ICCJ. Decizia nr. 4267/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4267/200.
Dosar nr.1264/117/2005
Şedinţa publică din 30 martie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 942 din 27 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Cluj a fost admisă acţiunea reclamantei Parohia Ortodoxă Română II Dej împotriva Parohiei Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej şi, în consecinţă, s-a constatat existenţa în favoarea reclamantei a unui drept de creanţă în cuantum de 840.700 lei şi a fost obligată pârâta la plata acestei sume, actualizată în raport cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de reclamantă pentru consolidarea, repararea şi extinderea bisericii situate în Dej, imobil înscris în C.F. 1364 Dej, nr .top 1115/1.
S-a dispus instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat de pârâtă până la achitarea sumei la care a fost obligată şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.598,50 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, prin acţiunea formulată de reclamantă s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de consolidare, reparare şi extindere a bisericii, situate în Dej, judeţul Cluj, restituită pârâtei prin sentinţa civilă nr. 1038 din 2002 a Judecătoriei Dej, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 131 A din 16 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj.
Prin cererea reconvenţională efectuată în cauză, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a cerut obligarea reclamantei-pârâte în cererea reconvenţională la plata sumei de 8.500.000.000 ROL, actualizată în raport cu indicele de inflaţie la data de efectuare a plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului casă şi curte din Dej, înscris în C.F. 14013 Dej, nr. top 3776/851, vândut la 28 iulie 1999 numiţilor U.I. şi M., a imobilului casă de locuit şi teren din Dej, înscris în C.F. 2015 Dej, nr. top 3779/851, vândut numiţilor S.E. şi E., a imobilului curte şi teren pentru construcţii ce a aparţinut bisericii în litigiu, dat în schimb Statului Român pentru un alt teren, daune pentru lăsarea în paragină a casei de locuit şi teren, situate în Dej, înscris în C.F. 566 Dej, nr. top 945,3792/944/1, contravaloarea chiriei încasate de reclamantă pentru imobilul din Dej, şi contravaloarea chiriei pentru folosinţa bisericii în litigiu după data de 13 martie 1990 şi daune morale pentru oficierea de către reclamanta reconvenţională a serviciilor religioase în spaţii improprii.
Prin completarea la cererea reconvenţională s-a mai cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 11.500.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea bunurilor arătate în cererea reconvenţională, plus 3.000.000.000 ROL pentru imobilele preluate şi vândute în mod nelegal respectiv: casa şi grădina din C.F. 2578 Dej, nr. top 863/1, transcrisă în C.F. 2479 Dej, în favoarea lui M.V., situate în Dej, şi a casei cu grădină din Dej, înscrisă în C.F. 2578 Dej, nr. top 863/2.
Prin precizarea la cererea reconvenţională de la fila 19 volum III al dosarului, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a cerut următoarele despăgubiri:
· 3.000.000.000 ROL pentru imobilul din Dej;
· 3.500.000.000 ROL pentru imobilul din Dej;
· câte 2.000.000.000 ROL pentru imobilele din str. G. nr. 27 şi 29;
· pentru lăsarea în paragină a imobilului din str. A. nr. 32 suma de 4 - 5.000.000.000 ROL;
· pentru folosirea abuzivă a bisericii, reprezentând folosul de tras, suma de 2.880.000.000 ROL.
Tribunalul a stabilit că imobilul situat în Dej, înscris în C.F. nr. 1364 Dej, nr. top 1115a fost până în anul 1948 proprietatea tabulară a pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, când a trecut cu titlul de strămutare în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Dej, în baza Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948.
Ulterior, imobilul cu nr. top 1115a fost dezmembrat în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 1102/1993 de fostul notariat de Stat în imobilul cu nr. top nou 1115/1, compus din teren în suprafaţă de 1908 mp, cu construcţia bisericii şi casă cu două camere, baie, cămară şi târnaţ revenind reclamantei Parohia Ortodoxă Română II Dej.
Prin sentinţa civilă nr. 1038/2002, pronunţată de Judecătoria Dej, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 931 A din 16 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj, constatându-se nulitatea absolută a integrării Parohiei Române Unite cu Roma în Parohia Ortodoxă Română din Dej, în temeiul Decretului nr. 358/1948 s-a dispus restabilirea situaţiei de C.F. anterioară datei de 1 decembrie 1948, iar Parohia Ortodoxă din Dej a fost obligată la restituirea către reclamantă, printre altele, şi a bisericii din Dej, înscrisă în C.F. 1364 Dej, nr. top 1115/1.
