ICCJ. Decizia nr. 1651/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1651/200.
Dosar nr. 34772/2/200.
Şedinţa publică din 18 februarie 2009
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 23 septembrie 1999, sub nr. 4050/1999, reclamantele I.E.V., S.B. şi M.G. au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să se constate lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului situat în Bucureşti, şi să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil.
Reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele fostului proprietar, de la care a fost naţionalizat imobilul, în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 324 din 04 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 4959/1999, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinându-se că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar reclamantele nu au făcut dovada faptului că autorul lor a făcut parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestui act normativ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, iar prin Decizia civilă nr. 190 din 18 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 2623/2001, s-a respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, iar prin Decizia nr. 4393 din 31 octombrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosar nr. 2937/2002, a fost admis recursul, au fost casate atât Decizia recurată cât şi sentinţa nr. 324 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că prima instanţă şi instanţa de apel nu au dat relevanţă juridică înscrisurilor necombătute, aflate la filele 107 - 110 dosar fond, din care rezultă că imobilul în litigiu a fost înscris în evidenţele fiscale pe numele C.R., care a plătit impozitele şi taxele către stat.
S-a mai reţinut că, la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, C.R. a fost casnică iar soţul acesteia a fost profesor universitar, Prim Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în perioada 1936-1940 şi Preşedinte al Academiei Române între anii 1946-1948, fiind exceptaţi de la aplicarea acestui decret.
In urma casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 308/2004, la data de 11 martie 2004.
In şedinţa publică din 01 aprilie 2004, reclamantele şi-au precizat acţiunea şi au solicitat obligarea pârâtelor SC A.O. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în sector 2 Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 832 mp şi casă având două corpuri cu parter, corp comun cu imobilul situat în str. C. nr. 19, sector 2 format din teren în suprafaţă de 3.500 mp pe care se găsesc trei corpuri de case şi un garaj, totalizând o suprafaţă de 4.332 mp cu ieşire atât în str. O. nr. 76 cât şi în str. C. nr. 19.
La data de 28 octombrie 2004, reclamantele şi-au precizat cererea şi au solicitat citarea, în calitate de pârât, a SC R.T. SRL, motivat de faptul că SC A.O. SA a transmis imobilul către această din urmă pârâtă, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. C. nr. 19, compus din teren intravilan în suprafaţă de 4.356 mp şi construcţiile existente pe teren.
Prin sentinţa civilă nr. 981 din 15 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 308/2004, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti; a fost admisă acţiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei SC R.T. SRL; a fost obligată această pârâtă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor imobilul din str. O. nr. 76, care corespunde cu str. str. C. nr. 19 , sector 2, astfel cum a fost identificat de expertul C.V.V., compus din teren în suprafaţă de 4.356 mp şi construcţii cu o suprafaţă construită de 2.310,48 mp.
A constatat că imobilul arătat a fost preluat de stat fără titlu valabil.
A fost omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de C.V.V.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
A fost respinsă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, întrucât imobilele în discuţie aveau calitatea de locuinţă, iar acestea nu reprezentau mijloacele de producţie, astfel că naţionalizarea a fost făcută cu încălcarea Constituţiei atunci în vigoare.
Mai mult, au fost încălcate chiar dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 deoarece naţionalizarea trebuia făcută în considerarea identităţii şi a statutului socio-profesional al proprietarului, ori, în speţă, autoarea reclamantelor era casnică iar soţul acesteia a fost profesor universitar, astfel că, şi din acest punct de vedere, autorii reclamantelor nu se încadrau în prevederile Decretului nr. 92/1950.
În cauză a fost efectuată şi o expertiză tehnică de specialitate, identificându-se imobilul a cărui revendicare s-a solicitat.
S-a mai reţinut că, deşi pârâta SC R.T. SRL a dobândit cu bună-credinţă imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 din 10 februarie 2000 de către BNP F.D., de la SC A.O. SA (care, la rândul său, dobândise dreptul de proprietate conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 7 nr. 1843 din 20 septembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, pentru teren, iar construcţia, conform Protocolului din 31 august 1991 şi HG nr. 13 din 10 ianuarie 1991), nu se poate reţine că principiul ocrotirii bunei-credinţe poate paraliza acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar, în speţă nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei erori comune şi invincibile asupra calităţii statului de proprietar al imobilului înstrăinat, câtă vreme, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 din 10 februarie 2000, pe rolul instanţelor de judecată se afla introdusă acţiunea de faţă privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în cauză şi revendicarea acestui imobil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC R.T. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 231 din 29 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. 34772/2/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.T. SRL, aducându-i următoarele critici:
1. În cauză, calitate procesuală pasivă trebuia să aibă Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe, precum şi titularul dreptului de administrare şi anume Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare.
2. Destinaţia imobilului în litigiu şi a instalaţiilor existente la data naţionalizării era aceea de mijloace de producţie şi nu de locuinţă, astfel că au trecut în mod legal în proprietatea statului.
3. mobilul în litigiu nu provenea din munca reclamantelor ori a autorilor lor, ci din calitatea de legatare universale a numitei R.C.
