ICCJ. Decizia nr. 2240/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2240/2009
Dosar nr. 31020/3/2005
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 septembrie 2005, reclamanţii B.M., B.N., B.(S.)I., B.I.C., B.P.I., B.E., B.M., B.I. şi B.V. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze Decizia nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de pârâtă şi să o oblige pe aceasta să le restituie în natură imobilul preluat în mod abuziv de stat, situat în Bucureşti.
La data de 4 septembrie 2006 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, cu acelaşi obiect ca şi cererea principală, numitul C.M., cerere care nu a fost admisă în principiu.
Prin încheierea din 5 septembrie 2006, tribunalul, clarificând în prealabil numele corect şi identitatea părţilor, a luat act de renunţarea reclamanţilor B.M., Ş.I., B.I.C., B.P.I., B.E., P.M., O.I. şi B.V. la judecata acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1661 din 12 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul B.N., singurul care a continuat judecata, cu următoarea motivare:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2987 din 13 august 2001, B.E., B.M., B.(S.)I., B.I.C., B.P.I., B.E., B.M., B.I., B.V. şi S.E. au solicitat în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2350 mp şi construcţie, situat în str. Mareşal Averescu nr.52, sector 1, Bucureşti, preluat abuziv de la autoarea lor, numita M.(V.)E.
Prin Decizia contestată, pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că la petenţii nu au făcut dovada că autoarea lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, aşa încât imobilul a fost preluat de stat de la aceasta cu titlu valabil; cum la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pârâta era societate comercială privatizată integral cu respectarea dispoziţiilor legale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, petenţii urmând a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, ce vor fi propuse de instituţia publică implicată în privatizare, respectiv A.V.A.S.
Deşi notificarea a fost înregistrată de B.E.J. T.G. şi pentru contestatorul B.N., nu este semnată de acesta şi nu s-a făcut dovada existenţei unui mandat acordat de contestator celorlalţi notificatori.
Pe de altă parte, B.N. nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit certificatului de moştenitor nr. 515/1970 eliberat de notariatul de Stat Local al sectorului 1, unicul moştenitor al defunctei M.E., decedată la 19 ianuarie 1957 a fost B.A., în calitate de nepot de soră, moştenit la rândul său de M.M., în calitate de fiică.
B.N. a atacat în justiţie acest certificat de moştenitor, solicitând instanţei să constate că de pe urma defunctei a rămas ca moştenitoare şi E.B., în calitate de soră, însă acţiunea a fost respinsă în mod irevocabil.
În atare situaţie, tribunalul nu a luat în considerare certificatul de moştenitor nr. 41 din 12 mai 2003 eliberat de B.N.P. M.S. conform căruia, moştenitorii defunctei M.E., căsătorită V., au fost B.M. şi B.E.
În drept, tribunalul a reţinut că reclamantul B.N. nu beneficiată nici de dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece el nu poate veni direct la moştenirea defunctei M.E., fiind colateral de gr. IV faţă de defunctă, ci numai prin retransmitere, în mod succesiv, de la autorii săi B.T., S.E. şi E.B.
Este adevărat că prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii succesibilii care nu au acceptat succesiunea, dar aceste norme legale trebuie interpretate în relaţie cu principiile devoluţiunii legale a moştenirii, în sensul că sunt repuşi în termenul de acceptare a succesiunii acei succesibili care nu sunt înlăturaţi de la moştenire de succesibilii în grad mai apropriat de de cujus.
Prin urmare, este necesar ca B.N. să aibă vocaţie concretă şi utilă la succesiunea defunctei M.E., nu doar vocaţie generală pentru că, în speţă, contestatorul este îndepărtat de la moştenire de B.M., în privinţa căreia s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că a acceptat succesiunea defunctei.
Totodată, autoarea sa, de grad egal cu moştenitorul acceptant al succesiunii M.E., E.B. a decedat la 17 iunie 1969, astfel că nici în privinţa acesteia nu pot fi aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Pe fond, sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că, în virtutea aplicării imediate a legii civile noi, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi republicată la 2 septembrie 2005.
Potrivit acestui text de lege, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Noua reglementare nu mai reia distincţia conţinută de art. 27 din Legea nr. 10/2001 dintre imobilele preluate de stat cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 aplicându-se tuturor imobilelor preluate abuziv.
Astfel, deşi este fondată critica potrivit căreia imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1948, art. 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, această critică este irelevantă în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Pârâta SC C. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi avea evidenţiat în patrimoniul său imobilul în litigiu.