Din anul 1948, de la data trecerii imobilului în proprietatea reclamantei, aceasta a realizat lucrări autorizate de consolidare, reparare şi extindere a clădirii în regie proprie, pictare în întregime a interiorului bisericii, înlocuirea sistemului electric de încălzire, canalizare, etc.
Lucrările de construcţie au fost evaluate conform raportului de expertiză la suma de 847.192 RON, iar cele de restaurare a picturii murale din interiorul bisericii la un preţ de 50 Euro/mp şi respectiv 200 Euro/mp pentru scenele din neozoic de pe faţada vestică.
Investiţiile realizate de reclamantă fondate de aceasta pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză au adus un spor de valoare considerabil imobilului în litigiu, motive pentru care acţiunea introductivă a fost admisă pentru despăgubiri în sumă de 840.700 RON şi instituirea dreptului de retenţie până la achitarea integrală de către pârâtă a creanţei.
Cu privire la pretenţiile formulate de pârâtă prin cererea reconvenţională, în ideea de a obţine o compensare faţă de pretenţiile reclamantei, tribunalul le-a găsit neîntemeiate pentru următoarele aspecte:
Referitor la imobilele a căror valoare se solicită, s-a reţinut că fac parte din categoria celor prevăzute în art. 1 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 94/2000 şi sunt supuse retrocedării după procedura prevăzută de acest act normativ, fiind necesară în acest sens depunerea unei cereri la Comisia specială. Astfel, prima instanţă a apreciat că pârâta nu îşi poate valorifica pretenţiile decât în condiţiile speciale prevăzute de actul normativ invocat. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că nu toate imobilele la care a făcut referire pârâta sunt deţinute de reclamanta-pârâtă reconvenţională sau au fost înstrăinate de aceasta, aparţinând Parohiei Ortodoxe Române III şi pârâta a formulat în legătură cu ele unele pretenţii în dosarul nr. 2358/2001, renunţând ulterior la judecată.
Imobilul din str. A. nr. 32 a fost restituit pârâtei prin sentinţa civilă nr. 1038/2002 a Judecătoriei Dej, rămasă definitivă şi executorie prin respingerea apelului conform deciziei nr. 931 A/2003 a Tribunalului Cluj, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Parohia Ortodoxă Română 111 şi pârâţii din acel dosar, respectiv P.T. şi P.A.G. Astfel, s-a reţinut că acest imobil nu a aparţinut pârâtei-reconvenţionale şi nu a putut fi antrenată răspunderea acesteia pentru lăsarea în paragină a imobilului, răspundere care de altfel nu poate fi decât delictuală şi este condiţionată de dovedirea condiţiilor sale de existenţă.
Referitor la imobilul din str. A. nr. 30, restituit pârâtei prin aceeaşi hotărâre, reclamanta-reconvenţională nu a făcut dovada că a încercat punerea în executare a dispoziţiilor acestei hotărâri şi că a fost împiedicată să intre în posesia imobilului pentru a justifica formularea pretenţiilor pentru lipsa de folosinţă.
În ceea ce priveşte folosirea bisericii după 13 martie 1990, aşa cum s-a mai arătat, pretinsa înţelegere din 12 martie 1990 nu reprezintă decât o manifestare unilaterală de voinţă din partea pârâtei, astfel că nu se poate vorbi de exercitarea unei folosinţe abuzive din partea reclamantei. De altfel, instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei asupra acestui imobil, anihilează efectele acordării unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestuia.
Pretenţiile pârâtei s-au reţinut ca neîntemeiate în ceea ce priveşte folosinţa bisericii după data de 13 martie 1990, pentru considerentul că pretinsa înţelegere din 12 martie 1990 nu a reprezentat altceva decât o manifestare unilaterală de voinţă din partea pârâtei, încât nu poate ti vorba de exercitarea unei folosinţe abuzive şi care este anihilată de instituirea dreptului de retenţie.
Reclamanta nu răspunde nici pentru oficierea slujbelor religioase în locuri improprii, situaţie în care s-a aflat pârâta, având cauze străine conduitei sale, care îşi găsesc originea în aplicarea unor acte normative.
Şi cererea pentru acordarea daunelor morale s-a reţinut ca neîntemeiată.
Prin apelul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică s-a susţinut că prin acţiunea reconvenţională s-a cerut constatarea preluării fără titlu a unui număr de cinici imobile şi că instanţa de fond nu s-a preocupat de soluţionarea acestei cereri privind nevalabilitatea titlului de preluare şi intabulare în C.F. a dreptului Parohiei Ortodoxe.
