prealabil, au fost dezafectate şi trecute în proprietatea privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, conform prevederilor Legii nr. 213/1998.
Măsura compensării reprezintă o veritabilă dare în plată, ceea ce implică efectuarea unui act de dispoziţie juridică a deţinătorului cu privire la un bun din patrimoniul său.
Aprecierea asupra oportunităţii acordării de bunuri în compensare aparţine, exclusiv, deţinătorului imobilului care, în speţă, este unitatea administrativ-teritorială.
Acordarea de bunuri în compensare are la bază un scop mediat (aprecierea deţinătorului referitoare la scoaterea bunului din patrimoniul său ori la necesitatea menţinerii acestui bun în patrimoniu), care nu poate fi cenzurat de către instanţă.
Imobilele solicitate de reclamantă fac parte din domeniul public şi sunt necesare şi utile activităţilor de interes public din învăţământ, neputând fi atribuite în compensare.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, aceasta este întemeiată deoarece nu s-a dovedit existenţa unui imobil disponibil pentru a fi acordat cu titlu de măsuri compensatorii pentru bunurile solicitate.
Regimul juridic al terenului aflat în perimetrul împrejmuit la Colegiul „Ştefan Velovan" din Craiova este determinat de Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul aparţine domeniului public din municipiul Craiova, este afectat învăţământului, domeniu de interes naţional, după cum rezultă din art. 32 din Constituţia României.
Terenul din incinta liceului a devenit, ulterior anului 1945, proprietate de stat, intrând în domeniul public al municipiului Craiova, în condiţiile Legii nr. 213/1998 şi Legii nr. 84/1995, republicată, privind învăţământul, fiind dat în administrarea Consiliului local şi Colegiului „Ştefan Velovan" din Craiova, ca bază materială a învăţământului.
În aceste condiţii, terenul este insesizabil şi inalienabil şi, în consecinţă, indisponibil.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins conform deciziei civile nr. 18 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Curtea de Apel a constatat că reclamanta nu a contestat afectaţiunea actuală a imobilului care a format obiectul notificării, situat în Craiova, ci doar modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, prin cererea adresată Primarului, la data de 13 mai 2003, a recunoscut că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului şi a solicitat acordarea despăgubirilor băneşti, în cuantum de 400.000 dolari SUA, ceea ce a generat emiterea dispoziţiei iniţiale nr. 6342 din 10 iulie 2003, prin care Primăria municipiului Craiova a înaintat notificarea Prefecturii judeţului Dolj, ce avea, la acea dată, competenţa de a propune această formă de măsură reparatorie.
Situaţia actuală a imobilului este confirmată şi de expertiza tehnică efectuată în cauză, prin care s-a constatat că terenul este ocupat de extinderea unui bulevard, de blocuri de locuinţe şi de grădina botanică.
Dispoziţia nr. 6790/2006 a Primarului municipiului Craiova, atacată în prezenta cauză, s-a emis ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pârâtul propunând acordarea despăgubirilor în condiţiile prevăzute de lege şi stabilirea lor de către Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Cum această dispoziţie a fost emisă după intrarea în vigoare a legii sus-menţionate, instanţa nu mai avea competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor, dar, în speţă, s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii terenului şi construcţiilor preluate de la autorul reclamantei. Cuantumul acestora poate face obiect de analiză al instanţei de contencios administrativ, după stabilirea lor prin Decizia Comisiei Centrale.
În plus, prin acţiune, reclamanta a solicitat nu stabilirea valorii despăgubirilor, ci doar înlocuirea acestei forme de reparaţie cu cea a compensării cu alte bunuri.
Iniţial, reclamanta a indicat, în acest sens, imobilele în care funcţionează grădiniţe, evidenţiate în domeniul public al municipiului Craiova, şi 14 imobile în care funcţionează licee şi colegii, solicitând, în final, expertizarea doar a imobilului din Craiova, în care funcţionează Colegiul „Ştefan Velovan" din Craiova (Liceul Pedagogic), mai exact, o suprafaţă de 11.373,02 mp teren.