4. La momentul privatizării, SC A.O. SA nu avea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului.
5. Prin adoptarea legilor privatizării (Legea nr. 15/1990 şi HG 834/1991), legiuitorul a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, iar bunurile ce au trecut în proprietatea privată a noilor societăţi comerciale au urmat regimul juridic al proprietăţii private, putând fi înstrăinate în condiţiile legii.
6. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâta a avut credinţa că tratează cu adevăratul proprietar, bazându-se pe titlul de proprietate al vânzătoarei şi pe extrasul de carte funciară.
7. Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, însă, în ce priveşte imobilul în litigiu, reclamantele au făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege care era aplicabilă în situaţia imobilului respectiv, acţiunea în revendicare nefiind admisibilă.
8. Prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curţii Constituţionale s-a statuat că în conflictul de interese legitime dintre proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului a fost preferat acesta din urmă, soluţia bazându-se pe principiul validităţii aparenţei în drept, această soluţie fiind aplicabilă şi în speţa de faţă.
Pârâta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantele au depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.
Recurenta SC R.T. SRL a invocat excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursul, având în vedere valoarea obiectului litigiului care este sub 500.000 RON, valoare ce rezultă dintr-un raport de expertiză extrajudiciară, solicitând trimiterea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea recursului.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:
I. În ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece:
1. Raportat la valoarea obiectului litigiului, problema competenţei se referă la competenţa în primă instanţă, aceasta revenindu-i, eventual, judecătoriei şi nu tribunalului, iar problema care s-ar fi putut pune în faţa instanţei de recurs era aceea de a casa Decizia recurată şi a trimite cauza instanţei competente să judece în primă instanţă.
Înalta Curte este competentă să judece recursul, pentru că a fost învestită cu soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei decizii pronunţate de o curte de apel şi, nu putea să decline competenţa de soluţionare a acestui recurs tot în favoarea instanţei care a pronunţat Decizia recurată.
2. Deoarece nici în primă instanţă, nici în apel nu s-a efectuat o expertiză care să aibă ca obiectiv stabilirea valorii obiectului cererii de revendicare, această valoare este cea indicată de reclamanţi.
Cum în recurs s-a depus un raport de expertiză ( filele 37-40 dosar recurs ) întocmit la cererea reclamanţilor, din care rezultă că valoarea imobilului este de 25.707.018.360 lei ROL. înseamnă că valoarea obiectului litigiului este mult mai mare decât 500.000 RON, acest fapt atrăgând competenţa în primă instanţă a tribunalului şi nu a judecătoriei, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Având în vedere cele arătate, Înalta Curte va respinge excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe de a soluţiona recursul declarat de pârâtă.
II. În ce priveşte recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Referitor la critica cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece reclamantele sunt cele care au ales persoana care are calitate procesuală pasivă în litigiul de faţă, aceasta fiind pârâta, care este deţinătoarea imobilului, acţiunea în revendicare fiind acţiunea pe care o are proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Totodată, s-a respectat şi principiul disponibilităţii, într-o acţiune civilă reclamantul fiind acela care alege pe pârâtul împotriva căruia îşi formulează cererea sa.
2. Criticile cu privire la destinaţia imobilului în litigiu la data naţionalizării şi cu privire la faptul că acesta nu provenea din munca reclamantelor sau ascendenţilor acestora, nu mai poate fi reţinut, deoarece, prin Decizia civilă nr. 4393 din 31 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Mai mult, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu s-a făcut dovada faptului că preluarea imobilului s-a făcut cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie, astfel că, şi din acest punct de vedere, statul a făcut o preluare fără titlu valabil.
3. În ce priveşte criticile de la punctele 4, 5, 6 şi 8 din recursul pârâtei, nici acestea nu pot fi reţinute, neputându-se da prioritate bunei-credinţe a pârâtei, în cauză nefiind aplicabil principiul erorii comune invincibile, deoarece societatea pârâtă, SC R.T. SRL era acţionar al SC A.O. SA, aşa după cum rezultă din adresa Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, aflată la pag. 80 din dosarul primei instanţe.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre SC A.O. SA şi SC R.T. SRL, respectiv la 20 februarie 2000, exista pe rolul instanţelor acţiunea în revendicare şi în constatarea nevalabilitătii titlului statului, formulată de către reclamante, astfel că nu se poate reţine nici măcar faptul că pârâta a fost de bună-credinţă la încheierea acestui contract, ba dimpotrivă, având în vedere calitatea de acţionar al SC A.O. SA, se poate concluziona că a urmărit doar să transfere dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, de la o societate al cărei acţionar era, în patrimoniul său, sperând astfel că va fi socotită subdobânditor de bună-credinţă.
4. Nici critica cu privire la faptul că reclamantele ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că nu ar fi admisibilă o acţiune în revendicare, în condiţiile apariţiei Legii nr. 10/2001, nu poate fi reţinută deoarece acţiunea în revendicare şi în constatarea nevalabilitătii titlului statului a fost introdusă în anul 1999, deci înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, fiind evident că, în această situaţie, acţiunea în revendicare este admisibilă, neaflându-ne în ipoteza descrisă în Decizia XXXIII/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au făcut o corectă aplicare a legii şi că hotărârile pronunţate au temei legal, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursul declarat de pârâta SC R.T. SRL
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 231 din 29 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2135/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 161/2009. Civil → |
|---|