S-a cerut să se constate că temei al transferului dreptului de proprietate în C.F. a fost indicat Decretul nr. 358/1948, act normativ care nu constituie titlul pentru transferul dreptului, întrucât nu prevede că imobilele ce fac obiectul litigiului, identificabile prin număr de carte funciară şi număr topografic se transferă de la Parohia Greco-Catolică la Parohia Ortodoxă.
Decretul nr. 358/1948 se referă exclusiv la bunurile şi averea organizaţiilor centrale şi statutare ale cultului greco-catolic, iar aceste bunuri trec, potrivit art. 2 în proprietatea statului.
În acelaşi text se prevede că averea parohiilor este exceptată de la aplicarea decretului, motiv pentru care se pretinde că trebuia reţinut faptul, că bunurile parohiilor greco-catolice nu trec în proprietatea statului şi nici nu se transmit parohiilor ortodoxe.
Astfel, s-a invocat că ilegalitatea şi abuzul intabulării dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe II Dej în cartea funciară în temeiul Decretului nr. 358 /1948 nu constituie titlu de intabulare în C.F.
S-a mai criticat refuzul instanţei de a administra dovezile încuviinţate în sprijinul cererilor formulate, în timp ce s-au admis şi administrat în totalitate cererile de probaţiune ale reclamantei, apelanta fiind astfel lipsită de dreptul de a beneficia de un drept egal şi de o judecată corectă.
Se contestă calificarea persoanei introduse în cauză ca expert pentru picturi şi zugrăveli, care trebuia să fie capabilă să diferenţieze icoanele de rit greco-catolic ale bisericii edificate în anul 1896 şi cele de rit ortodox.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 398A din 14 noiembrie 2007 a admis apelul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej împotriva sentinţei civile nr. 942 din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea principală formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej împotriva pârâtei, iar în parte de desfiinţat-o şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cererii reconvenţionale formulată de pârâtă.
S-a reţinut că, în intervalul de timp cuprins între data pronunţării de către Tribunalul Cluj a sentinţei civile nr. 942 din 27 octombrie 2006 şi soluţionarea apelului, Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 623 din 26 martie 2007 a stabilit în mod irevocabil că titularul dreptului de proprietate al lăcaşului de cult, biserica din Dej, înscrisă în C.F. 1364 Dej, nr. top 1115/1 este chiar reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej.
In această situaţie, intimata în calitate de proprietară a lăcaşului de cult nu mai justifică dreptul de a pretinde altora acoperirea cheltuielilor de restaurare şi întreţinere a bisericii, toate aceste lucrări căzând în sarcina exclusivă a proprietarului bunului.
De altfel, reclamanta a procedat la executarea lucrărilor de construcţii (renovare şi redecorare) a lăcaşului de cult, bazându-se tocmai pe calitatea sa de proprietar, situaţie în care despăgubirea ei de către pârâtă cu suma de 840.700 RON este nelegală, ca de altfel şi dispoziţia de instituire în favoarea acesteia a dreptului de retenţie până la achitarea de către pârâtă a sumei precizate.
In consecinţă, sub aspectul soluţionării cererii introductive, pe baza situaţiei noi intervenite în privinţa titularului dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult, Curtea a admis apelul, schimbând în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii intentate de reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej.
Apelul pârâtei s-a reţinut ca fondat cu privire la modul soluţionării de către prima instanţă a cererii reconvenţionale pentru două motive.
1. Conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul este dator să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii; în speţă, tribunalul a omis să se pronunţe cu privire la imobilul din str. G. nr. 27 şi 29, nr. top863/l şi nr. top 863/2, evidenţiat în C.F. 2507 Dej, precum şi asupra terenului în suprafaţă de 2999 mp, cu nr. top 115/2. situat în Dej, C.F. 1364 Dej.
Pentru imobilele preluate fără titlu valabil, solicitate prin acţiunea reconvenţională, cererile ulterioare de completare şi precizare a pretenţiilor, nu au făcut obiectul judecăţii în fond şi s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 282, art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
2. Cu toate că prin dispozitivul sentinţei acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, potrivit considerentelor rezultă că cererea reconvenţională a fost găsită inadmisibilă, cu motivarea că pârâta îşi poate valorifica cererea pentru despăgubiri numai în condiţiile OUG nr. 94/2000.
Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa în cercetarea cauzei trebuia să aibă în vedere că apelanta-pârâtă a uzat de procedura specială şi că până la acest moment nu a primit nicio satisfacţie, fără a se evidenţia motivele nesoluţionării cererii.