Din expertiza tehnică efectuată în cauză, de expert N., şi din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că acest teren este necesar funcţionării Colegiului, fiind ocupat de baza sportivă a unităţii şcolare sau afectat unor lucrări de extindere a bazei sportive cu o sală de sport necesară unei normale funcţionări a Colegiului, raportat la numărul mare de elevi (1700) şi o grădiniţă - de aplicaţie a unităţii şcolare.
Totodată, conform adresei nr. 4255 din 14 iulie 2005 a Agenţiei pentru Protecţia Mediului, partea de teren ce reprezintă parc natural, cu o vechime de peste 125 ani, cuprinde specii de arbori protejate prin lege, astfel că nu i se poate schimba destinaţia.
Pe de altă parte, potrivit art. 166 alin. (43) teza a II-a, înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei bunurilor din baza materială a învăţământului se poate realiza doar cu avizul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, încălcarea acestei dispoziţii constituind infracţiune, iar conform alin. (5) din acelaşi text, construcţiile şi terenurile aferente procesului instructiv educativ nu pot fi transferate decât cu aprobarea guvernului, la propunerea aceluiaşi minister, fără plată şi numai în interes public.
Prin urmare, imobilul solicitat de reclamantă în compensare nu este disponibil în sensul legii.
Prima instanţă a făcut distincţia necesară între ipoteza din art. 16 al Legii nr. 10/2001, ce permite restituirea imobilelor preluate abuziv care aparţin domeniului public, şi ipoteza din litigiul de faţă, a unui imobil aparţinând domeniului public, solicitat în compensare, care nu a aparţinut persoanei îndreptăţite.
În mod corect, prima instanţă a reţinut că această din urmă ipoteză nu este posibilă, compensarea directă presupunând o trecere a imobilului în domeniul privat.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Raportul juridic dintre Statul Român, prin unitatea administrativ-teritorială, şi reclamantă este un raport obligaţional, în cadrul căruia primul este debitorul obligaţiei de restituire a imobilului preluat în mod abuziv, iar recurenta este titulara dreptului corespunzător.
Acest raport juridic este susceptibil de a fi adus la îndeplinire pe cale judiciară, procedură în cadrul căreia instanţa dispune, iar nu părţile.
Intenţionând să denatureze obiectul cererii deduse judecăţii şi să nu aplice Legea nr. 10/2001, în litera şi spiritul ei, în dispozitivul hotărârii recurate, Curtea de Apel Craiova nu a indicat obiectul cererii, ci a menţionat „având ca obiect Legea nr. 10/2001".
Instanţele au rezolvat pretenţiile reclamantei într-o manieră în care nici nu au contrazis dreptul acesteia, dar nici nu au acordat satisfacţie cererii sale, în raport şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, instanţa a creat concepte noi, care să sprijine poziţia Municipiului Craiova, şi a calificat litigiul ca fiind o solicitare de anulare parţială a dispoziţiei pârâtului, deşi, în corecta aducere la îndeplinire a caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, este absurd a se conchide că o contestaţie împotriva refuzului de îndeplinire a prevederilor acestei legi echivalează cu o cerere de anulare parţială a dispoziţiei emise.
Şi dacă această calificare a contestaţiei ar avea vreun corespondent literar, ar fi trebuit să conducă, în mod obligatoriu, instanţa de apel la exprimarea, prin dispozitiv, a punctului de vedere cu privire la dispoziţia emisă nr. 6790/2006, în raport de faptul că nici instanţa de fond nu a precizat în dispozitivul sentinţei punctul de vedere asupra legalităţii şi temeiniciei acestei dispoziţii.
Pe lângă viciul de a denatura cauza procesului, eroarea de a se opera cu conceptul de „nulitate parţială", străin Legii nr. 10/2001 şi inadecvat scopului ei, creează şi un risc major pentru ordinea de drept. Inventarea unor „categorii" de anulări deschide calea susţinerilor că instanţele nu ar fi competente să stabilească valoarea imobilelor, ceea ce ar reprezenta o limitare a principiului liberului acces la justiţie, în conţinutul său, şi ar redeschide precedentul orientării judiciare care a inaugurat cazuistica condamnării României la C.E.D.O.
