ICCJ. Decizia nr. 2135/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2135/2009
Dosar nr. 4663/2/200.
Şedinţa publică din 25 februarie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 23 martie 2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2021/2000, reclamantele S.A. şi S.V.O. au chemat în judecată pe pârâţii D.E., D.P., D.V.A., D.S.D., Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi SC C. SA, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună retrocedarea imobilului corp A , etaj 2 şi etaj 3, situat în Bucureşti, sector 5 şi a terenului în suprafaţă de 60 mp; să constate că S.V.A. nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950; să oblige pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC C. SA şi D.E. să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu, respectiv etajul 3 şi terenul aferent, de 9,71 mp; să oblige pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC C. SA, D.S.D., D.P.E. şi D.V.A. să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, etajul 2, apartamentul 3, cu dependinţele şi boxele de la subsol, şi terenul aferent, de 15,73 mp; să oblige Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie etajul 2, apartamentul 3 cu dependinţele şi boxele de la subsol, precum şi terenul aferent, de 35,40 mp; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42127 din 21 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA şi D.E., a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42444 din 21 aprilie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA şi cumpărătorii D.P.E. şi D.V.A. şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42445 din 21 aprilie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA şi D.E. şi D.S.D.
Prin sentinţa civilă nr. 602 din 11 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins capătul de cerere privind revendicarea celor 60 de mp, ca fiind inadmisibil; a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate şi a respins cererile de chemare în garanţie formulate de D.P., D.V. şi D.S., ca rămase tară obiect.
Împotriva acestei decizii, au formulat apel reclamantele, iar prin Decizia civilă nr. 573 din 18 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.
Prin Decizia civilă nr. 5289 din 10 decembrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a fost admis recursul, a fost casată Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 602 din 11 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a se hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că au rămas nerezolvate atât primul capăt de cerere privind constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului, tară titlu valabil, ca urmare a neaplicării excepţiei prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 92/1950, cât şi, parţial, cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea terenului neconstruit, în suprafaţă de 60 mp, grădina de flori şi, parţial, a clădirii corp A, privind două dintre cele trei etaje ce se pretinde că au fost edificate de adevăratul proprietar în anul 1939.
Înalta Curte a mai stabilit că rejudecarea se impune şi în legătură cu soluţionarea celorlalte capete de cerere, în primul rând cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pentru cauze ilicite, în dezlegarea cărora, instanţele au invocat fie nedovedirea relei-credinţe, fie dispoziţii legale neaplicabile.
Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamante, s-a admis cererea privind constatarea faptului că autorul reclamantelor, numitul S.V.A., nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, s-a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii D.P., D.V.A. şi D.S.D., ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că din înscrisurile depuse de reclamante, respectiv cartea de meşter şi cartoteca de evidenţă a membrilor sindicali, rezultă că autorul reclamantelor a avut funcţia de tinichigiu şi nu se încadra în prevederile art. 1 din prevederile Decretului nr. 92/1950, ci în revederile art. 2 din acelaşi decret, fiind exceptat de la naţionalizare.
În ce priveşte cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa a reţinut că pârâţii au dobândit respectivele apartamente cu bună-credinţă, iar reclamantele nu au solicitat şi nu au administrat probe pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă a foştilor chiriaşi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 1521 din 24 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de Municipiul Bucureşti şi s-a admis apelul reclamantelor, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal, reţinându-se că prima instanţă nu a respectat îndrumările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5289/2003 cu privire la terenul în suprafaţă de 60 mp
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele D.V.A., D.S.D. şi D.E., aderând la recurs şi pârâţii D.F. şi D.P.
