ICCJ. Decizia nr. 5446/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5446/2009
Dosar nr. 7847/30/200.
Şedinţa publică din 12 mai 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 7847/30 din 25 octombrie 2007, reclamanta L.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Consiliul Local Timişoara să se dispună retrocedarea către reclamantă a imobilului înscris în C.F. nr. 782 Chişoda nr. top 1837/635-637, constând în casa situată la nr. 42, precum şi cota de ½ din teren - curte şi grădină, care a fost preluat de Statul Român cu titlul de expropriere în baza Decretului prezidenţial nr. 392/1988 (înscris în C.F. în mod greşit cu nr. 892/1988); să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român din C.F. 782 Chişoda poziţia 21 foaia B şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlul de restabilire a situaţiei anterioare.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 176 din 28 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 7847/30/2007, a respins acţiunea formulată de reclamanta L.A. în contradictoriu cu Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al municipiului Timişoara, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că exproprierea imobilului reclamantului a avut loc în anul 1988 (când s-a emis decretul de expropriere) şi dreptul de proprietate al Statului Român s-a născut în temeiul şi la data adoptării acestui decret de expropriere, respectiv în anul 1988, iar acţiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar reclamanta nu a uzat de procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de această lege, astfel că, prin raportare la Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare al Legii nr. 10/2001), acţiunea reclamantei apare inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel, reclamanta L.A., solicitând desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Timiş, deoarece acesta a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. Reclamanta a motivat, în esenţă, că această sentinţă civilă a fost dată cu încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Consiliul Local al municipiului Timişoara, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului reclamantei motivând, în esenţă, că, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 reclamanta trebuia să solicite pe cale administrativă , în baza Legii nr. 10/2001 , restituirea imobilului în litigiu.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 215 A din 09 octombrie 2008, a admis apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinţei civile nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 , pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în dosar nr. 7847/3072007, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că Tribunalul Timiş a soluţionat cauza pe baza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului pricinii şi fără a verifica dacă acţiunea reclamantei este admisibilă prin prisma dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă aceasta nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul în care există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, atunci au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, iar art. 6 din CEDO garantează cetăţenilor dreptul la un proces echitabil şi, prin urmare, în virtutea acestor reglementări legale, instanţa de trimitere este ţinută să examineze, pe fond, dacă acţiunea reclamantei poate fi promovată şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ţinându-se seama de condiţiile în care privarea de proprietate, de un bun, reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun şi anume: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; privarea să fie impusă de o cauză de utilitate publică, privarea să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional; necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului iar orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere până instituirea ei, iar dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine obligaţia statului de a o realiza, în acest sens fiind jurisprudenţa CEDO, în cauza Papamichalopoulos şi alţii, contra Greciei, din 31 octombrie 1995.
Totodată, în practica CEDO s-a stabilit faptul că „incertitudinea în care se găsea reclamanta cu privire la existenţa dreptului ei de proprietate asupra bunului constituie o privare de proprietate, ce încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1" (cauza Golea contra României, din 27 iulie 2004).
În cauză s-a făcut dovada că dreptul de proprietate al reclamantei a fost radiat din cartea funciară în anul 1990, fără însă ca bunul să fi fost preluat efectiv de stat şi fără a i se acorda o justă şi prealabilă despăgubire reclamantei, aceasta fiind împiedicată nu numai să dispună de bunul său, dar să efectueze şi acte de folosinţă şi de administrare a bunului, ea fiind în vârstă de 81 de ani şi fiind în imposibilitate de a-şi introduce gazul în imobil, deoarece i se cere să depună un extras de carte funciară, care să-i ateste dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv. Deşi de la emiterea decretului de expropriere (în anul 1998) şi până în prezent, au trecut 20 de ani, nu s-a realizat obiectivul pentru care s-a emis acest decret de expropriere, reclamantei nu i s-a plătit nici o despăgubire pentru imobilul expropriat şi, în toată această perioadă , a achitat impozitul pentru imobilul care constituie o sarcină a proprietarului. Imobilul în litigiu nu a figurat niciodată în evidenţa mijloacelor fixe ale Primăriei municipiului Timişoara şi nu a fost cuprins în lista imobilelor ce fac parte din domeniul public al municipiului Timişoara.
Prin urmare, imobilul în litigiu fiind declarat expropriat de 20 ani iar dreptul de proprietate al Statului Român fiind înscris în cartea funciară abia în anul 1990, fără ca reclamantei să i se plătească o justă şi prealabilă despăgubire, apare evident aspectul că aceasta a suferit o privare de proprietate, ce se impune a fi reparată, prin retrocedarea imobilului şi prin restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Instanţa de apel a motivat că, în speţă, temeiul juridic al acţiunii este art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi art. 480 C. civ. iar aceste temeiuri de drept nu au fost analizate de către prima instanţă, motiv pentru care se impune admiterea apelului reclamantei şi desfiinţarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Timiş, care va fi ţinut să analizeze - pe fond - cererea de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care prevede că, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute , foştii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.
