ICCJ. Decizia nr. 10239/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10239/200.
Dosar nr. 2374/30/2007
Şedinţa publică din 18 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii C.E., P.M.E., R.I.E., N.K.Ş. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Lugoj şi Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Lugoj, anularea în parte a dispoziţiei nr. 94 din 24 ianuarie 2007 emisă de Primarul municipiului Lugoj, în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 1439 mp.
In motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu, înscris în C.F. 467 Lugojul German, nr. top. 432 - 433, compus din teren în suprafaţă de 1439 mp şi o casă situată pe acesta, a aparţinut antecesorilor lor, fiind trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950. După naţionalizare, construcţia a fost demolată, fiind radiată din C.F. în anul 1999, iar terenul a fost transcris în C.F. nr. 154 Lugojul German, proprietar figurând statul român.
Prin Decizia contestată s-a dispus acordarea de despăgubiri atât pentru construcţia demolată, cât şi pentru teren, respingându-se solicitarea de restituire în natură, cu motivarea că o parte din teren este ocupată de clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor, iar pe cealaltă suprafaţă a fost amenajată o stradă de acces cu parcări.
Reclamanţii apreciază că dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură a terenului nu este legală întrucât, chiar în ipoteza în care entitatea investită cu soluţionarea notificării ar fi ajuns la concluzia că terenul nu se poate restitui în natură, aceasta avea obligaţia, faţă de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să acorde persoanelor îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să facă oferta de restituire prin echivalent cu o valoare estimată a terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din expertiza judiciară efectuată în cauză rezultă că suprafaţa totală de 1439 mp a fost descompusă în trei parcele, respectiv o parcelă de 132 mp pe care se află clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor, una de 422 mp, ce a fost transformată în străzi anterior naţionalizării şi o parcelă de 884 mp, utilizată ca parcare amenajată şi parţial trotuar, pe care există o cutie distribuţie R., iar în subteran, o reţea de canalizare.
Pornind de la această situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 10 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură.
În ce priveşte modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, contestatorii nu numai că nu au făcut dovada existenţei unui teren liber, la dispoziţia entităţii investite cu soluţionarea notificării care să le fie acordat în compensare şi care să fi fost inclus în tabelul pe care pârâtul Primarul municipiului Lugoj este obligat să îl afişeze lunar potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar nici nu au formulat un astfel de petit, insistând în acordarea despăgubirilor băneşti.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor băneşti, după modificarea Legii nr. 10/2001, acesta se poate stabili, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, numai de experţi din cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 189 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile declarate de reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi raportat la concluziile expertizei tehnice administrată la prima instanţă, se ajunge la concluzia că parcela de 884 mp are în prezent destinaţie de utilitate publică, iar faptul că parcarea este utilizată de clienţii unui complex comercial nu exclude, ci întăreşte caracterul de utilitate publică al acestei amenajări, aceşti clienţi fiind membri ai comunităţii locale.
La acestea se adaugă şi existenţa reţelelor subterane, a căror dispunere actuală face imposibilă restituirea în natură, întrucât ar diminua valoarea economică a terenului.
În ceea ce priveşte petitul subsidiar privind acordarea unor bunuri şi/sau servicii în compensare, curtea de apel a constatat că reclamanţii nu au insistat în acest demers în cursul soluţionării cauzei în primă instanţă şi nu au solicitat ca pârâtul să indice existenţa unor terenuri aflate în proprietatea privată a Municipiului Lugoj care să poată compensa, din punctul de vedere al întinderii şi valorii, terenul în suprafaţă de 884 mp ce aparţine reclamanţilor.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs reclamanta C.E., care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, critică Decizia recurată în ce priveşte nerestituirea în natură a suprafeţei de 884 mp din terenul revendicat, întrucât în prezent acest teren are destinaţia de parcare, fiind utilizată de clienţii unui complex comercial, ceea ce nu determină caracterul de utilitate publică.
Se invocă dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990 sau construcţii uşoare sau demontabile.
Or, terenul în suprafaţă de 884 mp este folosit ca parcare pentru un centru comercial, iar pârâtul nu a făcut dovada eliberării unei autorizaţii de construcţie pentru acest teren.
Solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârilor pronunţate la fond şi în apel, în sensul obligării intimatului la emiterea unei decizii prin care să dispună restituirea în natură a terenului liber în suprafaţă de 884 mp.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Primarul municipiului Lugoj a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, care vizează faptul că recursul a fost declarat numai de către unul dintre reclamanţi.
Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului pentru următoarele considerente:
Principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil include mai multe drepturi pe care părţile le au în proces, respectiv dreptul de a adresa cereri instanţei, dreptul de apărare, dreptul de a efectua acte procedurale de dispoziţie, dreptul de a exercita căile de atac.
Potrivit principiului disponibilităţii, partea are dreptul şi nu obligaţia de a hotărî cu privire la exercitarea căilor de atac.
În cazul coparticipării procesuale, se aplică principiul independenţei procesuale, în sensul că recursul unui coparticipant nu profită, dar nici nu vatămă coparticipanţilor care nu au declarat recurs sau faţă de care nu s-a declarat recurs, cu excepţia cazurilor de solidaritate şi indivizibilitate sau a celor în care obiectul litigiului este un bun comun.
Aşa fiind, excepţia inadmisibilităţii declarării recursului doar de unul dintre reclamanţi este neîntemeiată şi va fi. respinsă ca atare.
În ce priveşte legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de reclamanta C.E., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Imobilul solicitat de reclamanţi a aparţinut autorului lor, care a avut în proprietate suprafaţa de 1439 mp teren, pe care se afla un corp de casă.
Imobilul fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950, construcţia existentă pe teren fiind ulterior demolată.
Preluarea abuzivă realizându-se în temeiul acestui act normativ, regimul juridic al imobilului este guvernat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care în alin. (3) prevăd că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat construcţii noi, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Dispoziţiile sus-menţionate trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv cea supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, respectiv căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Instanţele de fond şi apel au procedat la o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor acestor dispoziţii legale, considerând că terenul în suprafaţă de 884 mp nu constituie teren liber de construcţii şi utilităţi publice, nefiind restituibil în natură.
In cauză, raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond a stabilit că această suprafaţă de teren este afectată de o parcare situată între clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor şi clădirea ocupată de un centru comercial şi trotuar, iar în subteran, o reţea de canalizare, iar prin răspunsul la obiecţiuni (fila 123, dosar fond), expertul a făcut precizarea că terenul solicitat a fi restituit în natură este „un drum de acces în cadrul unei parcări".
Aceste amenajări sunt de utilitate publică în sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunităţii şi împiedică restituirea în natură a terenului.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001, republicată consacră principiul restituirii în natură, dar în acelaşi timp, reglementează şi excepţiile, care fac imposibilă restituirea în natură.
Una dintre aceste excepţii este prevăzută de art. 10 alin. (3) şi se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Nu poate fi primită nici critica vizând faptul că intimatul nu a prezentat autorizaţia de construire a parcării aferente spaţiului comercial întrucât este notoriu că, din punct de vedere urbanistic, o localitate nu este structurată exclusiv prin existenţa construcţiilor, ci şi a spaţiilor aferente constând în spaţii de protecţie, alei de acces, care, într-o formă sau alta, constituie ansamblul urbanistic. În acest sens trebuie înţeleasă şi noţiunea de „amenajare publică", parte componentă a unui ansamblu urban.
Pentru considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul - pârât Primarul municipiului Lugoj.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 189 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10240/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10236/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
