ICCJ. Decizia nr. 4466/2009. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4466/200.
Dosar nr. 3362/3/2008
Şedinţa publică din 2 aprilie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Reclamantul a chemat în judecată, prin cererea înregistrată la data de 10 iunie 2003, precizată ulterior, la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se stabilească vinovatul privind arestarea sa în perioada 4 aprilie 1968-1 noiembrie 1968, motivele arestării sale şi dovezile pentru care s-a dispus această măsură, precum şi obligarea pârâţilor la despăgubiri materiale şi morale pentru această lipsire de libertate.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că la data de 4 aprilie 1968 a fost reţinut abuziv, fără să i se aducă la cunoştinţă motivul, şi supus unor tratamente inumane pe parcursul mai multor luni, în secţia de cercetări penale a Ministerului de Interne. Ulterior a fost pus în libertate pentru că nu s-au conturat niciun fel de fapte care să justifice arestarea sa, iar prin ordonanţa nr. 1340 din 19 decembrie 1968 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva sa pentru faptele prevăzute de art. 549, art. 536 C. pen.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 500 din 4 aprilie 2007 a respins ca prescris dreptul la acţiune al reclamantului H.V.N., de obligare a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata daunelor materiale şi morale.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a menţinut, în temeiul art. 315 C. proc. civ., calificarea dată acţiunii, ca fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., aşa cum s-a tranşat prin Decizia de casare. Având în vedere prevederile privind termenul până la care se pot formula astfel de pretenţii, în raport de data emiterii ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală 19 decembrie 1968 şi de data cererii introductive, respectiv 10 iunie 2003, a admis excepţia invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în prim ciclu procesual şi a respins ca prescrisă acţiunea.
Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamantul H.N., iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 689 din 26 octombrie 2007 a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că obiectul cererii fiind pretenţii îndreptate împotriva statului, derivând dintr-o arestare ilegală, participarea Ministerului Public este obligatorie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa nr. 365 din 26 februarie 2008, în evocarea fondului, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul H.N., ca fiind prescrisă.
Tribunalul a reţinut în considerentele hotărârii pe care a pronunţat-o că cererea reclamantului referitoare la despăgubiri contra pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice se întemeiază pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen.
Acest aspect a primit dezlegare juridică prin Decizia civilă nr. 789A din 11 mai 2005 prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, admiţând apelul reclamantului împotriva sentinţei instanţei de fond, a dispus anularea parţială a acesteia, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând despăgubirile materiale şi morale solicitate de reclamant pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, acordând termen pentru evocarea fondului cu privire la acest capăt de cerere.
Curtea a apreciat că în baza rolului său activ nu este ţinută de temeiul juridic indicat de parte (dispoziţiile Decretului nr. 118/1990) şi a făcut încadrarea juridică corectă a acţiunii.
Evocarea fondului acestui petit a fost făcută însă de tribunal, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin Decizia 468A din 20 martie 2006 a admis cererea reclamantului, recalificând-o ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Recursurile formulate de pârâţi împotriva acestei hotărâri au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 736R din 24 noiembrie 2006, prin care s-a admis excepţia necompetenţei materiale privind judecata cauzei în primă instanţă, a casat în parte Decizia civilă nr. 789A din 11 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, în totalitate Decizia 468Adin 20 martie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, şi a dispus trimiterea cauzei Tribunalului Bucureşti, pentru rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile, menţinând temeiul juridic al acţiunii reclamantului ca fiind art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Astfel, tribunalul, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată, a constatat incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Tribunalul a apreciat că excepţia este întemeiată întrucât potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acţiunea pentru repararea pagubei, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., poate fi pornită de persoana îndreptăţită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului.
Reclamantul H.N. a declarat apel împotriva acestei sentinţe, considerând-o nelegală şi netemeinică, formulând critici pe fondul cauzei şi pe aspectul admiterii excepţiei, susţinând că în mod eronat instanţa nu a constatat că în speţă operează clauza de întrerupere prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b), raportat la art. 17 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 167/1958 şi că potrivit art. 19, instanţa poate să dispună din oficiu judecarea acţiunii, chiar şi atunci când termenul este depăşit, dar pentru cauze temeinic justificate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 632A din 10 septembrie 2008, a respins apelul ca nefondat.
Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acţiunea pentru repararea pagubei întemeiată pe cazurile prevăzute în art. 504 C. proc. pen. poate fi îndreptăţită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
Instanţa de apel a considerat că raportat la data formulării acţiunii şi la data emiterii ordonanţei, nu au relevanţă dispoziţiile art.16 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, întrucât la data formulării acţiunii termenul de prescripţie era deja împlinit, neputând fi întrerupt, iar în ceea ce priveşte incidenţa dispoz. art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul nu a făcut dovada cazurilor temeinic justificate care l-au împiedicat să formuleze acţiune în despăgubiri.