A mai susţinut recurenta că hotărârile sunt date cu încălcarea legii, prin aplicarea greşită a acesteia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţele au denaturat cererea dedusă judecăţii, lipsind Legea nr. 10/2001 de orice interpretare echitabilă, în spiritul C.E.D.O. şi al Constituţiei României, şi actul normativ însuşi de finalitate.
Rămâne neacoperit prejudiciul provocat prin încălcarea art. 1-6 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană: „Constituţia şi dreptul adoptat de instituţiile Uniunii, în exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate faţă de dreptul statelor membre".
Pe parcursul procesului, au fost invocate, în repetate rânduri, articole din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la proprietate şi la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, hotărârile Curţii Europene a drepturilor omului decurg din situaţia că măsurile reparatorii acordabile în condiţiile legii speciale din România nu reprezintă veritabile măsuri de despăgubire; Fondul „Proprietatea" nu este funcţional şi nu îşi îndeplineşte rolul presupus de România prin adoptarea legislaţiei referitoare la această problemă.
Curtea de Apel inovează conceptul de „compensare directă", distincţie nefăcută de legiuitor.
În cazul inexistenţei unei asemenea distincţii normative, singura variantă posibilă conduce la concluzia că, prin opoziţie cu conceptul de „compensare directă", caz în care persoana îndreptăţită este efectiv despăgubită, în cazul „compensării indirecte", această persoană nu va fi niciodată despăgubită deoarece Statul, prin unitatea administrativ-teritorială învestită cu soluţionarea notificării, nu consideră că se află într-un raport direct obligaţional, ci numai într-un amalgam de raporturi indirecte, cu elemente necunoscute.
Curtea de Apel face referire şi la necesitatea unui „act de dispoziţie", procedând la o nouă încălcare a legii şi a principiului liberului acces la justiţie, atunci când consideră că instanţele nu pot repara nedreptatea comisă de regimul totalitar şi că nu pot hotărî în locul pretinsului act de dispoziţie al autorităţii administrative locale.
Recurenta susţine şi existenţa motivelor străine de natura pricinii în cadrul deciziei recurate, care a condus la aplicarea greşită a legii, în condiţiile art. 304 pct. 7 teza finală şi pct. 9 teza finală C. proc. civ.
Prin distincţiile nepermise de lege şi analizate în precedent (compensare directă/indirectă, dilema „actului de dispoziţie"), instanţele au ajuns la un nou considerent, străin de natura pricinii.
Apare şi aspectul de inechitate procesuală deoarece, pe de o parte, reclamanta a întreprins toate demersurile pentru a indica imobile de aceeaşi valoare, aflate în proprietatea municipiului Craiova, iar pe de altă parte, intimata pârâtă a ascuns bunurile disponibile pe care le are în patrimoniu.
Concluzia că persoana căreia i-a fost preluat abuziv bunul are obligaţia de a indica imobile posibil acordate în compensare este o idee folosită de instanţele anterioare pentru a fundamenta poziţia Primarului, care nu se regăseşte în lege. Legea a trasat persoanei îndreptăţite numai sarcina de a-i indica bunul care i-a fost preluat abuziv.
Faptul de a fi arătat disponibilul Municipiului Craiova reprezintă doar o diligenţă, iar nu o obligaţie impusă de lege în sarcina persoanei îndreptăţite.
Curtea de Apel Craiova a susţinut că s-au administrat toate probatoriile, deşi Primarul municipiului Craiova a refuzat să transmită instanţei lista bunurilor disponibile, în timp ce a dispus înstrăinarea de sute de bunuri imobile din patrimoniul municipiului, către diverse persoane, în realizarea intereselor acestora.
Hotărârile cuprind motive străine de natura pricinii ca urmare a interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, motive de recurs aflate sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 teza finală şi pct. 8 teza I C. proc. civ.
