ICCJ. Decizia nr. 10266/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10266/200.
Dosar nr. 2668/3/2007
Şedinţa publică din 18 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 25 ianuarie 2007, reclamanţii P.M. şi P.L. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în raport de refuzul primului pârât de a soluţiona notificarea, să analizeze temeinicia cererii de retrocedare prin echivalent a imobilului situat în sector 2 şi să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii conţinând titluri de despăgubire, precum şi la plata de daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere până la aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive.
Prin sentinţa civilă nr. 1252 din 8 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a respins ca neîntemeiate excepţiile de inadmisibilitate şi prematuritate invocate de pârâţi, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general să emită o dispoziţie motivată, prin care să facă propuneri de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 42 din Bucureşti, sector 2, în vederea emiterii de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlului de despăgubire conform evaluării stabilite prin raportul de expertiză construcţii întocmit de expert, S.G.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au avut calitatea de proprietari ai apartamentului în litigiu, achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1575/1970 încheiat cu O.C.L.P.P. Bucureşti.
Cum reclamanţii doreau să se stabilească în străinătate, acest bun imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretul nr. 223/1974 prin Decizia nr. 2116/1975 a fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti.
Prin hotărârea nr. 556 din 9 iunie 1997, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a respins cererea reclamanţilor privind retrocedarea imobilului în natură întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Ulterior, reclamanţii au formulat notificare pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost soluţionată de către comisia de aplicare a acestei legi din cadrul primăriei Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, devenită irevocabilă, s-a dispus obligarea Municipiul Bucureşti prin primar general să emită o dispoziţie motivată cu privire la notificare, însă acesta nu s-a conformat până în prezent.
În atare situaţie, este întemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului Municipiului Bucureşti să întocmească o dispoziţie motivată prin care să facă propuneri de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, referitor la apartamentul în litigiu.
În ce priveşte primul capăt de cerere referitor la soluţionarea nefavorabilă a notificării, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 559 din 3 iulie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă şi cu majoritate de opinii, a admis apelurile formulate de reclamanţi împotriva sentinţei, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat că aceştia sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 42 din Bucureşti, sector 2, stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Tribunalul a încălcat dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, potrivit căreia instanţa nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie sau dispoziţie ci, dimpotrivă, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, în măsura în care constată întemeiată cererea reclamantului, poate dispune ea însăşi în mod direct asupra măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat de stat fără titlu.
Constatând refuzul pârâtului Municipiul Bucureşti de a emite dispoziţie, tribunalul era îndreptăţit să soluţioneze în mod direct cererea reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii în sensul de a constata acest aspect, fără a mai dispune obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea despăgubirilor.
De asemenea, tribunalul a încălcat dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, potrivit căreia prevederile cuprinse în art.16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor şi dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În speţă nu s-a emis o decizie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel încât cuantumul despăgubirilor nu poate fi stabilit pe baza unei expertize efectuate de către instanţa judecătorească, ci numai în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reţinut că excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii au fost corect soluţionate de prima instanţă.
Problema în discuţie nu este aceea a inadmisibilităţii stabilirii despăgubirilor pe baza unei expertize tehnice, ci a momentului la care se realizează această expertiză şi anume, ulterior soluţionării litigiului de către instanţa judecătorească, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Şi în această procedură evaluarea se efectuează tot printr-o expertiză de specialitate, cu deosebirea că ea se realizează de către evaluatori proprii şi nu de către experţii judiciari numiţi de instanţă.
În măsura în care reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri ce urmează a fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, hotărârea judecătorească îi este opozabilă acestei pârâte care este obligată a se conforma dispoziţiilor instanţei.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
1.Reclamanţii invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile cu putere de lege, conţinute în Decizia nr.20 din 19 martie 2007 pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, instanţa a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a formula pretenţii în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu s-a pronunţat asupra cererii de stabilire a întinderii despăgubirilor, precizând că acestea se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În acest mod, instanţa de apel a nesocotit Decizia în interesul legii care face aplicarea principiului conform căruia, instanţa învestită cu judecarea unui litigiu trebuie să soluţioneze definitiv relaţiile dintre părţi şi să-i confere părţii care şi-a dovedit dreptul un instrument de realizare al acesteia.
Art. 14 din Legea nr. 10/2001 stabileşte, de asemenea, că hotărârea judecătorească reprezintă o alternativă la dispoziţia ori Decizia entităţii notificate, ţinând locul acesteia.
Recurenţii solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru completarea probatoriului, pentru stabilirea valorii pe piaţă a imobilului în litigiu.
2. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reiterează excepţiile invocate în fazele procesuale anterioare, solicitând admiterea acestora şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
2.1. Recurenta susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului al doilea de cerere referitor la stabilirea valorii despăgubirilor, ca urmare a unei expertize preţuitoare a apartamentului.
