ICCJ. Decizia nr. 4346/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4346/2009
Dosar nr. 1344/111/2006
Şedinţa publică din 31 martie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, retine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 797/C din 12 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.F. şi F.P. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Oradea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a dispus anularea dispoziţiei nr. 3230 din 23 iulie 2004 emisă de Primarul municipiului Oradea.
S-a constatat că, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în Oradea, în limita sumei de 110.758 lei.
A fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le achite reclamanţilor această sumă.
Instanţa, prin considerente reţine că, în art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt enumerate categoriile de imobile pentru care se acordă măsuri reparatorii prevăzându-se la lit. b) că, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Preluarea imobilului în litigiu astfel cum s-a arătat, s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974 , printr-un act unilateral de voinţă al statului, act ce a contravenit dispoziţiilor constituţionale de la acea dată, precum şi prevederilor art. 481 C. civ., potrivit căruia proprietatea nu putea fi cedată decât pentru cauză de utilitate publică, şi cu plata unei despăgubiri echitabile.
Excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii a persoanelor ale căror imobile au fost preluate în baza Decretului nr. 223/1974, urmare cererii de plecare definitivă din ţară, încalcă atât dispoziţiile legii cadru, care statuează asupra obligaţiei de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, cât şi cele ale legii fundamentale, care consacră ierarhia actelor normative şi garantează proprietatea privată.
Prin urmare, instanţa a apreciat că, reclamanţii se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român, incidente fiind în cauză dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, aşa încât a fost admisă cererea acestora şi s-a constatat că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în limita sumei de 110.758 lei, sumă ce a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert A.C., urmând a fi obligat Statul Român la achitarea acestei sume.
Curtea de Apel Oradea, învestită cu soluţionarea apelului declarat de D.G.F.P. Bihor, a respins calea de atac, ca nefondată, prin Decizia civilă nr. 122 din 25 iunie 2008 pentru considerentele ce urmează:
Instanţele din raza Curţii de Apel Oradea introduc în toate litigiile întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 în cauză ca pârât Statul Român pentru opozabilitate, deoarece ulterior se poate pune problema garantării de către stat a unor despăgubiri ce trebuie plătite fie faţă de proprietar, fie faţă de chiriaş, multe dintre acestea rezultând din culpa reprezentanţilor instituţiilor care au avut competenţe în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi respectiv ale Legii nr. l0/2001, astfel încât se impune ca aceste hotărâri să fie opozabile apelantului.
În al doilea rând, ca urmare a unor condamnări constante ale Statului Român la C.E.D.O. datorate Fondului Proprietatea la bursă şi neachitării efective a despăgubirilor datorate, Curtea de Apel Oradea a apreciat că este conformă acestei practici obligarea Statului Român la plata acestor sume prin Ministerul Economiei Finanţelor, urmând ca statul să stabilească în mod concret modalitatea de stingere a creanţei şi momentul plătii.
Împotriva deciziei a declarat recurs D.G.F.P. Bihor în reprezentarea Ministerului Economiei Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) criticând-o pentru nelegalitate din prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive.
Instanţa de apel a greşit atunci când a obligat Statul Român la plata acelor sume, prin Ministerul Finanţelor Publice, urmând ca statul să stabilească în mod concret modalitatea de stingere a creanţei şi momentul plăţii faţă de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 precum şi ale Legii nr. 10/2001 care stabilesc fără echivoc că au calitate procesuală în acest tip de caută Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, privind Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În subsidiar, se arată că nu justifică obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia pentru argumentele ce succed:
Recurenta invocă dispoziţiile din legea specială, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 precum şi Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice drept temei al exonerării Statului român de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc către reclamanţii P.F. şi F.P.
Argumentele sunt neîntemeiate faţă de exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Astfel, Curtea Europeană, în nenumărate rânduri, a constatat încălcarea de către România a acestor dispoziţii şi prin referire la faptul că în prezent Fondul „Proprietatea" nu funcţionează într-un mod susceptibil a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri (de exemplu Cauza Babeş împotriva României).
Prin urmare, instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, nu a făcut decât să respecte jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, pentru a nu se constata o nouă încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în sensul privării de proprietate, combinată cu lipsa totală de despăgubiri.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a reclamanţilor, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate corespunzător.
Înalta Curte, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei nr. 122/A din 25 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4450/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4269/2009. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
