ICCJ. Decizia nr. 5149/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5149/200.
Dosar nr. 27046/3/2007
Şedinţa publică din 4 mai 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 11442/4/2009, pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, reclamanta G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a terenului în suprafaţă de 295,98 mp ori la plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea terenului, situat în Bucureşti, sector 4.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii ei, respectiv G.C. şi G.H. au cumpărat împreună cu numitul N.Ş. un loc de casă în suprafaţă de 591,97 mp, situat în parcelarea aprobată de fosta Primărie Bucureşti, sector 3 Albastru, care ulterior a dobândit adresa poştală, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 7907 din 26 februarie 1947.
Ulterior, cumpărătorii au încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr. 5162/483 din 28 iulie 1956, act în urma căruia, terenul a cărui adresă poştală devenise între timp A.Z. nr. 8, raionul Nicolae Bălcescu, autorilor reclamantei le-a revenit o suprafaţă de 295,98 mp, cu dimensiunile şi vecinătăţile prevăzute în actul de partaj.
Terenul a fost preluat de către stat, reclamanta susţinând că nu îi sunt cunoscute modalităţile de preluare, iar demersurile efectuate de aceasta la autorităţile administrative nu au dus la nici un fel de rezultat.
Au fost invocate în drept dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 8, art. 10, art. 17 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea drepturilor Omului, art. 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 174 din 25 ianuarie 2008 a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză, nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra terenului revendicat de aceasta de 295,98 mp, situat în sector 4, Bucureşti, dat fiind că autorii acesteia au dat o declaraţie de impunere pentru imobilul din str. Z. nr. 9, unde, la această din urmă adresă au avut ultimul domiciliu, vecinătăţile din actul de partaj sunt total diferite de vecinătăţile identificate de expert, actul de partaj voluntar face trimitere la un teren în suprafaţă de 591,97 mp situat în A.Z. nr. 8, expertul identifică la această adresă un teren în suprafaţă de 1.025,15 mp, reclamanta nu a depus la dosar actul de proprietate, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7907 din 26 februarie 1947, şi mai mult decât atât reclamanta deţine deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului din Bucureşti, sector 4, cu privire la care autorii ei au dat declaraţia de impunere, cu menţiunea diferenţei determinate de adăugarea literei A la numărul poştal 9.
Prima instanţă a avut în vedere şi adresa nr. 20828/2007, a Primăriei Municipiului Bucureşti, din care a rezultat că până la data emiterii adresei, în evidenţele Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, nu era înregistrată o cerere de restituire în natură sau în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, Bucureşti, astfel că, a apreciat că în cauză reclamanta nu a respectat dispoziţiile legii speciale, ale Legii nr. 10/2001, în sensul notificării unităţii deţinătoare şi în raport de nesoluţionarea unei eventuale notificări, să se poată aprecia existenţa unui refuz de restituire din partea unităţii deţinătoare, care ar fi determinat obligarea acesteia la restituirea terenului preluat de către stat.
Reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent, şi, rară să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-1, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Apelul declarat împotriva sentinţei de mai sus a fost respins prin Decizia nr. 638 A din 10 septembrie 2008 a Curşii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
- Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7907 din 26 februarie 1947 C.HG, HG şi N.Ş. au cumpărat suprafaţa de 591,97 mp situată în parcela nr. 5 sector 3 - Albastru, C. nr. 208-210, învecinându-se la Nord cu proprietatea H.H. pe o latură de 22,50 mp, la Est cu B.dul N., proiectat pe o latură de 24,89 mp, la Sud cu A. existentă pe o latură de 22,63 mp şi la Vest cu proprietatea S.S. pe o latură de 27,90 mp (filele 13-14 apel).
· Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 5162/483 din 23 iulie 1956 s-a partajat acest teren, situat la data partajului în str. A. nr.8, astfel încât G.C. şi HG (autorii reclamantei) au primit în proprietate suprafaţa de 295,98 mp cu următoarele vecinătăţi: la Răsărit - pe 24,89 m.l. cu B.dul N. proiectat, la Apus - pe 26,60 m.l cu B.A. şi S.N., la Miază Zi - pe 11,51 m.l cu A. , la Miază Noapte - pe 11,80 m.l. cu H.H. (fila 15 apel).
