ICCJ. Decizia nr. 4178/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4178/2009
Dosar nr. 23944/3/200.
Şedinţa publică din 30 martie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 1236 din 4 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul G.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea nr. 10692/2001 înregistrată la Prefectura municipiului Bucureşti şi înaintată pârâtului cu adresa nr. 11343 din 12 iunie 2002 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi să plătească cheltuielile de judecată avansate în cauză în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la dosarul cauzei nu există dovadă din care să rezulte că entitatea investită cu soluţionarea notificării a comunicat reclamantului în scris că pentru emiterea deciziei sau dispoziţiei mai sunt necesare alte acte în afara celor anexate.
S-a constatat că, nesoluţionarea notificării este imputabilă Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, care nu s-a conformat obligaţiei imperative reglementată de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv de a emite în termenul prevăzut de lege dispoziţie sau decizie motivată cu privire la notificare.
Instanţa, apreciind că acţiunea este întemeiată a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată ca răspuns la notificare, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se culpa procesuală a pârâtei, instanţa a obligat-o să plătească reclamantului 1000 lei cheltuieli de judecată.
Prin apelul declarat de pârâtă, hotărârea instanţei de fond a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, învederându-se că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire are caracter dispozitiv şi depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la plata despăgubirilor, în măsura dovedirii culpei.
De asemenea, s-a arătat că în mod greşit pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu s-a dovedit culpa sa procesuală.
Prin Decizia nr. 48/A din 28 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr. 1236 din 4 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G.M.
Instanţa de apel a reţinut că, cererea de sesizare a instanţei la 17 martie 2006 are ca obiect obligarea apelantei să se pronunţe asupra notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, prin care intimatul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Nu s-au putut reţine criticile formulate de apelant cu privire la natura termenului, având în vedere că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care, stabilind obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, stabileşte un termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, conform cerinţelor art. 23 din aceeaşi lege.
S-a avut în vedere că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei ce revine unităţii deţinătoare are două date de referinţă, respectiv data depunerii notificării şi data depunerii actelor doveditoare, concluzie ce se desprinde din textul de lege menţionat şi care este prevăzut în mod expres în HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, modificată.
Prorogarea acestui termen s-ar fi putut face cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor depuse ar fi comunicat intimatului în intervalul de 60 de zile împrejurarea că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Cum, apelanta nu a făcut dovada că a comunicat în scris intimatei necesitatea completării probelor, notificarea fiind însoţită de înscrisuri doveditoare (fila 4 - dosar fond), faţă de natura imperativă a termenului de 60 de zile, critica apelantei s-a reţinut ca nefondată.
Cu privire la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, curtea a reţinut că la baza acordării acestora se află principiul acoperirii integrale a pagubei suferite de partea câştigătoare şi culpa procesuală a părţii adverse, conform disp. art. 274 C. proc. civ.
În acest sens, s-a reţinut că chiar promovarea căii de atac aleasă de pârât justifică acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece nu a ales calea executării de bună-voie a obligaţiei stabilite de lege, ci a preferat ca persoana îndreptăţită, după ce a depus notificare, să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a-şi valorifica dreptul născut din lege, fiind nefondată şi această critică.
Împotriva deciziei nr. 48A din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs în termen legal pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta arată că, instanţa de apel a respins în mod nefondat apelul, reţinând greşit că, ea nu a comunicat intimatului G.M. necesitatea completării probelor, deşi notificarea a fost însoţită de înscrisuri.
Se susţine de recurentă că nu este de acord cu raţionamentul instanţei de apel, deoarece termenul de 60 de zile în care trebuie să răspundă la notificare este unul de recomandare şi nu un termen imperativ, fiind practic imposibil ca într-un interval de 60 de zile să fie soluţionată o notificare formulată de persoana îndreptăţită, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
O a doua critică se referă la aplicarea greşită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin care a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, fără a se dovedi culpa sa procesuală şi că suma de 1000 lei este prea mare în raport cu munca efectiv îndeplinită de avocat în cauză.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă, în prezenta cauză, intimatul-reclamant a declanşat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare pentru restituirea imobilului, situat în Bucureşti, sector 2.