În acest context este lipsit de importanţă că prin privatizarea unităţii deţinătoare s-au vândut acţiuni şi nu active.
Prin Decizia civilă nr. 298 din 27 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.N. împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul B.N. nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece în urma decesului fostei proprietare E.M., au avut vocaţie succesorală colateralii privilegiaţi E.B., B.M. şi I.L.O..
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 515/1970 de pe urma defunctei s-a stabilit ca fiind unic moştenitor B.A., nepot de soră, luându-se act de renunţarea la moştenire a fratelui defunctei, O.L..
Cât priveşte certificatul de moştenitor nr. 41/2003 de care înţelege să se prevaleze reclamantul B.N. şi în care se menţionează că E.B., autoarea sa, are alături de B.M. calitatea de moştenitoare a defunctei M.E., acesta a fost emis pentru a fi folosit, astfel cum se specifică în mod expres la finele actului, numai pentru stabilirea calităţii succesorale în procedura declanşată în condiţiile Legii nr. 10/2001, în baza notificării formulate.
Or, câtă vreme reclamantul nu a înţeles să formuleze notificarea în vederea restituirii în natură a imobilului şi nici nu a dat mandat expres celorlalţi comoştenitori pentru a formula acest act în numele său, rezultă că acest al doilea certificat de moştenitor est lipsit de efecte juridice în ceea ce-l priveşte pe reclamant.
În atare situaţie, reclamantul nu beneficiază nici de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii reglementată de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele reţinute, Curtea a considerat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de reclamant la adresa sentinţei.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 8 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul susţine că are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant, respectând în acest sens toate rigorile Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte formularea notificării şi susţinerea acesteia în faţa instanţelor de judecată.
Calitatea reclamantului de notificator pentru imobilul în litigiu nu a fost contestată de ceilalţi semnatari ai notificării şi nici măcar de pârâtă, care a înţeles să soluţioneze pe fond notificarea şi să o respingă pe temeiul dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, chiar dacă notificarea nu poartă şi semnătura sa, cu caracter de excepţie s-a recunoscut şi s-a dat eficienţă în întreaga doctrină juridică mandatului tacit care poate lua naştere între părţile îndrituite la restituire conform art. 4 din Legea nr. 10/2001.
2. Instanţa de control judiciar a omis faptul că notificarea a fost formulată şi de mama recurentului, B.E., care a semnat cererea de restituire.
Aceasta a decedat în anul 2004, iar reclamantul în calitate de moştenitor, avea dreptul să continue procedura iniţiată de autoarea sa şi formuleze cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei pentru refuzul acesteia de restituire în natură a imobilului.
3. Stabilind că reclamantul B.N. nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, cele două instanţe anterioare i-au înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, având în vedere că acţiunea de faţă are caracterul unei contestaţii faţă de Decizia atacată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă procedura prealabilă sesizării instanţei are un caracter administrativ, verificarea legalităţii măsurii dispuse în această procedură este subordonată normelor de procedură reglementate de dreptul comun.
4. Făcându-se dovada că reclamantul a moştenit-o pe mama sa B.E., care la rândul său l-a moştenit pe tatăl reclamantului, iar acesta a fost moştenitorul mamei sale, soră cu V.E., recăsătorită M. s-a făcut dovada calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.
Recurentul mai susţine că certificatul de moştenitor nr. 515/1970 a fost obţinut în mod fraudulos şi că în mod greşit instanţele au înlăturat de la probaţiune certificatele de moştenitor nr. 41/2003 emis de B.N.P. M.S. şi, respectiv nr. 123 şi 124 din 10 august 2004 emise de B.N.P. E. Bucureşti, declarând-o astfel pe numita M.M. unica moştenitoare a autoarei lor comune, V.E.(născută O.) şi recăsătorită M.
În realitate, fosta proprietară M.E. a avut două surori, pe B.M. şi pe E.B.
Cum atât B.M., cât şi E.B. trăiau la data decesului surorii lor, nu se putea ca moştenirea să fie culeasă direct de B.A., fiul M.B., nepot de soră al defunctei.
În ceea ce o priveşte pe autoarea recurentului, E.B., aceasta nu a formulat niciodată declaraţie de renunţare la moştenirea surorii sale, M.E., aşa încât dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile; problematica vocaţiei ei la succesiunea defunctei şi a retransmiterii succesorale ulterioare s-a discutat pentru prima dată în procedura finalizată prin emiterea certificatului de moştenitor nr. 41/2003.