· De asemenea, prin Decizia civilă nr. 982 din 27 aprilie 1995, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea aceleiaşi reclamante şi s-a constatat că aceasta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. 9 A, sector 4 (filele 11-12 dosar 1442/4/2007 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti).
· Prin urmare, terenul ce face obiectul cererii de revendicare de fată nu este identic cu cel ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 176/1995 al Tribunalului reclamanta ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută de Legea nr. 10/2001, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
A mai reţinut instanţa de apel că pentru restituirea acestui imobil reclamanta ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută de Legea nr. 10/2001, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori aparţinând unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a Tratatelor Internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, în aceste cazuri, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate sau nu fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării, cu excepţia celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Rezultă aşadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 21 alin. (5)]. În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu formulată în condiţiile dreptului comun [art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998], nu mai poate fi admisă.
Astfel cum s-a reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 53 din 4 iunie 2001 (decizie în interesul legii) „Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin acordul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".
De asemenea, se reţine că prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se recunoaşte calitatea de proprietar avută la data preluării în cazul tuturor persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, dar se prevede că acestea nu se pot exercita decât după primirea deciziei de restituire, dată conform prevederilor acestei legi, iar în cazul nerespectării termenelor de notificare a unităţilor deţinătoare, dreptul de proprietate se pierde în folosul acestora din urmă [art. 22 alin. (5) coroborat cu art. 42].
Analizând constituţionalitatea acestor prevederi Curtea Constituţională a statuat că acestea nu contravin dispoziţiilor art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţie, nefiind încălcat principiul garantării proprietăţi private, deoarece Legea nr. 10/2001 nu reglementează un caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică (privată), ci condiţiile de exercitare a dreptului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, în cadrul unei proceduri speciale, în care se pot stabili termene imperative a căror nerespectare să atragă decăderea din drepturi a celor care nu s-au conformat prescripţiilor legale.
Împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de notificare, ca şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale dă expresie propriei sale culpe, cu atât mai puţin scuzabile cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori, iar, potrivit, principiului „nemo auditurpropriam turpitudinem allegans", lipseşte de îndreptăţire critica reglementării în cauză (Curtea Constituţională, Decizia nr. 344/2003).
Prin urmare, posibilitatea legiuitorului de a stabili anumite termene pentru formularea notificării este în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, din care rezultă că atât conţinutul, cât şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
În ceea ce priveşte motivul de apel privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, Curtea reţine că textul priveşte protecţia oricăror bunuri, atât corporale cât şi incorporale (şi chiar a unor „speranţe legitime", care au valoare economică), cu condiţia să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice (şi a speranţelor legitime) ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare doar ca o simplă pretenţie ce se poate susţine, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale, nu ar putea constitui o „speranţă legitimă", apărată de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, este de reţinut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o „speranţă legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietăţii.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.Â. Rye (Oxford) Stl şi J.A. Rye (Oxford - Lond Std. c. Regatului Unit) instituţia prescripţiei achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanţei dreptului de proprietate şi, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.
Măsurile sancţionatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptăţite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire sunt Convenţionale, în acord cu cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi cu practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta G.(O.)C., cerere prin care a reiterat criticile din calea de atac a apelului.
În esenţă susţine că Decizia recurată este nelegală, întrucât în mod greşit au reţinut instanţele că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, apreciind greşit probele dosarului, aducând în discuţie dispoziţii din Constituţia României şi CEDO.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru considerentele ce urmează, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Înalta Curte analizează recursul prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., adică este învestită cu cercetarea nelegalitătii hotărârii atacate, în sensul de a verifica aplicarea corectă a legii, neputând reevalua probele administrate în cauză sau situaţia de fapt. Astfel, criticile legate de aspecte de temeinicie a soluţiei, în sensul reinterpretării probelor, nu pot fi analizate în recurs.
Curtea dec Apel Bucureşti, prin Decizia atacată a statuat corect cu privire la faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă, iar faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi a procedurilor speciale de restituire, din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietăţii.
Constatând pentru considerentele arătate că instanţa de apel a aplicat corect legea, deci nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.A.S. împotriva deciziei civile nr. 210 /C din 26 septembrie a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4933/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5152/2009. Civil → |
|---|