Prin Decizia civilă nr. 1445 din 15 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate, precum şi cererea de aderare la recurs, a fost casată Decizia recurată şi s-a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureşti, pentru rejudecarea apelului, reţinându-se că Tribunalul Bucureşti a soluţionat pe fond toate capetele de cerere, lucru ce rezultă din considerentele sentinţei nr. 1117/2004, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca instanţa de apel să desfiinţeze hotărârea atacată şi să trimită cauza, spre rejudecare, la prima instanţă, astfel că, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. şi să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
După casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4663/2/2007 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 118 din 13 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii declarării apelului formulat de Municipiul Bucureşti; a fost admis apelul declarat de reclamante şi de pârâtul Municipiul Bucureşti; a fost anulată, în parte, sentinţa civilă nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu privire la respingerea capătului de cerere privind revendicarea suprafeţei de 60 mp de teren şi a fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950; a fost menţinută sentinţa cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41127/1997, 42444/1997 şi 42445/1997; a fost menţinută sentinţa cu privire la respingerea capătului de cerere privind revendicarea apartamentelor şi terenurilor de sub construcţie, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare; a fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra capătului de cerere privind revendicarea suprafeţei de 60 mp teren.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în ce priveşte revendicarea suprafeţei de 60 mp teren, prima instanţă a respins-o, ca neîntemeiată, fără a arăta însă considerentele pentru care a pronunţat o astfel de soluţie.
S-a concluzionat că motivul implicit al respingerii acestui capăt de cerere, îl reprezintă tot autoritatea de lucru judecat, în sensul că reclamantelor nu li se poate acorda o suprafaţă mai mare decât cea acordată deja prin Decizia nr. 2722/1988 a Tribunalului Bucureşti, însă o astfel de soluţie încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., apreciindu-se că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cu privire la acest capăt de cerere.
In ce priveşte constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, instanţa de apel a reţinut că din răspunsul la interogatoriu, luat reclamantelor, rezultă că autorul reclamantelor nu era un simplu tinichigiu, ci patron, situaţie în care nu se poate invoca nelegalitatea titlului statului, astfel că apare ca întemeiat apelul Municipiului Bucureşti, cu privire la constatarea preluării legale de către stat a imobilului.
Cu privire la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a reţinut că, urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii preluării imobilului, nu poate primi nici criticile formulate de reclamante cu privire la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 referitoare la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
S-a mai reţinut că sunt nefondate criticile cu privire la buna-credinţă a părţilor, având în vedere că, până la data înstrăinării către chiriaşi a apartamentelor revendicate, titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat, ceea ce exclude orice dubiu al părţilor contractante asupra calităţii de proprietar a vânzătorului.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în privinţa comparării de titluri, buna-credinţă a cumpărătorilor, unită cu eroarea comună şi invincibilă în care s-au aflat părţile contractante asupra situaţiei imobilului, are efect creator de drept şi acordă acestora preferabilitate în acţiunea în revendicare, formulată împotriva lor de către fostul proprietar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele S.A. şi S.V.O., pe care au criticat-o sub următoarele aspecte :
1. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950, a art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998.
Astfel, instanţa de apel a agravat apelantelor-reclamante situaţia în propria cale de atac atunci când a schimbat în parte sentinţa şi a respins capătul de cerere privind constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
Soluţia este oricum greşită, deoarece nu numai că autorul reclamantelor nu era patron şi deci se încadra în prevederile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, dar nu s-au respectat nici dispoziţiile art. 10 din Constituţia României din anul 1948 şi nici dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. cu privire la faptul că nimeni nu putea fi silit să cedeze proprietatea sa, decât numai pentru cauză de utilitate publică şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Reclamantele mai invocă şi faptul că, în chiar cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se arată că imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ., art. 1201 C. civ., art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 489 şi art. 492 C. civ., art. 644 C. civ., art. 10 din Constituţia R.P.R. din anul 1948, art. 17 din Declaraţia Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţia României din anul 2003.