Obiectul cauzei îl constituie „obligaţia de a face", respectiv de a răspunde reclamantului prin decizie motivată la notificarea trimisă în baza Legii nr. 10/2001.
Este bine cunoscut că, finalizarea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziţiei, sau, după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în cauză intimatul-reclamant nu este în culpă pentru nefinalizarea acestei proceduri.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Prin lege sunt stabilite două date de referinţă pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a se pronunţa asupra notificării, dar, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus actele pe care le posedă şi arată că nu deţine alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunţe numai pe baza actelor depuse.
Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite.
Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluţioneze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.
Or, în speţă, nu s-a solicitat intimatului-reclamant vreo dovadă în plus, acesta acceptând soluţionarea notificării, în raport de actele existente.
În cazul acţiunii promovate de intimatul-reclamant nu se cercetează existenţa şi întinderea drepturilor, ci se verifică numai dacă recurenta şi-a îndeplinit în termenul prevăzut de lege obligaţia de a răspunde la notificare.
În situaţia în care recurenta aprecia că intimatul-reclamant nu a dovedit cu actele prezentate solicitările din notificare, avea obligaţia să procedeze la emiterea unei decizii de respingere motivate ori de admitere parţială, decizie care este supusă controlului instanţei de judecată.
Trebuie observat că, prin hotărârea recurată, care a menţinut soluţia instanţei de fond, recurenta-pârâtă nu a fost obligată să emită decizie de admitere a notificării, ci doar să emită o decizie ca răspuns la notificarea formulată de reclamant.
Faţă de faptul că, reclamantul a adresat notificare pârâtei, ca persoană deţinătoare, în accepţiunea juridică a acestei noţiuni şi că persoana notificată nu a răspuns persoanei îndreptăţite printr-o decizie sau dispoziţie motivată de respingere a notificării, singura care poate fi atacată în justiţie de către persoana care se pretinde îndreptăţită, în termenul prevăzut de lege, corect s-a reţinut conduita culpabilă a persoanei notificate care nu s-a conformat legii şi care nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanei solicitante.
Or, conduita imputabilă persoanei notificate, care, din neglijenţă sau rea-voinţă nu dă curs notificărilor, refuzând să răspundă persoanei îndreptăţite nu poate să prejudicieze interesele acesteia, ci, prin urmare, să o lipsească de posibilitatea de a-şi valorifica dreptul instituit prin lege. De aceea, se va considera că tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei statornicite prun lege corespunzător dreptului subiectiv, recunoscut persoanei îndreptăţite, fie la restituirea în natură a unui bun, fie la celelalte forme de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.
În consecinţă, corect s-au interpretat dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că este vorba de un termen imperativ şi nu de recomandare, critica formulată sub acest aspect fiind nefondată.
La fel este şi critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa a reţinut culpa procesuală a recurentei, în condiţiile în care reclamantul a avut câştig de cauză.
În plus, pârâta, prin promovarea căii de atac a apelului, care a fost respins, l-a obligat pe reclamant la efectuarea unor noi cheltuieli pentru angajarea apărătorului care să-i apere posibilitatea de valorificare a dreptului născut din lege.
Este adevărat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au posibilitatea să micşoreze onorariile apărătorilor, în condiţiile în care constată motivat că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat în cauză.
Or, în speţă, cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul sunt proporţionale cu valoarea pricinii şi cu munca prestată în apărare, corect fiind aplicate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General urmează să fie respins ca nefondat.
Conform art. 274 alin. (1), la cererea intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă va fi obligată să-i plătească acestuia suma de 1190 lei cheltuieli de judecată în recurs, dovedite cu chitanţa de la fila 11 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 48A din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant G.M. suma de 1190 lei (unamieosutănouăzeci lei) cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4454/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4267/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
