ICCJ. Decizia nr. 10270/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10270/2009
Dosar nr. 3956/30/2008
Şedinţa publică din 18 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 mai 2008 reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o repună în termenul de 30 de zile de contestare a dispoziţiei nr. 1555 din 14 iulie 2004 emisă de pârât, termen care a început să curgă de la comunicarea acesteia.
De asemenea, a solicitat anularea dispoziţiei menţionate prin care pârâtul a respins notificarea având ca obiect imobilul situat în Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 3229 din 15 octombrie 2008 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins cererea de repunere în termen şi, totodată, a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei, ca tardivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a susţinut că nu a formulat contestaţia în termen, deoarece până la decesul soţului său a locuit la adresa menţionată în notificare, iar ulterior s-a mutat în acelaşi imobil, situat în California, dar într-un alt apartament.
Întrucât reclamanta nu a comunicat pârâtului schimbarea adresei indicate în notificare, dispoziţia emisă a fost comunicată acesteia la vechea adresă, reclamanta neputând invoca propria culpă pentru faptul că nu a luat cunoştinţă de modul în care a fost soluţionată notificarea.
Pe de altă parte, dispoziţia a fost comunicată la 31 martie 2003 şi a ajuns la domiciliul reclamantei indicat în notificare la data de 5 februarie 2003, dată la care reclamanta încă mai locuia în apartamentul nr. 114, decesul soţului intervenind la 15 noiembrie 2005.
În atare situaţie, excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei este întemeiată.
În ceea ce priveşte modalitatea de comunicare a dispoziţiei, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziţii privitoare la acest aspect, aşa încât comunicarea efectuată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire este considerată valabilă.
Prin Decizia civilă nr. 107 din 11 mai 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Atât pârâtul cât şi prima instanţă s-a aflat în eroare atunci când au afirmat că dispoziţia nr. 1555 ar fi fost comunicată reclamantei la data de 5 februarie 2003, câtă vreme acest act a fost emis de primar abia la data de 14 iulie 2004, ceea ce înseamnă că nu putea fi comunicat cu mai mult de 1 an înainte de data emiterii sale.
În realitate, dispoziţia a fost comunicată efectiv reclamantei abia la data de 9 februarie 2008.
Aşa cum rezultă din documentul de expediţie, agentul procedural american a comunicat efectiv reclamantei documentele expediate din România la data de 25 iulie 2004 la apartamentul nr. 229, abia la data de 9 februarie 2008.
În raport de această dată, Curtea a considerat că reclamanta s-a aflat într-o stare de necesitate cu caracter excepţional, determinată într-o primă etapă de starea de invaliditate, iar apoi de decesul soţului, la care s-au asociat ulterior propriile probleme medicale grave ale reclamantei înseşi.
În drept, Curtea a reţinut incidenţa art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a constatat că se impune repunerea reclamantei în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. fără a dezvolta separat cele două motive de recurs invocate.
În motivarea cererii, recurentul arată că, chiar dacă s-ar ţine cont de comunicarea dispoziţiei efectuate la 9 februarie 2008, prezenta contestaţie tot ar fi tardiv formulată, din moment ce a fost depusă la 16 mai 2008.
Reclamanta nu dovedeşte o situaţie de forţă majoră, împrejurarea că nu s-ar fi putut deplasa în România pentru a depune contestaţia neputând fi luată în consideraţie.
Astfel, reclamanta avea posibilitatea să formuleze în scris contestaţia şi să o trimită prin scrisoare recomandată sau să-şi aleagă un mandatar care să-i reprezinte interesele, lucru pe care l-a făcut de altfel, atunci când a promovat tardiv, contestaţia.
Tot reclamantei îi aparţine culpa pentru necomunicarea noii adrese la care s-a mutat după decesul soţului său.
În temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a respins cererea de repunere în termen, în mod legal, soluţie ce se impune a fi menţinută.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea apelului ca nefondat.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
La situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, critica de nelegalitate privind nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind nefondată.
Astfel, pe baza probelor administrate, curtea de apel a constatat că dispoziţia emisă de pârât a fost comunicată reclamantei la data de 9 februarie 2008, şi nu la data de 5 februarie 2003, cum se reţinuse de către prima instanţă.
Situaţia de fapt astfel stabilită nu mai poate fi reapreciată în recurs, faţă de actualele prevederi ale art. 304 C. proc. civ., care reglementează limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate cere casarea sau modificarea unei hotărâri.
În ceea ce priveşte argumentele pentru care curtea de apel a considerat că reclamanta a fost împiedicată să formuleze contestaţia în termenul de 30 de zile de la data comunicării dispoziţiei, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea reprezintă, de asemenea, o chestiune de temeinicie, şi nu de legalitate, astfel încât nu intră sub cenzura instanţei de recurs.
Aceasta deoarece legea nu prevede expres anumite împrejurări ce pot fi considerate ca fiind mai presus de voinţa părţii, ci lasă la latitudinea instanţelor să aprecieze dacă împrejurările invocate pentru nerespectarea termenului se încadrează ori nu în această categorie.
Din punct de vedere al dispoziţiilor legale aplicabile cererii de repunere în termen, trebuie precizat că acestea sunt cele prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba de un termen de decădere, şi nu de un termen de prescripţie al dreptului la acţiune care să intre sub incidenţa Decretul nr. 167/1958.
Cum instanţa de apel a considerat că reclamanta a fost împiedicată din motive legate de boală şi de decesul soţului să formuleze în termen contestaţia, în mod corect a dispus repunerea acesteia în termen cu consecinţa analizării pe fond a contestaţiei.
În baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, împotriva deciziei civile nr. 107A din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10271/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10268/2009. Civil → |
|---|