Astfel, Curtea de Apel nu a menţionat valoarea imobilului ce a aparţinut autorului reclamantei, stabilită prin expertiza judiciară, de 1.956.298,22 Euro, reprezentând echivalentul a 6.105.998 RON.
De asemenea, a reţinut că s-au administrat toate probele, deşi expertul A.M., numit pentru evaluarea imobilului din Municipiul Craiova, posibil de acordat în compensare, a refuzat la numeroase termene să efectueze expertiza, care nici nu a mai fost întocmită, fără aplicarea vreunei sancţiuni judiciare, ceea ce a condus la situaţia ca proba să nu mai fie pertinentă în raport de stadiul la care ajunseseră lucrările dosarului.
În plus, reclamanta a relevat că expertiza dispusă în cauză nu a putut fi efectuată şi faţă de opoziţia agresivă a unui grup de persoane care au susţinut că reprezintă conducerea Liceului, fără ca instanţa să aplice vreo măsură.
În acest cadru, partea sus-menţionata a considerat că trebuie să cedeze în sensul acordării unei suprafeţe mai mici decât cea care reprezintă echivalentul valoric al proprietăţii preluate de la autorul său, V.A.
Instanţa de apel nu menţionează nimic în legătură cu aceste lucrări, concluzionând doar că terenul indicat ca fiind posibil de acordat în compensare nu are caracterul de bun disponibil.
Deşi părţile au participat la constatările expertului, contrasemnând procesul verbal în care s-a menţionat că suprafaţa de 13.078,22 mp este liberă, neafectată de utilităţi sau servituţi legale, instanţele au susţinut exact contrariul şi anume că, din expertiza efectuată în cauză, ar reieşi că acest teren este ocupat, aspect care nu corespunde probelor administrate.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor pronunţate de instanţele anterioare şi, pe fond, admiterea acţiunii, acordarea, ca măsură reparatorie în compensare, a terenului în suprafaţă de 11.913,22 mp, teren identificat conform raportului de expertiză, din care urmează a fi scăzută suprafaţa de 540,20 mp reprezentând groapa bazinului de înot, dezafectat, şi o zonă de siguranţă, reprezentând o lăţime de 4 ml pe fiecare latură, măsurată de la marginea bazinului.
În dosar, au depus întâmpinări intimaţii pârâţi şi intervenientul, invocând excepţia nulităţii recursului pentru imposibilitatea încadrării în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi, pe fond, respingerea căii de atac exercitate de reclamantă.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, aceasta este neîntemeiată deoarece criticile formulate de reclamantă permit încadrarea în cazurile de casare şi de modificare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., iar cele care nu sunt susceptibile de încadrare nu vor fi analizate.
Pe fond, verificând Decizia recurată din perspectiva susţinerilor formulate de reclamantă şi a textelor de lege sus-menţionate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Mai întâi, criticile referitoare la natura raportului juridic dintre stat şi reclamantă, la rolul instanţei în executarea obligaţiilor specifice acestui raport juridic, precum şi la calificarea cererii de chemare în judecată vor fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 8 din acelaşi cod. Astfel, recurenta nu invocă, în susţinerea criticilor prezentate în cadrul primului motiv de recurs, un act juridic concret între părţi, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, ale cărui clauze să fi fost interpretate greşit, cu consecinţa schimbării naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, ci chestiuni de nelegalitate vizând aspectele menţionate mai sus.
Referitor la posibilitatea instanţei de a cenzura un eventual abuz de drept din partea deţinătorului unui imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 de a nu declara bunurile disponibile care pot fi acordate în compensare, susţinerile recurentei sunt întemeiate.
Într-adevăr, în cadrul procedurii judiciare, instanţa este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantului (reclamantei, în speţă) sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competenţă (potrivit plenitudinii de jurisdicţie) şi nu reprezintă o ingerinţă în atribuţiile organelor administrative.
