ICCJ. Decizia nr. 3053/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3053/200.
Dosar nr. 2809/109/200.
Şedinţa publică din 16 martie 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2809 din 5 octombrie 2007, reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Piteşti prin Primar şi a solicitat restituirea imobilului-casă de locuit şi teren, situat în Piteşti, jud. Argeş.
În motivarea acţiunii a arătat că autorul reclamantei, M.D. a dobândit de la G.M. prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 194 din 30 martie 1949 imobilul situat în Piteşti, jud. Argeş, imobil ce a fost naţionalizat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950.
Cererea a fost îndreptată împotriva Municipiului Piteşti reprezentat prin Primar, susţinându-se că este autoritatea care în prezent deţine imobilul.
La termenul din data de 29 ianuarie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că nu a formulat până în prezent cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilelor.
Prin sentinţa nr. 88 din 1 aprilie 2008 a Tribunalului Argeş a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, reţinându-se în esenţă că, în materia preluării abuzive a proprietăţii de către stat, legiuitorul a considerat necesar să prevadă o soluţionare uniformă a restituirilor în natură sau pentru determinarea măsurilor reparatorii.
Astfel, prin apariţia Legii nr. 10/2001 s-a urmărit aplicarea unei proceduri specifice, în mod uniform pe întreg teritoriul ţării, în raport cu deţinătorii bunurilor preluate abuziv de către stat, cu posibilitatea de a se adresa justiţiei în toate situaţiile în care, în urma sesizării deţinătorului, acesta nu răspunde notificării sau răspunsul nu mulţumeşte pe autorul notificării.
De reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine că, pe de o parte Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică pentru repararea nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, iar pe de altă parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu este interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.
În acest context s-a considerat că se impune ca şi persoanele îndreptăţite să facă demersurile şi diligentele necesare pentru respectarea dispoziţiilor legale.
Procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei cereri de restituire împotriva deţinătorului, prin intermediul notificării, cu consecinţa urmării unei proceduri specifice faţă de care dispoziţiile art. 480 C. civ. au caracter general, prevederile speciale derogând de la textul de drept comun, pe care se întemeiază cererea de revendicare.
Aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele interesate, care intră sub incidenţa acestei legi, cum este şi cazul reclamantei, sunt ţinute să se conformeze condiţiilor, termenelor şi prevederilor reglementate de acest act normativ.
Aceeaşi concluzie s-a reţinut că rezultă şi din dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care au stabilit momentul intrării în vigoare a legii, raportul dintre acţiunea întemeiată pe dreptul comun în revendicare şi cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Dacă anterior intrării în vigoare a acestei legi era în mod evident posibilă acţiunea în revendicare, fie în temeiul disp. art. 480 C. civ., fie în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate persoanele îndreptăţite sunt ţinute să urmeze prevederile acestei legi.
Or, reclamanta nu a apelat la prevederile acestei legi, ci a formulat cererea de faţă, în revendicare, al cărei obiect intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Siguranţa şi stabilitatea circuitului civil, ca argumente avute în vedere la elaborarea acestui act normativ special, nu pot fi afectate prin nerespectarea dispoziţiilor legilor speciale, elaborate în scopul stabilirii măsurilor reparatorii faţă de preluările efectuate de către stat în perioada comunistă, 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin apelul declarat de reclamantă, s-a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
Legea nr. 10/2001 ca lege specială, reglementează modalitatea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilele naţionalizate în mod abuziv.
Persoanele îndreptăţite au avut posibilitatea să obţină pe cale administrativă repararea prejudiciului suferit prin preluarea de către stat a imobilelor proprietatea lor sau a autorilor lor. în cazurile în care aceste persoane nu au obţinut satisfacţie pe cale administrativă, au facultatea de a contesta în justiţie măsurile luate de comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Expedierea notificărilor menţionate a trebuit să fie făcută până la un termen prelungit de mai multe ori prin lege, după a cărui expirare abordarea procedurii administrative a devenit imposibilă.