Astfel, apartamentele în litigiu, cât şi terenul în suprafaţă de 60 mp au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român de la proprietarul de drept, S.V.A., prin încălcarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, a art. 10 din Constituţia R.P.R. din anul 1948 şi a art. 17 din Declaraţia Drepturilor Omului, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv, fără titlu, astfel că nu putea face obiectul unor acte de înstrăinare, decât cu încălcarea gravă a prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Se mai susţine de către recurente că Decizia civilă nr. 118 din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost dată cu încălcarea puterii lucrului judecat, deoarece reclamantelor li s-a restituit în deplină proprietate suprafaţa de 334 mp pe care sunt edificate imobilele corp A şi corp B, prin Decizia civilă nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre care este opozabilă erga omnes şi care, unită cu titlul autorului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17448 din 15 iunie 1926, face imposibilă coexistenţa cu acest titlu şi a titlurilor cumpărătorilor, respectiv a pârâţilor-persoane fizice, pentru suprafeţele de 9,71 mp, de 15,73 mp şi de 35,40 mp, pe temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995.
Sunt invocate în acest sens şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În această situaţie, acţiunea în revendicare, prin compararea titlurilor, conform art. 480, art. 481 şi art. 492 C. civ., trebuia admisă şi nu respinsă, cum în mod greşit a procedat atât prima instanţă cât şi instanţa de apel.
Se mai susţine că, atâta timp cât Statul Român nu a avut un titlu valabil cu privire la imobile, acestea nu puteau fi înstrăinate în mod legal şi că trebuiau anulate şi actele subsecvente, respectiv contractele de vânzare-cumpărare, atâta timp cât titlul statului nu era valabil.
3. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 9, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 966, art. 969 şi art. 1898 C. civ., art. 40 C. civ. cu referire la art. 2 lit. h) şi art. alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel, în mod greşit, a menţinut sentinţa cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece imobilul în litigiu nu a intrat în mod legal în proprietatea statului, apartamentele fiind înstrăinate cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu retroactivează, ea intrând în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Se mai susţine că, prin intrarea în vigoare a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se pot valida actele de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate rară titlu valabil, cum este şi cazul imobilului în litigiu, statul neavând titlu valabil.
In mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel, cât şi de prima instanţă, că pârâţii, persoane fizice au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, deoarece cunoşteau că dobândesc un bun naţionalizat, iar naţionalizarea tăcută în baza Decretului nr. 92/1950 era de notorietate că a fost de natură abuzivă.
În această situaţie, chiar dacă se trecea peste nulitatea absolută a titlurilor de proprietate ale pârâţilor, se impunea compararea titlurilor de proprietate ale reclamantelor şi ale pârâţilor şi trebuia acordată prioritate titlului reclamantelor, astfel că trebuia admisă acţiunea în revendicare.
Se mai susţine de către recurente că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că nu s-ar fi făcut probe în ce priveşte reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece, din depoziţia martorului M.G., rezultă că pârâţii nu au verificat la autorităţile competente situaţia juridică a apartamentelor, înainte de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că aceştia şi-au asumat riscul de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu un detentor precar, respectiv Statul Român, care a naţionalizat în mod abuziv imobilul de la autorul reclamantelor.
În sprijinul dovedirii relei-credinţe a pârâţilor-persoane fizice, recurentele invocă şi adresa nr. 27141 din 16 noiembrie 2004 trimisă de Biroul de soluţionare a petiţiilor, primei instanţe, din care ar rezulta că reclamantele au înregistrat, încă din 18 iunie 1996, două cereri prin care solicitau restituirea în natură a imobilului respectiv.
Atât vânzătorul cât şi cumpărătorii au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece reclamantele nu primiseră nici despăgubiri şi nici nu li se soluţionase cererile din 18 iunie 1996.
4. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sub aspectul anulării capătului de cerere privind revendicarea suprafeţei de 60 mp şi trimiterii acestuia, spre rejudecare, la prima instanţă, încălcând astfel dreptul reclamantelor la un proces echitabil, într-un termen rezonabil.