De altfel, spre deosebire de prima instanţă care a menţionat că oportunitatea acordării unui teren în compensare este lăsată la aprecierea exclusivă a deţinătorului bunului respectiv, în calitate de proprietar al acestuia, Curtea de Apel nu a enunţat un astfel de considerent în Decizia recurată, astfel încât susţinerile recurentei sub acest aspect, deşi reale, sunt nerelevante, nefundamentându-se pe argumentarea Curţii. Această instanţă a avut în vedere, la soluţionarea pretenţiilor reclamantei, că bunul solicitat în compensare nu este disponibil în sensul legii şi, prin urmare, nu poate forma obiect al formei de reparaţie propusă de V.R.M.
Pe de altă parte, este real că nu reclamantei îi revine obligaţia, potrivit Legii nr. 10/2001, de a identifica, în patrimoniul deţinătorului, bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare pentru imobile preluate abuziv şi imposibil de restituit în natură.
Conform art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
În cazul în care deţinătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum a declarat pârâtul Primarul municipiului Craiova (fila 243 dosar fond), este fără dubiu că reclamanta are obligaţia de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Ea este partea care a optat pentru această formă de reparaţie şi este persoană interesată în probarea existenţei unor bunuri disponibile în patrimoniul deţinătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ.
Susţinerile recurentei în sensul că Primarul municipiului Craiova a înstrăinat numeroase bunuri imobile din patrimoniul său au caracter generic, iar eventuala transmitere a unor astfel de bunuri în proprietatea altor persoane este un argument în plus pentru ca asemenea bunuri să nu mai poată fi atribuite în compensare reclamantei din moment ce au ieşit din patrimoniul intimatului. Condiţiile în care s-au încheiat acte juridice pentru diverse imobile din proprietatea pârâtului nu reprezintă obiect de dezbatere în dosarul de faţă.
Trecerea menţiunii „având ca obiect Legea nr. 10/2001", în dispozitivul deciziei recurate, nu reprezintă o denaturare a obiectului litigiului, nici nu influenţează soluţia dată asupra apelului sau pretenţiilor reclamantei pe fondul cererii de chemare în judecată şi nu constituie o interpretare sau aplicare greşită a dispoziţiilor procedurale, de către Curtea de Apel, în condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea dispoziţiei nr. 6790/2006 emisă de Primarul municipiului Craiova în baza Legii nr. 10/2001, având ca temei juridic acest act normativ. În mod clar, apelul declarat de partea sus-menţionată a vizat, în esenţă, aplicarea dispoziţiilor acestei legi, astfel încât menţionarea actului normativ respectiv în cuprinsul dispozitivului, chiar dacă nu era necesară, nu este greşită, litigiul de faţă purtând asupra interpretării şi aplicării legii în discuţie.
De asemenea, soluţia pronunţată asupra apelului declarat de reclamantă s-a fundamentat pe caracterul indisponibil al imobilului solicitat în compensare, raportat la existenţa sa în domeniul public şi la afectaţiunea de bun destinat desfăşurării activităţii unei unităţi de învăţământ, nicidecum nu a fost determinată de indicarea în dispozitiv a Legii nr. 10/2001, care, de altfel, este şi incidentă în cauză.
În ceea ce priveşte pretinsa calificare greşită a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere de anulare parţială a dispoziţiei nr. 6790 din 2 martie 2006, în loc de contestaţie împotriva refuzului pârâtului de a aduce la îndeplinire prevederile legii sus-enunţate, criticile recurentei sunt neîntemeiate.
Calificarea acţiunii, de către instanţa de apel, a avut la bază chiar obiectul cererii, astfel cum a fost menţionat de reclamantă, aceasta solicitând anularea dispoziţiei emise de Primar, este adevărat, nu parţială, cum a reţinut Curtea de Apel.
Pe de altă parte, menţionarea solicitării de anulare parţială a fost dedusă de instanţă din faptul că reclamanta nu a contestat dispoziţia în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului preluat de stat de la autorul său, ci în privinţa modalităţii reparaţiei în echivalent, ceea ce înseamnă că pretenţiile părţii nu pot viza decât o parte din dispoziţie, şi anume cea referitoare la propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, menţionată în art. 2 din actul respectiv.