În consecinţă, s-a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă, în condiţiile dreptului comun, după cinci ani de la intrarea în vigoare a legii speciale nu poate fi calificată drept o cerere normală, în intenţia ajungerii la o compensare judecătorească a pretenţiilor reciproce ale părţilor.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej, invocând nelegalitatea acesteia prin modul de soluţionare al cererii reconvenţionale formulată de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunţate de instanţa de apel şi respingând apelul pârâtei, să fie menţinută sentinţa de fond în privinţa cererii reconvenţionale.
În raport de critica formulată, recurenta arată că, prin admiterea apelului în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej, faţă de împrejurarea că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra imobilelor situate în Dej, şi pentru că cererea ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, consideră că hotărârea este dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este adevărat că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală, pentru aflarea adevărului prin stabilirea corectă a faptelor şi prin interpretarea şi aplicarea întocmai a legii.
Instanţa de apel a pus în discuţia părţilor nepronunţarea asupra imobilelor situate la adresa indicată, stabilind că reclamanta-reconvenţională nu îşi poate valorifica pretenţiile pe calea dreptului comun, atâta timp cât există lege specială, respectiv OUG nr. 94/2000 şi având în vedere toate imobilele în raport de care intimata din cauză a emis pretenţii.
Pentru fiecare imobil s-a făcut o analiză a situaţiei concrete, şi anume:
· pentru imobilele situate în str. I. nr.4 şi str. D. nr. 4, că aparţin Parohiei Ortodoxe Române III Dej;
· pentru imobilul din str. A., s-a precizat că a fost restituit ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Parohia Ortodoxă Română III Dej şi familia P., rezultând că nu a aparţinut Parohiei Ortodoxe Române II Dej şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi antrenată răspunderea recurentei din cauză;
· pentru imobilul din str. A. nr. 30 s-a stabilit că a fost restituit fostului proprietar şi că reclamanta nu a făcut dovada încercării de punere în posesie;
· referitor la imobilul din str. R. nr. 4 cu destinaţie de biserică, a fost analizată situaţia lui în raport de reglementările privind regimul juridic al lăcaşurilor de cult.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond s-a pronunţat faţă de cele trei imobile care sunt în proprietatea reclamantei printr-o afirmaţie generală, deoarece a fost singurul motiv de respingere a acţiunii.
Concluzia instanţei de apel, în sensul că reclamanta-reconvenţională a uzat de calea legii speciale, respectiv OUG nr. 94/2000, dar că nu a primit nicio satisfacţie, din motive necunoscute şi că după cinci ani de la formularea notificării, acţiunea sa nu ar putea fi calificată drept formală, în scopul compensării pretenţiilor reclamantei, nu-şi găsesc argumentare în principiile fundamentale ale dreptului şi nici un alt suport legal.
Este bine cunoscut că, în cazul incidenţei unei legi generale şi a unei legi speciale, prioritatea este recunoscută legii speciale.
Dacă nu se face dovada uzării până la capăt de procedura prevăzută prin legea specială, nu poate fi pusă în discuţie folosirea căii dreptului comun.
Numai după finalizarea căilor speciale, instanţa poate pune în discuţie dacă şi pentru ce se mai poate utiliza calea dreptului comun, avându-se în vedere dacă legea specială nu derogă.
Simplul fapt susţinui de pârâtă că a înregistrat cerere în temeiul OUG nr. 94/2000, nu putea fi reţinut ca suficient pentru a se aplica legea specială.
De asemenea, inexistenţa unui răspuns la modul de soluţionare nu poate fi imputat reclamantei, ci există posibilitatea ca pârâta să formuleze o acţiune adresată Comisiei speciale pentru retrocedarea imobilelor,
Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, este aplicabilă şi imobilelor revendicate în temeiul OUG nr. 94/2000, situaţie în care pârâta putea să obţină satisfacţie pe această cale.
În speţă, instanţa de recurs nu mai analizează celelalte aspecte ale cauzei soluţionate prin hotărârea recurată, urmând să se pronunţe numai în limita investirii sale.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, recursul reclamantei fiind fondat, urmează să fie admis, să se modifice în parte Decizia nr. 398/A din 14 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, în sensul că va fi respins apelul pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej împotriva sentinţei nr. 942 din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Cluj.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Reţinându-se culpa procesuală a intimatei şi având în vedere cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, în temeiul art. 274 alin. (1) intimata va fi obligată să plătească suma de 3000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej împotriva deciziei nr. 398A din 14 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge apelul pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej împotriva sentinţei nr. 942 din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Cluj.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Obligă intimata pârâtă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej să plătească recurentei-reclamante Parohia Ortodoxă Română II Dej 3000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4178/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3244/2009. Civil → |
|---|
