ICCJ. Decizia nr. 2838/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1285 din 11 noiembrie 2005 Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamanta I.L., a anulat dispoziția nr. 121 din 1 aprilie 2005 emisă de RA A.P.P.S. și a obligat pârâta să emită dispoziția de restituire în natură a apartamentului nr. 6, et. 2, corp A situat în imobilul din București.
în considerentele sentinței s-a reținut că prin dispoziția nr. 121 din 1 aprilie 2005 emisă de RA A.P.P.S. s-a respins notificarea reclamantei, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că reclamanta nu a depus actele din care să rezulte calitatea de persoană îndreptățită și situația imobilului.
S-a mai reținut că într-un dosar anterior, ce a avut ca obiect revendicarea imobilului, a fost depusă o convenție încheiată între succesorii lui G.I. și constructorii S. și D., conform căreia constructorii se obligau să transforme și să repare parterul și subsolul imobilului , iar succesorii lui I.G. să recunoască, în schimbul acestor lucrări, dreptul de proprietate al constructorilor asupra apartamentelor ce vor rezulta din împărțirea etajelor ce urmau să fie construite deasupra parterului, apartamente ce puteau fi vândute de către constructori chiar înainte de finalizarea construcției.
Din istoricul de rol depus la dosar a rezultat că imobilul a fost naționalizat prin Decretul 92/1950 de la succesorii lui G.I. și de la încă două persoane. In prezent, imobilul se află în administrarea RA A.P.P.S.
în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9699 din 5 mai 1923, filele 93-95 ale dosarului de fond, G. și G.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923 mp și 35 mp situat în sos. B. nr. 21 lotul 163.
Din procesul verbal nr. 4771/1940 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, fila 146, reiese că a fost înscris, în favoarea numiților G. și G.I., în indiviziune și în părți egale, dreptul de proprietate asupra imobilului din str. W. nr. 13 compus din subsol, parter, etaj și mansardă edificat pe terenul cumpărat în anul 1923.
G.I., coproprietarul imobilului, a decedat la 19 decembrie 1940, conform extrasului depus la fila 103.
La data de 16 august 1946 G.I., M.J.I.B. și N.I., moștenitorii defunctului, în calitate de coproprietari, au solicitat eliberarea unei autorizații de construcție în vederea efectuării unor reparații capitale la imobilul sinistrat. La data de 7 noiembrie 1946 se eliberează autorizația de construcție în care se menționează că peste imobilul existent se va suprapune etajul trei, se vor face reparații la 12 camere incendiate pentru a fi aduse la starea inițială și se va executa un garaj.
în vederea lucrărilor de reparații s-a încheiat o convenție între moștenitorii lui G.I. și constructorii S. și D.
în anul 1947, între G.I., soția supraviețuitoare și fii defunctului, M.I.I. și N.I. s-a încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr. 34445 din 6 august 1945 în temeiul căruia N.I. dobândește nuda proprietate a imobilului, iar G.I. uzufructul acestuia.
înscrisurile depuse de reclamantă în dovedirea calității de moștenitor îndeplinesc condițiile de formă impuse de art. 22 pct. 2 din Normele Metodologice, fiind depuse acte de stare civilă legalizate.
Conform certificatului de moștenitor nr. 1735 din 23 octombrie 1991 eliberat de notariatul de Stat al sectorului 2, fila 136, reclamanta I.L. este unica moștenitoare, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului I.N.H., descendent de gradul I al defunctului I.G., conform certificatului de naștere depus la fila 138.
Legea 10/2001 nu impune persoanei îndreptățite a dovedi calitatea tuturor moștenitorilor proprietarului inițial, ci doar calitatea acesteia și a autorilor săi. In cazul existenței mai multor moștenitori, fiecare este ținut a formula notificare, drepturile lor urmând a fi stabilite conform art. 4 din Legea 10/2001. Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că nu au fost depuse acte de stare civilă privind pe ceilalți doi moștenitori.
S-a dovedit și dreptul de proprietate al autorului G.I. asupra terenului, prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1923 și asupra construcției, prin procesul verbal 4771/1940.
Imobilul inițial nu a fost distrus, ci reparat și supraetajat cu etajul 3, iar la data naționalizării era compus din trei etaje. Apartamentul nr. 6, revendicat, se află la etajul 2 al imobilului. In ce privește acest apartament, expertiza efectuată în cauză a evidențiat unele diferențe în modul de compartimentare, față de planul inițial, diferențe apreciate ca nerelevante, întrucât, în decurs de 50 de ani apartamentul putea suferi multiple modificări.