Într-adevăr, deşi în cererea de chemare în judecată se solicită acordarea de teren în compensare, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului teren situat în Craiova, preluat de stat de la autorul reclamantei, cererea nu cuprinde motive concrete de contestare a dispoziţiei sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului ce a aparţinut lui V.A. Nici în apel, reclamanta nu a adus critici privind modalitatea de soluţionare a acţiunii, în primă instanţă, în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei atacate sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a imobilului menţionat.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut, faţă de cererea depusă la fila 300 dosar fond, că reclamanta a recunoscut imposibilitatea restituirii în natură a terenul proprietatea autorului său, în raport de situaţia lui actuală, fiind ocupat de lucrări de utilitate publică, aspect pe care l-a avut în vedere atunci când a considerat că dispoziţia emisă de Primar este atacată în parte, cu privire la forma de reparaţie prin echivalent.
Ca atare, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi utilizat termeni juridici incorecţi sau străini de natura pricinii în raport de limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată, care, cum s-a arătat deja, nu se referă la contestarea soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, cum a reţinut, în mod corect, Curtea de Apel.
În ceea ce priveşte refuzul unităţii deţinătoare a imobilului de a face aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce ar fi condus la o altă calificare a acţiunii, şi anume de contestaţie împotriva acestui refuz, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate. Pârâtul a emis două dispoziţii în legătură cu pretenţiile reclamantei privind imobilul, procedând la interpretarea şi aplicarea actului normativ în discuţie în sensul celor considerate de această parte, reclamanta având posibilitatea să conteste actul emis de unitatea deţinătoare, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală [art. 24 alin. (7) din Lege, în forma veche].
Formularea acţiunii care reprezintă obiectul dosarului de faţă constituie expresia liberului acces la justiţie, de al cărui exerciţiu reclamanta a beneficiat conform art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pretenţiile sale fiind analizate atât în fapt, cât şi în drept, de instanţe, în limitele învestirii.
Cauza acţiunii formulate de reclamantă este determinată de scopul pentru care a fost promovat demersul judiciar respectiv, şi anume obţinerea unei hotărâri prin care să acorde, în compensare, terenul solicitat de parte, instanţa soluţionând pretenţiile reclamantei în raport de motivul care a determinat-o să acţioneze. Nu se poate vorbi, prin urmare, de „denaturarea" cauzei procesului, aşa cum a afirmat recurenta în mod nefundamentat.
S-a mai susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să exprime, prin dispozitiv, punctul de vedere cu privire la dispoziţia atacată nr. 6790/2006, cu atât mai mult cu cât nici prima instanţă nu a precizat, în aceeaşi parte a hotărârii, aprecierea sa în legătură cu legalitatea şi temeinicia dispoziţiei respective.
Contrar susţinerilor recurentei, ambele instanţe au menţionat, în dispozitivul hotărârilor pronunţate, concluzia lor asupra dispoziţiei atacate, prin însăşi soluţia pronunţată, de respingere a acţiunii, respectiv a apelului declarat de reclamantă. Dispoziţia instanţelor, de respingere a acţiunii, respectiv a apelului, corespunde pe deplin cu tehnica de redactare a conţinutului dispozitivului, în care trebuie consemnată soluţia dată asupra mijlocului procedural exercitat de parte (cererea de chemare în judecată, cale de atac), fără să se specifice argumentele care au condus la rezolvarea dată demersului procesual respectiv. Motivele pentru care instanţele au respins acţiunea şi apelul reclamantei se regăsesc în partea de mijloc a hotărârii, care cuprinde argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în condiţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu alte cuvinte, punctul de vedere al instanţelor în legătură cu legalitatea şi temeinicia dispoziţiei atacate, în raport de susţinerile părţilor. În consecinţă, în afara soluţiei date de instanţe asupra acţiunii, respectiv a apelului, dispozitivul hotărârilor nu trebuia să cuprinsă şi o menţiune separată privind legalitatea şi temeinicia dispoziţiei emise de pârât, aceasta fiind subînţeleasă în modul de rezolvare a cererii introduse la prima instanţă şi a căii de atac.