Susţinerea reclamantului, în sensul imprescriptibilităţii acţiunii în temeiul art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen. şi art. 121 alin. (3) C. pen. nu a fost reţinută de Curte, întrucât aceste dispoziţii legale se referă la prescrierea răspunderii penale şi nu la prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs reclamantul H.N., prin mandatar Liga Democratică pentru Dreptate din România, pe motive de nelegalitate a hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 304, pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În esenţă, criticile formulate au vizat lipsa rolului activ al instanţelor inferioare în a stabili situaţia de fapt, având în vedere că nici până în prezent nu i-a fost comunicată ordonanţa nr. 1340 din 19 decembrie 1968 dată de fosta Procuratură Generală a RSR, fiind astfel prejudiciat de la un proces echitabil, drept garantat constituţional.
Reclamantul formulează şi critici pe fondul cauzei, nemulţumiri ale modului în care procurorii au desfăşurat anchetele în raport de multiplele sesizări ale mandatarei reclamantului Liga Democratică pentru Dreptate din România, în referire la cazul acestuia şi se susţine solicitarea de admitere a recursului prin decizii de speţă privind interpretarea art. 504 şi urm C. proc. pen.
I. Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.
În susţinerea acestor critici apelantul a formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel în mod legal a grupat aceste argumente şi a răspuns prin considerente comune, obligaţia care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte.
Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicare legii de către prima instanţă, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.
II. Nefondată este şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"
Or, reclamantul nu a contestat calificarea dată de instanţă, ca fiind o acţiune în pretenţii întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
De altfel, calificarea dată cererii reclamantului nu a alterat cu nimic substanţial natura acesteia.
III. În ceea ce priveşte criticile care vizează aprecierea probatoriilor administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, acestea nu vor fi analizate, deoarece actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. nu mai permite valorificarea acestora prin motivele de recurs.
Astfel, cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor de fapt, consecinţă a greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
IV. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. aceasta nu mai poate constitui motiv al cercetării de legalitate al deciziei atacate, fiind abrogat prin art. l pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
V. Analizând criticile formulate de reclamanţi, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În cauza dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat repararea unor prejudicii, arătând că acestea i-au fost cauzate prin săvârşirea unei erori judiciare ca urmare a cercetării sale abuzive sub aspectul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale de asumare a răspunderii statului român.
Potrivit art. 504 alin. 1 C. proc. pen., dispoziţie legală care reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispoziţiei art. 3 din Protocolul nr. 7 CEDO, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite pe motiv de eroare judiciară persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Totodată, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are drept la despăgubire şi persoana care în cursul unui proces penal a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, indiferent de modalitatea de finalizare a procedurii penale.
Aliniatul 3 al aceluiaşi articol prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
Are drept la repararea pagubei şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acţiunea pentru repararea pagubei, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., poate fi pornită de persoana îndreptăţită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
În speţă, de la data emiterii ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală - 19 decembrie 1968, până la data promovării cererii, respectiv 10 iunie 2003, termenul de prescripţie era deja împlinit, chiar luând în considerare perioada ulterioară anului 1990, când regimul politic comunist a fost înlocuit, existând prezumţia că împotriva reclamantului nu se mai poate exercita vreun abuz, ca urmare a acţiunii sale în despăgubiri.
Se reţine că repunerea în termen este un beneficiu, pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acţiune care au fost împiedicaţi, de cauze temeinic justificate, să-şi exercite dreptul la acţiune înăuntrul termenului de prescripţie.
Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea de drept a cursului prescripţiei), sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depăşirea termenului de prescripţie. Altfel spus, repunerea în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa.
În prezenta cauză nu s-a dovedit existenţa vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei, dintre cele prevăzute de art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi nici nu a fost temeinic justificată vreo cauză pentru care termenul prescripţiei a fost depăşit, pentru a se aprecia incidenţa dispoziţiilor art.19 din acelaşi act normativ.
Prin urmare, instanţele de fond au apreciat în mod corect că reclamantul nu a probat cauzele temeinic justificate pentru care nu a formulat cererea înăuntrul termenului de prescripţie, deşi avea această obligaţie potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
În ceea ce priveşte critica vizând lipsa de rol activ a instanţei în soluţionarea cauzei, se constată că din interpretarea art. 129 C. proc. civ., nu se deduce obligaţia instanţei de a se substitui în poziţia procesuală a unei părţi şi în apărarea intereselor acesteia, prin administrare de probatorii în completarea celor solicitate de parte, nesocotind astfel principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
Faţă de datele concrete ale speţei, inacţiunea reclamantului îi este imputabilă, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele făcând aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speţă.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.V.N. împotriva deciziei nr. 632 A din 10 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4462/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4454/2009. Civil → |
|---|
