ICCJ. Decizia nr. 3679/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administrației și Internelor) a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Norvegia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului S.A.
în motivarea cererii s-a arătat că la 8 februarie 2008 pârâtul a fost returnat din Norvegia pe motiv de ședere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat între România și Norvegia, ratificat prin Legea nr. 69/2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 181/2003, potrivit căruia, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai îndeplinește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.
în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 5,art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 potrivit cărora, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Prin sentința civilă nr. 685 din 9 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că dispozițiile legii interne, respectiv art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005 sunt contrare libertății de circulație a persoanelor și dreptului de stabilire a acestora, consacrate de art. 39-42 și art. 43-48 din TCE și Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene.
Prin art. 2 par. 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja în Convenție și în primul protocol adițional la Convenție, iar cazurile de limitare trebuie, potrivit art. 2 par 3 și 4, să îndeplinească anumite condiții respectiv, să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Or, dispozițiile cuprinse în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pe o perioadă de cel mult 3 ani sunt de natură a restrânge dreptul la liberă circulație al individului, garantat de Protocolul nr. 4 adițional la Convenție.
Apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 564 A pronunțată la data de 21 august 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că legea internă prevede posibilitatea, iar nu obligativitatea restrângem dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, iar în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor, în speță, Legea nr. 248/2005, cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în special art. 3 din Protocolul nr. 4 la convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nefiind ținută de a aplica în litera lor doar dispozițiile legii interne.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, care formulează următoarele critici:
Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângem exercităm dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a re turnăm cetățeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat un acord de readmisie.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercităm dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate. Libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Măsura restrângem exercitării dreptului la liberă circulație se justifică, în cazul de față, pentru apărarea ordinii publice și apărarea securității naționale, situării prevăzute de art. 53 din Constituție.
Autoritățile române nu pot cenzura returnarea intimatului-pârât, ci pot numai să ia act de măsura dispusă.
Recursul este nefondat.
Exercitarea dreptului la liberă circulație, ca drept fundamental, este în acord atât cu dispozițiile Constituției României cât și cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ultima, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reunind toate cele 40 de state membre ale Consiliului Europei, inclusiv Norvegia care a ratificat-o la aceeași dată, respectiv 3 septembrie 1953.
România, la rândul său, a semnat Convenția la 7 octombrie 1993, cu ocazia aderării sale la Consiliul Europei, ratificând-o ulterior, prin Legea nr. 30/1994.
Conform prevederilor Convenției și Protocoalelor adiționale la aceasta, dreptul la liberă circulație poate fi limitat doar în anumite condiții, restrângerea exercitării acestuia trebuind să aibă un scop legitim iar măsura să fie proporțională cu conduita persoanei aflate pe teritoriul altui stat, conduită de natură că afecteze ordinea și securitatea publică a acelui stat.
Or, în speță împrejurarea că autoritățile norvegiene au dispus expulzarea pârâtului nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul Norvegiei.
Mai mult, în fața instanței de apel, intimatul a făcut dovada că i s-a acordat permis de ședere în Norvegia până la data de 1 aprilie 2009 (fila 17, dosar apel) și că la data de 18 aprilie 2008 și-a stabilit domiciliul în Norvegia (fila 18, dosar apel).
Faptul că Norvegia, țara de unde pârâtul a fost returnat, nu este membră a Uniunii Europene, nu are relevanță în speță, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, această țară a ratificat, la 3 septembrie 1953, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și o mare parte a protocoalelor adiționale.
în raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4365/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3838/2009. Civil → |
|---|