Recurenta a mai criticat hotărârea şi pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii, şi anume a finalităţii legii speciale de reparaţie, dar şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., precum şi a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6.
Susţinerile sale sunt neîntemeiate.
Astfel, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, în cazul „bunurilor" părţii, noţiune care vizează fie „bunurile actuale", fie valorile patrimoniale , inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).
În prima ipoteză, un „bun actual" pentru care se solicită aplicarea garanţiilor din Convenţie, din perspectiva Protocolului nr. 1, se referă ori la existenţa bunului în patrimoniul părţii, la data la care se pretinde protecţia documentului european, ori la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să-i recunoască un asemenea drept, recurenta neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.
Imobilul solicitat în compensare, în prezentul dosar, ca, de altfel, şi cel care a aparţinut autorului său, nu se află în proprietatea reclamantei, ceea ce a şi generat formularea, de către aceasta, a acţiunii de faţă, şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea instanţei de judecată a dreptului respectiv; aşadar, partea nu este titulara unui „bun" din perspectiva Convenţiei Europene.
De asemenea, aceasta nu are nicio speranţă legitimă de a-l obţine în cadrul acţiunii de faţă deoarece bunul pretins se află în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi este afectat unei utilităţii publice, având toate caracteristicile unor astfel de bunuri, printre care şi aceea de a fi indisponibil, cum, în mod corect, au reţinut şi instanţele anterioare.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţie, recurenta nu a detaliat în ce a constat încălcarea, de către Curte, a dreptului părţii la un proces echitabil, reclamanta beneficiind în ambele faze anterioare ale litigiului de toate garanţiile procesuale, inclusiv de soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială conform accepţiunii Convenţiei.
Rezolvarea pretenţiilor deduse judecăţii într-un sens care, însă, nu îi este favorabil reclamantei, nu echivalează cu încălcarea principiilor din Convenţie şi din Protocolul adiţional nr. 1, deoarece niciunul dintre aceste documente nu-i garantează părţii câştig de cauză.
A mai invocat încălcarea art. 1-6 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europe ană, texte care conţin, printre altele, definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România şi Bulgaria al tratatelor fundamentale şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare anterior aderării.
Nu rezultă din cererea de recurs care dintre articolele din Tratatul de aderare, cu aplicaţie directă asupra litigiului de faţă, ar fi fost încălcat, recurenta referindu-se, în realitate, la dispoziţii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deja analizate pe parcursul acestor considerente, iar nu la norme comunitare.
În legătură cu preeminenţa dreptului comunitar faţă de sistemul de drept naţional, reglementată inclusiv prin art. 148 alin. (2) din Constituţia României, aceasta reprezintă un aspect de necontestat, dar fără relevanţă juridică pentru procesul de faţă, recurenta neopunând un text comunitar care să fi fost incident în cauză unei dispoziţii contrare din legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea", într-o manieră susceptibilă de a asigura acordarea efectivă a unor despăgubiri, deşi relevată în numeroase ocazii, de jurisprudenţa Curţii Europene, nu poate fi apreciată în abstract, în absenţa finalizării procedurii desfăşurate în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către care a fost trimis dosarul întocmit în baza notificării formulate de reclamantă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin OUG nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a introdus, la art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, lit. h), care permite emiterea, în condiţiile legii, a titlurilor de plată, ce încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, de a primi în numerar o sumă de maxim 500.000 lei.
Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza unor disfuncţionalităţi ale Fondului „Proprietatea", reclamanta nu are dreptul la forma de reparaţie prin echivalent pretinsă de ea, deoarece, cum s-a mai arătat, terenul nu poate forma obiect al dreptului de proprietatea privată, fiind bun din domeniul public.
În plus, nu a aparţinut niciodată reclamantei sau autorului său, pentru a se pune problema concursului între reparaţia în natură, ca regulă a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, şi caracterul său de bun public, ci se află în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi în administrarea unei unităţi de învăţământ, intervenientul Colegiul Naţional „Ştefan Velovan", urmând regimul juridic distinct reglementat de Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică.