In mod greşit, instanţa de apel nu a soluţionat acţiunea şi cu privire la acest capăt de cerere, soluţia legală fiind aceea de a se fi admis apelul şi pentru suprafaţa de 60 mp, deoarece întreaga suprafaţă de teren ce a aparţinut autorului reclamantelor a fost de 394 mp, din care s-a restituit doar suprafaţa de 334 mp
La data de 10 noiembrie 2008, pârâta D.E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, iar la data de 6 noiembrie 2008 pârâtele D.V.A. şi D.S.D. au depus şi ele întâmpinare prin care au solicitat, la rândul lor, respingerea recursului.
Analizând lucrările dosarului, precum şi Decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, sub următoarele aspecte :
1. Primul motiv de recurs este fondat. Astfel, deşi recurentele sunt în eroare cu privire la faptul că li s-ar fi agravat situaţia în propria cale de atac, deoarece soluţia a fost schimbată de către instanţa de apel, prin admiterea apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi nu prin admiterea apelului lor, totuşi, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Constituţia R.P.R. din anul 1948, în sensul că autorului recurentelor i s-a luat o proprietate fără să existe o cauză de utilitate publică şi tară o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Prin urmare, sub acest aspect, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul să fie admis, să fie casată, în parte, Decizia recurată, în sensul de a respinge apelul declarat de Primarul Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, să fie înlăturată dispoziţia privind respingerea capătului de cerere referitor la neîncadrarea autorului recurentelor în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 92/1950, rămânând, astfel, valabilă constatarea primei instanţe, în sensul că acesta s-a încadrat în categoria persoanelor prevăzute de art. 2 din acelaşi act normativ.
Nu se poate reţine susţinerea recurentelor cu privire la faptul că în chiar cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se arată că imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate a fi preluate fără titlu, acestea făcând o confuzie între preluarea abuzivă şi preluarea fără titlu, preluarea abuzivă fiind definită de însuşi legiuitorul, prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi ea poate fi de două feluri: cu titlu şi fără titlu .
Concluzia preluării rară titlu valabil, rezultă nu din definiţia dată de Legea nr. 10/2001, ci din analiza îndeplinirii condiţiilor cerute de legile în vigoare, la data preluării imobilului, cu privire la valabilitatea acestei preluări.
2. Motivul de recurs cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat, precum şi cele privind dreptul de proprietate, relativ la faptul că în mod greşit s-a respins capătul de cerere în revendicare, nu poate fi reţinut.
Astfel, recurentele-reclamante nu au făcut dovada faptului că apartamentele în litigiu au fost edificate de către autorul lor şi nici că prin Decizia civilă nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, li s-ar fi restituit aceste apartamente, prin această decizie fiindu-le restituite celelalte imobile, cu excepţia apartamentelor de la etajele 2 şi 3 din corpul A şi a dependinţelor aferente acestor apartamente.
Prin urmare, nu se poate reţine faptul că ar exista o autoritate de lucru judecat, deoarece, pe de o parte, pârâţii nu au fost parte în procesul anterior în care s-a pronunţat Decizia nr. 2722/1998 a Tribunalului Bucureşti, iar, pe de altă parte, obiectul acelui proces l-au constituit alte imobile, respectiv parterul şi etajul corpurilor A şi B ale imobilului situat în Bucureşti. Dovada că imobilele revendicate prin acţiunea de faţă nu au tăcut obiectul primei judecăţi, fiind chiar introducerea acţiunii prezente de către reclamante şi indicarea, ca atare, a imobilelor revendicate.
Prin urmare, recurentele nu au făcut dovada existenţei unui drept de proprietate cu privire la construcţiile revendicate.