Instanţa de apel a mai reţinut că, de altfel, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit, în speţe similare, în sensul admisibilităţii acţiunilor formulate în baza prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/ 1994, fără îndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, făcând referire, în acest sens, la Decizia civilă nr. 4614 din 31 mai 2005.
Instanţa de apel a invocat şi jurisprudenţa în materie, din raza Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a statuat că „ Legea nr. 10/2001 este o lege ordinară specială cu caracter reparatoriu, ea vizând exclusiv ipoteza unor reparaţii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv în proprietatea Statului Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe când Legea nr. 33/1994 este o lege organică, în sensul arătat de art. 41 şi art. 71 din Constituţia României, în forma în vigoare la data promulgării legii, fapt ce îi conferă forţa juridică superioară faţă de legea ordinară, Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a conchis că, aşa fiind, în raport de particularitatea strictă a speţei, în care reclamanta a fost supusă unei privări de proprietate, potrivit definiţiei acesteia, date de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, şi cum în mod greşit cauza a fost soluţionată pe baza admiterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, se impune ca tribunalul să se pronunţe cu privire la fondul cauzei, vizând incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea, în vederea înlăturării privării de proprietate la care a fost supusă reclamanta, potrivit tuturor argumentelor menţionate.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara a susţinut, în esenţă, că acţiunea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi primită deoarece, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost suprimată practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, reclamanta trebuia să solicite pe cale administrativă restituirea imobilului în litigiu, în baza acestor acte normative, deoarece prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent, art. 11 din lege dispunând că „Imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale" , art. 11.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 statuând că prin utilizarea sintagmei generice „imobilele expropriate" legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidenţa legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referinţă, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu).
Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordine publică şi aşa fiind, reclamanta trebuia să solicite recunoaşterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, pe care însă aceasta a ignorat-o.
Invocând şi Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinţei nr. 176 /PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiş.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
La data de 25 octombrie 2007, reclamanta L.A. a solicitat instanţei, prin acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara, în temeiul art. 35 al Legii nr. 33/1994, ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună retrocedarea imobilului înscris în C.F. 782 Chişoda nr. top 1837/635-637, constând în casa situată la nr. 42, precum şi cota de Î4 din teren - curte şi grădină, care a fost preluat de Statul Român cu titlu de expropriere în baza Decretului prezidenţial nr. 392/1988, precum şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român din C.F. 782 Chişoda poz. 21 foaia B şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restabilire situaţie anterioară, în baza sentinţei ce urmează a fi pronunţată în cauză.
Acţiunea reclamantei este deci o acţiune în retrocedarea terenului expropriat în baza Decretului prezidenţial nr. 392/1988, fiind întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an conform scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.
Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Curţii Supreme de Justiţie (publicată în M. Of., Partea I nr. 636 din 27 septembrie 1999) în cadrul unui recurs în interesul legii s-a statuat în sensul că instanţele judecătoreşti sunt competente să dispună retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994, dacă nu a fost realizată lucrarea pentru care s-a adoptat măsura exproprierii, în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994.
Însă, ulterior pronunţării acestei decizii, a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 , intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001, care, prin art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referinţă a legii.
Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlu valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubiri expropriaţilor, fiind fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai construcţiile sau numai terenurile, esenţială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmarea unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.
Acest text se aplică imobilelor expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură nu s-au finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecinţa că, măsura restituirii în natură este permisă în situaţia nefinalizării exproprierii.
Sunt vizate aşadar toate acele imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1995 privind exproprierile pentru cauză de utilizate publică, ale cărei dispoziţii sunt incidente pentru exproprierile realizate după data intrării în vigoare a acestei legi.
Aşa fiind, solicitările reclamantei deduse judecăţii nu pot fi circumscrise decât cadrului juridic stabilit prin dispoziţiile art. 11 al Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Drept urmare, Decizia sau hotărârea judecătorească de restituire, implică parcurgerea procedurii speciale prevăzută în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
În raportul juridic dedus judecăţii, dreptul reclamantei la retrocedarea imobilului în baza prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu a fost recunoscut irevocabil de nici o instanţă anterior datei când s-a pronunţat Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii iar pronunţarea acestei decizii a fost determinată de faptul că problema de drept privind aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost diferit soluţionată de instanţele judecătoreşti.
Curtea de Apel Timişoara a soluţionat apelul declarat de reclamantă în dezacord cu cele statuate prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, prin care s-au unificat diferenţele de interpretare şi aplicare a textului art. 35 al Legii nr. 33/1994, încălcând astfel dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
Nu în ultimul rând, în argumentarea celor mai sus expuse, este de reţinut că reclamanta a avut posibilitatea, timp de şapte ani de zile, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de a solicita restituirea proprietăţii sale, expropriată în anul 1988, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 iar ulterior, încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege, în care putea demara procedura administrativă prealabilă însă aceasta şi-a manifestat interesul pentru retrocedarea imobilului în litigiu, abia la data de 25 octombrie 2007, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 215 A din 09 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o va casa şi va respinge apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinţei nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 215 A din 09 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, care o casează.
Respinge apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinţei nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 12 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5629/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5404/2009. Civil → |
|---|