Recurenta a mai susţinut nelegalitatea hotărârii şi pentru că instanţa de apel nu a menţionat valoarea imobilului ce a aparţinut autorului reclamantei, de 1.956.298,22 Euro, reprezentând echivalentul a 6.105.998 lei.
În raport de data emiterii dispoziţiei contestate, 2 martie 2006, care este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005), nici deţinătorul imobilului, care face propunerea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din actul normativ menţionat [potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], nici instanţele de judecată, nu mai pot să stabilească limitele valorice ale despăgubirilor, acest atribut revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 13 alin. (1) din Titlul VII.
Referitor la folosirea, de către instanţa de apel, a unor noţiuni care, în opinia recurentei, nu-şi găsesc corespondent în lege, ca „act de dispoziţie" şi „compensare directă", argumentele Curţii fiind, astfel, străine de natura pricinii, prezenta instanţă constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 sub acest aspect.
Acordarea unui bun în compensare reprezintă, într-adevăr, un act de dispoziţie deoarece presupune transferul dreptului de proprietate asupra bunului respectiv dintr-un patrimoniu în altul, astfel încât concluzia Curţii cu privire la natura juridică a acestei măsuri reparatorii este corectă, chiar dacă, în actul normativ, nu se regăseşte definirea formei de reparaţie respective din perspectiva clasificării actelor juridice în raport de importanţa lor.
Cât priveşte noţiunea de „compensare directă", într-adevăr, legiuitorul nu o foloseşte şi nici nu este definită, ca instituţie juridică, în doctrina de specialitate, eventual prin raportare la noţiunea de „compensare indirectă". În contextul argumentelor deciziei recurate, este posibil ca instanţa de apel să fi avut în vedere că, în cazul „compensării directe", spre deosebire de speţa de faţă, nu este necesară trecerea imobilului din domeniul public în cel privat al unităţii administrativ-teritoriale, ci presupune un singur act de dispoziţie, constând în trecerea „directă" a imobilului din patrimoniul deţinătorului în cel al persoanei îndreptăţite. În acest sens, Curtea s-a referit la imobile din categoria celor prevăzute în art. 16 din Legea nr. 10/2001, care au destinaţia uzului public, dar au aparţinut în proprietate celor care se consideră îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi sau autorilor lor.
În această situaţie, însă, restituirea bunului în natură nu poate fi calificată drept „compensare" deoarece măsura de restituire vizează chiar imobilul ce a aparţinut celui care solicită această formă de reparaţie, în consecinţă, este chiar o reparaţie directă asupra bunului respectiv, şi nu prin compensare.
Pe de altă parte, folosirea improprie a sintagmei de „compensare directă" nu prezintă relevanţă asupra soluţiei pronunţate atât timp cât aceasta este legală, faţă de apartenenţa imobilului solicitat în compensare la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi de inexistenţa, la momentul actual, al unui act de transfer al bunului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului, sub condiţia dezafectării prealabile a bunului, în condiţiile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Susţinerile recurentei privind impedimentele ce au generat neefectuarea expertizei pentru imobilul nr. 36, de asemenea, sunt irelevante faţă de renunţarea avocatului reclamantei la efectuarea acestei probe, după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din 10 septembrie 2008, în dosarul primei instanţe.
În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie dintre raportul de expertiză efectuat pentru terenul în litigiu şi concluziile instanţei de apel referitoare la afectarea imobilului de utilităţi publice, Înalta Curte nu poate verifica această critică faţă de structura actuală a recursului.
Astfel, susţinerile recurentei vizează schimbarea situaţiei de fapt sub acest aspect, în raport de o probă administrată în cauză, ceea ce nu se mai poate realiza în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, motiv care permitea reevaluarea situaţiei de fapt.
În consecinţă, pentru toate argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivelor de recurs din perspectiva cărora au fost analizate criticile formulate de reclamantă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), va respinge calea de atac, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.M. împotriva deciziei nr. 18 din 21 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10239/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10232/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