împotriva sentinței a declarat apel pârâta RA A.P.P.S. învederând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și nu a făcut dovada dreptului de proprietate conform art. 22 din Legea 10/2001.
La termenul din 19 iunie 2006 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interesul apelantei și în interes propriu formulată de P.T.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat, prin decizia nr. 66 A din 4 februarie 2008, reținând că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1923 și procesul verbal de înscriere în C.F. De altfel, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 492 C. civ., care instituie o prezumție relativă de proprietate asupra construcției.
Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lucrările de reparații au fost efectuate anterior naționalizării imobilului, respectiv în perioada 1947-1950, iar clădirea existentă este identică cu cea autorizată a fi executată pe baza autorizației de construire eliberată în anul 1946.
Faptul că o parte din imobil s-a edificat de Statul Român, care a efectuat unele reparații, nu s-a probat în cauză.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. și intervenientul P.T., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului formulat de pârâtă s-a susținut că reclamanta I.L. nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită și identitatea între imobilul construit în anul 1923 și cel existent în prezent, motiv pentru care este necesar a se efectua o nouă expertiză care să lămurească dacă autorii reclamantei au edificat imobilul și care a fost momentul edificării acestuia.
Intervenientul P.T. a învederat în motivarea recursului că reclamanta nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, iar imobilul nu a fost edificat de autorii săi, ci de Statul Român.
Ambele recursuri conțin critici identice, astfel încât acestea vor fi analizate deopotrivă.
Recursurile nu sunt fondate.
Analizând criticile formulate de recurenți s-a constatat că acestea vizează, în special, interpretarea eronată a probelor administrate în cauză, aspecte ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. De asemenea, recurenții nu au indicat nici textul legal încălcat sau aplicat greșit de instanța de apel.
Art. 23 al Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate se pot depune până la data soluționării notificării.
Potrivit acestui articol, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției motivate, iar stabilirea momentului până la care persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare nu limitează posibilitatea instanței, investită cu acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001 de a soluționa procesul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție recunoscut de art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în materia Legii 10/2001, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a statuat că proba dreptului de proprietate asupra imobilelor, precum și preluarea abuzivă a acestora, se poate realiza și prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
Ca atare, în raport de exigențele impuse în materia probațiunii prin Legea 10/2001, dovada dreptului de proprietate a fost făcută de către reclamantă care a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9699 din 5 mai 1923 prin care soții I.G. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923,35 mp, procesul verbal din 20 mai 1940 întocmit în vederea înființării cărților funciare, care face dovada proprietății asupra imobilului compus din teren și construcții, actele premergătoare obținerii autorizației din 1946 care atestă existența unei clădiri avariate ce urma să fie reparată și supraetajată cu etajul trei, actul autentic de partaj voluntar din anul 1947 potrivit căruia I.N.H., fiul defunctului G.I. și soțul reclamantei dobândește nuda proprietate asupra imobilului. Reclamanta a dovedit și calitatea de moștenitoare, respectiv aceea de soție supraviețuitoare a lui I.N.H., decedat la 16 iulie 1984, prin certificatul de moștenitor 1735 din 23 octombrie1991 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 2.
Pe baza acestor înscrisuri instanța de apel a stabilit în mod corect că reclamanta I.L. a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii 10/2001, ca soție supraviețuitoare a fiului proprietarilor tabulari ai imobilului.
Cât privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel edificat de autorii reclamantei expertiza efectuată în cauză a concluzionat că imobilul existent în prezent este același cu cel menționat în autorizația de construcție din anul 1946. Expertul a precizat că din măsurătorile efectuate au rezultat diferențe nesemnificative între cotele măsurate și cele din planurile din 1946, în concluzie, corpul de clădire în care este situat apartamentul nr. 6 are aceeași poziționare înăuntrul terenului ca în planurile din 1946.
Din probele administrate a rezultat fără putință de tăgadă, că imobilul a fost reparat și supraetajat cu etajul 3 de către autorii reclamantei, proprietarii acestuia, iar la data naționalizării a fost preluat de stat în noua configurație. Nu se poate reține că imobilul existent astăzi ar fi unul nou, edificat de stat, întrucât la dosar nu a fost depusă nici o probă în acest sens, respectiv vreo autorizație de construcție a statului, devize de lucrări sau facturi aferente eventualelor materiale folosite.
Față de cele ce preced, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2841/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2844/2009. Civil → |
|---|
