ICCJ. Decizia nr. 224/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 224/2009
Dosar nr. 645/36/200.
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la 12 ianuarie 2006, reclamanta P.D.R. a chemat în judecată pe pârâtul primarul oraşului Eforie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige pe pârât la compensarea cu alte bunuri ori servicii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 925 mp, situat în oraşul Eforie Sud, judeţul Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 819 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea ca tardiv formulată, cu motivarea că reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul dispoziţiei nr. 340 din 25 iunie 2003 emisă de pârât, prin care i s-a soluţionat notificarea la data de 8 iulie 2003 şi nu a contestat-o în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 (devenit art. 26, după republicare) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 179 din 4 octombrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu critică modul de soluţionare a notificării, ci înţelege să se adreseze instanţei pe considerentul că primarul nu a dat eficienţă celei de-a doua părţi din dispoziţia emisă, aşa încât nu este vorba despre o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Decizia curţii de apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care prin Decizia nr. 2825 din 30 martie 2007 a respins ca nefondat recursul declarat de pârât.
Rejudecând cauza, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a pronunţat sentinţa 1521 din 14 septembrie 2007, prin care a admis acţiunea formulată de reclamantă şi 1-a obligat pe pârât să-i acorde acesteia în compensare, ca măsură reparatorie, un alt imobil de aceeaşi natură cu imobilul-teren în suprafaţă de 925 mp, imposibil de restituit în natură, cu o valoare de 23.125 dolari SUA, stabilită prin dispoziţia nr. 340 din 25 iunie 2003, ce va fi reactualizată potrivit valorii de circulaţie a unui mp de teren situat în Eforie Sud, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau terenuri oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor legii speciale.
În speţă, deşi prin dispoziţia nr. 340 din 25 iunie 2003, pârâtul a stabilit valoarea echivalentă a bunului imobil imposibil de restituit în natură, a omis să stabilească una din măsurile reparatorii prin echivalent astfel cum sunt menţionate prin dispoziţia legală mai sus invocată.
Cum pârâtul a omis să se conformeze dispoziţiilor legale prevăzute de actul reparator, acţiunea reclamantei este întemeiată şi urmează ca pârâtul să fie obligat să acorde în compensare un alt imobil.
Fără a aduce atingere principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., avându-se în vedere dispoziţiile legale în materie şi pentru a se asigura executabilitatea prezentei hotărâri, tribunalul a considerat că se impune a se stabili în sarcina aceluiaşi pârât obligaţia de a propune ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale.
Prin Decizia civilă nr. 116 din 19 mai 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a demonstrat instanţei că are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în calitate de succesoare în drepturi a autorului său P.D., decedat la 9 noiembrie 1950, proprietar al terenurilor dobândite prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14063 din 11 iulie 1919 la grefa Tribunalului Ilfov, Secţia notariat.
În conformitate cu dispoziţiile art. l alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Primarul oraşului Eforie avea obligaţia să facă reclamantei o ofertă de restituire în natură.
Pârâtul a formulat o cerere de apel care conţine o serie de aprecieri nedovedite şi mai mult, după 7 ani de judecată nu se prezintă în instanţă pentru a-şi demonstra susţinerile cu acte.
Numai în condiţiile în care, în localitatea Eforie nu există alte terenuri libere pentru a fi acordate în compensare, pârâtului îi revine obligaţia de a propune măsuri reparatorii alternative, respectiv acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere caracterul inadmisibil al cererii, în condiţiile în care reclamanta nu a contestat în instanţă dispoziţia emisă de primar, iar pe de altă parte, reclamanta avea la îndemână procedura executării silite pentru actualizarea sumei ce urma a fi avută în vedere la stabilirea valorii de circulaţie a bunului supus restituirii prin compensare.
Recurentul mai susţine că, instanţa de apel trebuia să verifice următoarele aspecte: dacă există teren disponibil în raza oraşului Eforie şi dacă se face dovada existenţei unui astfel de teren cu aceleaşi caracteristici, respectiv dimensiune şi valoare, cu cel preluat, aspecte cu privire la care sarcina probei îi incumba reclamantei.
Cum în speţă nu s-au administrat dovezi din care să rezultă că în domeniul privat al oraşului Eforie există un teren, identic ca valoare cu cel care a aparţinut autorului reclamantei, cererea acesteia este nefondată şi nesusţinută probator.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce urmează:
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii, această problemă de drept a fost irevocabil dezlegată prin hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual, în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că acţiunea reclamantei nu este o contestaţie împotriva dispoziţiei emise de primar, ci o acţiune care tinde la obligarea acestuia la a-şi aduce la îndeplinire propria dispoziţie.
Chestiunea referitoare la posibilitatea reactualizării valorii imobilului cu ocazia executării nu are legătură cu hotărârea atacată, deoarece prin sentinţa tribunalului, confirmată în apel, nu s-a recalculat valoarea terenului, ci s-a arătat că reevaluarea va avea loc cu ocazia executării.
Pe fond, critica pârâtului referitoare la natura măsurilor reparatorii recunoscute în favoarea reclamantei este întemeiată.
Astfel, s-a criticat în apel soluţia primei instanţe de a obliga pe pârât să acorde reclamantei ca măsură reparatorie, în principal, un alt teren în locul celui preluat de la autorul său, imposibil de restituit în natură.
S-a susţinut, în acest sens, că, pentru a se putea acorda o asemenea măsură reparatorie, în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 trebuia să se facă dovada că oraşul Eforie deţine un astfel de teren şi că sarcina probei revine reclamantei.
Într-adevăr, reclamanta fiind cea care pretinde acordarea unui teren în compensare, tot ea are obligaţia ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. să facă dovada că oraşul are un asemenea teren la dispoziţie.
În mod nelegal curtea de apel a reţinut că această obligaţie revine pârâtului, cu atât mai mult cu cât i s-a cerut astfel să facă dovada unui fapt negativ, acela că nu are la dispoziţie un teren care să poată fi oferit în compensare.
Obligarea pârâtului în mod generic la a oferi reclamantei un teren echivalent nici nu poate fi pusă în executare, deoarece, pentru ca această măsură reparatorie să fie efectiv acordată, tară a fi nevoie să se declanşeze un nou proces, trebuie ca terenul acordat în compensare, în măsura în care există, să fie descris şi localizat.
În baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru a se administra probe, la stăruinţa părţii interesate, pentru a se stabili dacă oraşul Eforie deţine un teren care să poată fi oferit în compensare reclamantei, în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul oraşului Eforie împotriva deciziei nr. 116/C din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2154/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2093/2009. Civil → |
|---|