S-a mai arătat că, în speţele de natura celei de faţă, procedeul urmat de instanţă pentru rezolvarea pricinii şi consacrat ca atare în practică se caracterizează prin compararea titlurilor înaintate de părţi. Nu se poate susţine că nerecurgerea la dispoziţiile unui act normativ special poate împiedica o persoană să recurgă, să uzeze de normele dreptului comun pentru a-şi apăra drepturile.
Edificator în acest sens este faptul că, potrivit legii, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, proprietarul neposesor poate oricând să-şi ceară înapoi imobilul de la posesorul neproprietar.
A mai susţinut apelanta că a dovedit că imobilul din Piteşti, jud. Argeş a aparţinut autorului său, că a fost preluat fără titlu de către stat şi că în prezent face parte din fondul locativ de stat.
Toate aceste elemente nu pot fi contrazise de niciun act prezentat de partea adversă, prin care să justifice rămânerea imobilului în posesia sa şi perpetuarea unui abuz petrecut în anul 1950 şi rămas neîndreptat până în prezent.
Prin Decizia nr. 182 din 29 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, a fost admis apelul reclamantei B.V. împotriva sentinţei civile nr. 88 din 1 aprilie 2008 a Tribunalului Argeş, care a fost desfiinţată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond.
Instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală prin modul de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare imobiliară, ignorându-se dispoziţiile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în raport de art. 480 C. civ.
În funcţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu şi de data promovării acţiunii, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care înlocuiesc dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunilor în revendicare imobiliară.
Principiul specialia generalibus derogant, valorificat de instanţa de fond intervine în situaţia în care se pune problema combinării a două legi succesive, una generală şi alta specială, cadru în care legea specială se aplică prioritar normei generale.
În această situaţie s-a reţinut că se impune identificarea raţiunii legii speciale pentru a desprinde acele soluţii particulare preconizate care să determine aplicarea prioritară în raport cu dreptul comun.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în condiţiile acestei legi.
Art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Art. 480 C. civ. consacră prerogativele dreptului de proprietate, posesia, folosinţa şi dispoziţia titularului său, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.
Analizând cele două texte, s-a reţinut că ipotezele celor două legi se suprapun, soluţia normativă preconizată fiind aceeaşi în ambele reglementări, respectiv restituirea în natură a imobilelor.
Diferenţa constă în aceea că legea specială prevede în plus şi alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură.
În aceste condiţii, neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în niciun caz la pierderea dreptului subiectiv de proprietate consacrat de legislaţia comună şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împrejurarea că reclamanta nu ar fi uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu poate fi de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele consacrate de lege.
Dreptul de proprietate al reclamantei, moştenitoare a autoarei sale D.R., decedată la data de 29 septembrie 2006 este consfinţit printr-un contract de vânzare-cumpărare, transcris la grefa Tribunalului Argeş sub nr. 194 din 30 martie 1949, iar potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă nu a administrat niciun fel de alte probe din care să rezulte dacă există acte de preluare a imobilului de către stat, ori care este situaţia juridică actuală a acestui imobil, de cine este ocupat în prezent şi în temeiul cărui titlu, luând act numai de susţinerile reclamantei, nedovedite până în acest moment.
Împotriva ultimei hotărâri a declarat recurs în termen pârâtul Municipiul Piteşti prin Primar, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul învederează că în materia preluărilor abuzive a imobilelor de către stat, legiuitorul a considerat necesar să prevadă o soluţionare uniformă a restituirilor în natură sau pentru determinarea măsurilor reparatorii.
Se susţine că procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei cereri de restituire împotriva deţinătorului, prin intermediul notificării, cu consecinţa urmării unei proceduri specifice, faţă de care dispoziţiile art. 480 C. civ. au caracter general, prevederile speciale derogând de la textul de drept comun, pe care se întemeiază cererea în revendicare.