Dacă cu privire la construcţii, respectiv apartamentele situate la etajele 2 şi 3 ale corpului de clădire A, este cert faptul că acestea nu au fost edificate de către autorul recurentelor, existând prezumţia că ar fi fost edificate de către stat, care le-a înstrăinat ulterior pârâţilor-persoane fizice, cu privire la teren există într-adevăr o problemă, deoarece prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate între Municipiul Bucureşti, prin SC C. SA şi pârâţii-persoane fizice, au fost vândute, către aceştia din urmă, şi suprafeţele de teren de 9,71 mp, 15.73 mp şi respectiv 35,40 mp, aferente apartamentelor de la etajele 2 şi 3 ale corpului A de clădire, suprafeţele aflându-se sub clădirea corp A şi fiind în indiviziune.
Cum aceste suprafeţe de teren au fost dobândite de către pârâţii-persoane fizice, în mod legal, de la unitatea administrativ-teritorială, în cursul anului 1997, deci înainte de data pronunţării deciziei nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului Bucureşti ( unde pârâţii-persoane fizice nu au fost parte ), prin care reclamantelor li s-a restituit suprafaţa de 334 mp, aferentă întregului imobil, Înalta Curte constată că, în ce priveşte terenul de sub construcţia corp A, părţile sunt în coindiviziune forţată şi nu pot decât să rămână în această situaţie.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece, pe de o parte, nu s-a tăcut dovada faptului că respectivele apartamente au fost preluate tară titlu de la autorul reclamantelor, iar pe de altă parte, aceste dispoziţii au şi fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.
Prin urmare, în mod legal a fost respinsă acţiunea în revendicare, reclamantele neavând titluri de proprietate pentru apartamentele respective.
3. Nici cel de-al treilea motiv de recurs, privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 42127/1997, 42444/1997 şi 42445/1997, nu poate fi reţinut, deoarece, în mod legal, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au reţinut că acestea au fost încheiate cu bună-credinţă, fiind respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea acestora.
Nu se poate reţine susţinerea recurentelor în sensul că pârâţii-persoane fizice cunoşteau faptul că dobândesc un bun naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că această naţionalizare era cunoscută ca fiind tăcută în mod abuziv, deoarece, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, privind apartamentele situate la etajele 2 şi 3 ale imobilului corp A situat în Bucureşti, sector 5, au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, părţile având convingerea că statul este proprietar şi că bunurile puteau fi înstrăinate, fiind efectuate demersurile pentru a afla dacă apartamentele respective au fost solicitate a fi restituite în natură foştilor proprietari.
În ce priveşte susţinerea recurentelor că acestea au solicitat restituirea în natură a acestor apartamente încă din 18 iunie 1996, nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, din conţinutul cererii înregistrate sub nr. 168 din acea dată, rezultă, tară nici un dubiu, că recurentele au solicitat doar despăgubiri, nesolicitând restituirea în natură.
4. În ce priveşte motivul de recurs referitor la revendicarea suprafeţei de 60 mp, Înalta Curte constată că acesta este fondat, deoarece, prin Decizia civilă nr. 1445 din 15 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că prima instanţă s-a pronunţat şi cu privire la suprafaţa de 60 mp şi că instanţa de apel, în rejudecare, trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, cu referire la această suprafaţă de teren, lucru ce nu a fost făcut de către instanţa de apel prin Decizia recurată.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte Decizia recurată, în sensul că va înlătura dispoziţia privind anularea în parte a sentinţei civile nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, referitor la revendicarea suprafeţei de 60 mp teren şi va trimite cauza, spre rejudecarea acestui capăt de cerere, la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele S.A. şi S.V.O. împotriva deciziei nr. 118 din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte Decizia atacată, în sensul că înlătură dispoziţia privind anularea în parte a sentinţei civile nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, referitor la revendicarea suprafeţei de 60 mp teren şi trimite cauza spre rejudecarea acestui capăt de cere aceleiaşi instanţe de apel.
Respinge apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, înlătură dispoziţia privind respingerea capătului de cerere referitor la neîncadrarea autorului reclamanţilor în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1796/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1651/2009. Civil → |
|---|