În acest mod, au fost încălcate dispoziţiile art. 13 alin. (1) din cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dispune emiterea deciziilor reprezentând titluri de despăgubire numai pe baza unei decizii sau dispoziţii, prin care se stabileşte dreptul persoanelor la acordarea de despăgubiri şi numai după urmarea procedurilor administrative prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenta mai arată că, instanţa de apel nu a verificat dacă prima măsură reparatorie alternativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 este posibilă, respectiv, dacă entitatea sesizată cu notificare deţine în proprietate bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare reclamanţilor şi abia apoi să stabilească dreptul acestora la măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În continuare, recurenta formulează critici referitoare la modul în care s-a încuviinţat şi administrat proba cu expertiză tehnică în faţa primei instanţe.
2.2. În mod greşit instanţa a respins excepţia prematurităţii cererii reclamanţilor îndreptată împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, măsurile reparatorii prin echivalent, stabilite ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001 trebuie să urmeze procedurile administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În continuare, recurenta expune procedura de soluţionare a cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi susţine că evaluarea despăgubirilor nu se poate efectua doar în baza unei hotărâri judecătoreşti.
În opinia recurentei, instanţa trebuia să oblige entitatea notificată trebuia să transmită întreaga documentaţie ce a stat la baza dispoziţiei, aşa cum prevede art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În lipsa acestei documentaţii evaluarea nu se poate realiza, iar pârâta nu poate emite o decizie reprezentând titluri de despăgubire.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi obligarea pârâtului primarul municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de propunere precum şi la transmiterea dosarului aferent acestei dispoziţii Secretariatului Comisiei Centrale.
În subsidiar, recurenta solicită completarea deciziei în sensul stabilirii şi menţionării în dispozitiv a cuantumului măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii deoarece, în lipsa documentaţiei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este în imposibilitate de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii.
Pe parcursul procesului, recurenta P.L. a decedat, unicul moştenitor al acesteia, fiind recurentul P.M.
Aceste împrejurări au fost dovedite prin actele de stare civilă şi certificatul de calitate de moştenitor depuse în copie la dosar.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
1.Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a aplicat întocmai dispoziţiile legale incidente, astfel cum au fost interpretate pentru unificarea jurisprudenţei deSECŢIILE UNITEale Î.C.C.J.
Astfel, pe de o parte, s-au avut în vedere prevederile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, prin care s-a statuat că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, dar şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În speţă, s-a constatat că pârâtul Municipiul Bucureşti refuză în mod nejustificat să soluţioneze notificarea reclamanţilor, deşi fusese deja obligat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească anterioară.
Este de menţionat că prin respectiva hotărâre, sentinţa civilă nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat exclusiv asupra refuzului nejustificat de soluţionare a notificării, nu şi asupra fondului pretenţiilor reclamanţilor.
În litigiul de faţă, instanţa s-a pronunţat cu privire la îndreptăţirea reclamanţilor de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul notificat şi, conform deciziei date în interesul legii anterior menţionate, a stabilit şi natura acestor măsuri, ca fiind cele prin echivalent, respectiv despăgubiri băneşti.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, instanţa de apel a făcut, de asemenea, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 274/2005 astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J.
Astfel, cum până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu s-a emis de către entitatea sesizată o decizie sau o dispoziţie prin care să se soluţioneze notificarea, devin aplicabile dispoziţiile art. 16 din actul normativ menţionat, ceea ce înseamnă că instanţa nu mai poate stabili ea însăşi cuantumul despăgubirilor, în exercitarea controlului judiciar asupra dispoziţiei emise de entitatea sesizată cu notificare.
Aşa cum corect s-a reţinut de către curtea de apel, revine Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să calculeze cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
În atare situaţie, criticile formulate atât de recurenţii-reclamanţi, ca şi de recurenta-pârâtă, privitoare la omisiunea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii sunt nefondate.
2. Pentru aceleaşi considerente - referitoare la corecta aplicare a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Legea nr. 247/2005, precum şi a celor două decizii în interesul legii - apar ca nefondate şi criticile prin care recurenta-pârâtă reiterează excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prematurităţii acesteia.
3. Critica recurentei-pârâte, conform căreia Decizia ar cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta face referire la modul în care s-a administrat proba cu expertiză, or această probă nici măcar nu a fost valorificată în pronunţarea deciziei recurate.
4. Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că nu s-a verificat posibilitatea acordării altor măsuri reparatorii sau la modul în care se desfăşoară procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor în faţa sa sunt simple afirmaţii, care nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamantul P.M. şi de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 559 din 3 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10268/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10254/2009. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