Mai arată recurentul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele interesate care intrau sub incidenţa acestei legi erau ţinute să se conformeze condiţiilor, termenelor şi procedurilor reglementate de acest act normativ.
Dacă anterior intrării în vigoare a acestei legi era posibilă o acţiune în revendicare, întemeiată pe disp. art. 480 C. civ. ori pe art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, toate persoanele îndreptăţite trebuiau să urmeze procedura acestei legi, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun fiind inadmisibilă.
Or, reclamanta nu a înţeles să apeleze la prevederile acestei legi, ci a formulat cererea de faţă în temeiul dreptului comun, obiectul cauzei intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială.
Se mai susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte modul de preluare a imobilului, că nu a fost stabilită situaţia juridică a acestuia, de cine este ocupat în prezent, în condiţiile în care este evident că preluarea s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi în prezent este ocupat de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat.
Examinând recursul prin prisma criticilor întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea îl reţine ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
În cauză, s-a stabilit fără niciun dubiu că autorii reclamantei au fost proprietarii de drept ai imobilului situat în Piteşti, jud. Argeş, imobil ce a fost naţionalizat în mod abuziv.
La acest moment, imobilul face parte tot din fondul locativ al statului, fără să fie înstrăinat unei persoane fizice sau juridice.
Legea prevede clar că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.
Reclamanta, în calitate de moştenitoare a foştilor proprietari este îndreptăţită să ceară retrocedarea în natură a imobilului.
Restituirea în natură se poate face fie pe calea prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, fie pe calea dreptului comun (art. 480 şi urm. C. civ.).
Împrejurarea că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate avea ca efect decât privarea acesteia de posibilitatea creată de legea specială pentru despăgubirea foştilor proprietari, fie pe calea restitutio in integrum, fie prin acordarea de măsuri reparatorii.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că, existenţa unei legi speciale nu poate să blocheze calea acţiunii în revendicare, în condiţiile în care chiar legea specială face trimitere la o astfel de modalitate pentru reintrarea în drepturi.
Pe de altă parte, Convenţia europeană a drepturilor omului, la care România este parte, prevede expres liberul acces la justiţie.
Prin interzicerea introducerii unei acţiuni în revendicare s-ar ajunge la îngrădirea accesului la justiţie, aspect ce încalcă, inclusiv normele Constituţiei României, care instituie prevalenţa tratatelor internaţionale la care România este parte faţă de dreptul intern.
În speţă, reţinând că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nu poate duce la concluzia că şi-a pierdut dreptul subiectiv de proprietate consacrat de legislaţia comună. Reclamanta a pierdut numai dreptul la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile legii speciale şi avantajele consacrate de această lege.
Este evident, că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, în calitate de moştenitoare a autoarei sale este confirmat printr-un act de vânzare-cumpărare şi, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, impunându-se administrarea probelor din care să rezulte modalitatea de preluare, concretizarea situaţiei juridice actuale, cine deţine imobilul în litigiu şi în baza cărui titlu, ca în final instanţa să se pronunţe cu privire la cererea formulată de reclamantă.
Faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu şi-a pierdut calitatea de proprietar, împrejurare ce o îndreptăţeşte la valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dreptului comun.
A proceda altfel, s-ar pune în discuţie atât dreptul de proprietate garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, cât şi accesul la justiţie în sensul prevăzut de art.6 din Convenţie.
Conform art. 20 din Constituţia României trebuie avut în vedere că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Aşa cum s-a reţinut şi prin hotărârea recurată, în situaţia în care există neconcordanţe între pactele şi tratele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Faţă de aceste considerente, în mod corect instanţa de apel a reţinut greşita soluţionare a cauzei de către prima instanţă pe excepţia inadmisibilităţii şi a admis apelul, desfiinţând soluţia pronunţată, trimiţând cauza spre rejudecare în fond, în funcţie de criticile formulate.
În consecinţă, urmează ca recursul pârâtei să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti prin Primar împotriva deciziei nr. 182A din 29 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3044/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2243/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