Câtă vreme acest certificat nu a fost anulat, acest certificat continuă să producă efecte juridice, aşa încât nu putea fi înlăturat de instanţă.
5. Pe fond, recurentul invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, câtă vreme procedura privitoare la restituirea imobilului a fost demarată anterior modificării legii.
Legea aplicabilă este aceea sub care s-a născut raportul juridic dintre persoană îndreptăţită la restituire şi unitatea deţinătoare notificată în acest sens fiind dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., conform cărora legea civilă nu retroactivează.
Dat fiind că s-a stabilit preluarea fără titlu a imobilului, instanţele erau obligate să aplice dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi să dispună restituirea în natură a acestuia.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Intimata SC C. SA a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor reclamantului, privitoare la restituirea în natură a imobilului, curtea de apel a menţinut soluţia de respingere a acţiunii, pe considerentul că reclamantul B.N. nu are calitatea de notificator şi nici de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Prima statuare a instanţei este nelegală, în condiţiile în care prin Decizia atacată SC C. SA a respins cererea de restituire în natură formulată de toate persoanele menţionate în notificare, inclusiv de reclamantul B.N.
Astfel, fără a invoca lipsa semnăturii numitului B.N. pe cererea transmisă prin executorul judecătoresc şi fără a cere, eventual, ca acesta să se prezinte şi să declare dacă a formulat sau nu notificare ori a mandatat pe ceilalţi notificatori să înainteze cererea şi în numele său, pârâta a soluţionat pe fond notificarea formulată de toate persoanele care s-au pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesuală activă a reclamantului este dată, în atare situaţie, chiar de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamantul avea dreptul să continue procedura declanşată şi conteste în instanţă Decizia emisă de pârâtă şi în calitate de moştenitor al mamei sale, B.E., care a formulat notificare, dar a decedat la data de 18 ianuarie 2004.
În ceea ce priveşte calitatea reclamantului la persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, stabilind că acesta nu are calitatea de moştenitor al defunctei M.E., de la care a fost preluat abuziv imobilul în litigiu şi nici nu beneficiază de repunerea în termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ambele instanţe au încălcat limitele în care au fost sesizate şi dispoziţiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., agravând totodată situaţia reclamantului în propria cale de atac, respectiv în contestaţia formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emise de pârâtă.
Astfel, prin Decizia nr. 1 din 19 iulie 2005 pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului formulată de persoanele menţionate în notificare, în calitate de moştenitori ai defunctei E.M.V., cu motivarea că acestea nu au dovedit că autoarea lor se încadra în dispoziţiile art. II din Decr. 92/1950 şi că, în atare situaţie, devin aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora persoanele îndreptăţite au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu alte cuvinte, temeiul respingerii notificării nu a fost acela că persoanele care au formulat-o sau o parte din acestea nu ar avea calitatea de moştenitori ai fostei proprietare deposedat abuziv de imobil, ci acela că vocaţia notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent pe care urmează să le propună A.V.A.S., ca instituţie implicată în privatizare.
Pe cale de consecinţă, ceea ce s-a contestat prin cererea de chemare în judecată a fost numai natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate potrivit legii pentru imobilul în litigiu, în aceste limite fiind obligată instanţa a se pronunţa.
Prin soluţia adoptată de tribunal şi menţinută de curtea de apel s-a ajuns la situaţia în care vocaţia la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu să fie recunoscută, conform deciziei emise de pârâtă, numai reclamanţilor care au renunţat la judecată, nu şi reclamantului B.N., singurul care a continuat judecata şi căruia, prin acest fapt, i s-a agravat situaţia.
Chiar dacă principiul non reformatio in pejus a căpătat o reglementare expresă prin modificarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. referitoare la procedura apelului, aplicabilitatea acestui principiu a fost recunoscută pe cale jurisprudenţială şi anterior, cu privire la orice cale de atac.
Acestea sunt considerentele pentru care Înalta Curte constată că pricina a fost în mod greşit soluţionată pe cale de excepţie în apel, fără a se analiza motivul de nelegalitate vizând fondul pricinii, referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 unui raport juridic născut anterior modificării legii.
În baza art. 304 pct. 5 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va avea în vedere şi împrejurarea că în legătură cu abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, în sensul încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 298 A din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2275/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2244/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
