ICCJ. Decizia nr. 5391/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5391/2009
Dosar nr. 638/1009/2007
Şedinţa publică din 11 mai 2009
Asupra recursurile civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 638/109 din 20 februarie 2007, reclamanţii G.I.Ş., G.I.G. şi S.R.I.M. au chemat în judecată C.A. Poiana Lacului şi S.A. Poaiana Lacului, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtele să fie obligate să restituie în natură terenul în suprafaţă de 0,14 ha, să respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil şi să le plătească cu titlul de pretenţii suma de 2500 lei, ca urmare a refuzului de a soluţiona cererea de restituire în termen legal.
În motivarea acţiunii s-a arătat că autorii reclamanţilor G.I. şi G.S.E. au avut în proprietatea lor o suprafaţă de 0,14 ha teren, pe care statul a preluat-o în mod abuziv, teren ce face obiectul cauzei.
Notificarea reclamanţilor pentru restituirea în natură a imobilului sau prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu a fost soluţionate de pârâte în mod nejustificat.
Prin sentinţa civilă nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Argeş a fost respinsă acţiunea, cu argumentul că reclamanţilor în calitate de moştenitori ai autoarei lor G.S.E., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 4,33 ha, din care face parte şi suprafaţa de teren în litigiu.
Prin apelul declarat de reclamanţi a fost criticată această hotărâre pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că instanţa de fond a apreciat greşit probele administrate în cauză, respectiv titlul de proprietate nr. 65000 din 21 iulie 1995, eliberat în baza Legii fondului funciar, atunci când s-a reţinut că imobilul ce face obiectul litigiului a făcut obiectul operaţiunilor juridice de reconstituire potrivit Legii nr. 18/1991.
S-a mai arătat că, în mod greşit a fost reţinută lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite să solicite restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 108A din 12 mai 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, a fost admis apelul reclamanţilor G.Ş., G.G. şi S.R.I.M. împotriva sentinţei civile nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Argeş, pe care a schimbat-o în tot şi a respins acţiunea reclamanţilor ca prematur formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor să le restituie în natură suprafaţa de 0,14 ha în baza Legii nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea înregistrată sub nr. 2211 din 21 octombrie 2001.
S-a mai arătat că, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării şi depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire printr-o decizie, astfel ca ea să poată fi contestată în termen atunci când cererea titularilor dreptului de proprietate era respinsă.
În acest sens, apelanţii au precizat că procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat are un caracter obligatoriu, astfel că titularii dreptului de proprietate nu se pot adresa direct justiţiei potrivit art. 25 alin. (3) din actul normativ invocat.
Conform textului de lege enunţat, Decizia sau, după caz, dispoziţia de respingere a notificării atacată de către persoana îndreptăţită la tribunalul în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, respectiv a entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Cu toate că la instanţa de fond a fost formulată o apărare, în sensul că cererea reclamanţilor este prematur formulată, tribunalul a apreciat lipsa răspunsului la notificare ca echivalând cu refuzul unităţii deţinătoare de a emite o decizie.
Faţă de acest aspect, instanţa de apel a apreciat că punctul de vedere reţinut de tribunal este greşit faţă de dispoziţiile art. 25 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora poate face obiectul contestaţiei în justiţie numai Decizia motivată de respingere a notificării, ci nu un simplu răspuns, respectiv refuzul de a fi soluţionată notificarea; într-o asemenea ipoteză titularul dreptului are posibilitatea să solicite obligarea entităţii deţinătoare să răspundă cererii de restituire în forma prevăzută de lege, pentru a se parcurge faza administrativă şi obligatorie pentru restituire.
Tribunalul, soluţionând greşit excepţia prematurităţii cererii reclamanţilor, aşa cum arată instanţa de apel, în mod greşit s-a pronunţat asupra fondului cauzei, reţinând că, reclamanţii nu mai pot solicita restituirea imobilului în natură, deoarece în calitate de moştenitori ai autoarei lor au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei hotărâri au formulat în termen legal recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta S.A. Poiana Lacului, fără ca în drept să precizeze motivele de recurs.
În dezvoltarea criticii formulate, reclamanţii susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, în sensul că, soluţionând cauza pe excepţia prematurităţii a ignorat principiul celerităţii şi a limitat accesul la justiţie al acestora. Astfel, s-a trecut cu uşurinţă peste practica constantă şi lămuritoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevede ca în cazul în care deţinătorul imobilului în litigiu tergiversează, ori refuză să răspundă la o cerere adresată prin notificare pentru restituirea bunului preluat abuziv, persoanele îndreptăţite au calea deschisă la instanţele de judecată.
La rândul său, S.A. Poiana Lacului, prin recursul declarat critică hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate, pentru că şi-a depăşit competenţa, analizând cauza pe excepţii, în condiţiile în care partea nu le-a invocat şi nu a analizat probele administrate în cauză pentru a soluţionarea pe fond şi nu pe excepţii, încălcând astfel disp. art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând recursurile, care, în raport de criticile formulate fac posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ. se vor reţine ca întemeiate şi urmează să fie admise pentru considerentele următoare.
Reclamanţii din cauză au solicitat prin notificarea nr. 2211/2001 pârâtei S.A. Poiana Lacului în calitate de persoană deţinătoare, restituirea în natură a suprafeţei de 0,14 ha teren livezi sau acordarea de despăgubiri băneşti, fără ca aceasta să emită o dispoziţie sau o decizie conform Legii nr. 10/2001.
S-a arătat că terenul a aparţinut autorilor lor potrivit extrasului emis de Arhivele Statului, aşa cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel.
În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării şi a depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare (pârâta) era obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire printr-o decizie motivată, astfel, ca în caz de nemulţumire, partea interesată să poată să o conteste.
La notificarea formulată de reclamanţi, pârâta nu a răspuns, tergiversând astfel soluţionarea cauzei.
Potrivit alin. ultim al art. 21 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului părţii de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În cauză, dreptul reclamanţilor s-a conservat prin trimiterea notificării în termen.
Cu toate că s-a dovedit, că pârâta nu a răspuns la notificarea reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că cererea este prematur formulată la instanţă.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu face nici o precizare referitoare la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 22 din lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, pe considerentul că cererea ar fi prematur introdusă.
Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către instanţă tot în condiţiile acestei proceduri speciale.
Dreptul reclamanţilor este actual şi nu prematur exercitat (aşa cum a reţinut instanţa de apel), în raport de tăcerea persoanei notificate care, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 avea obligaţia prevăzută in terminis de a se pronunţa prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire.
Niciuna dintre dispoziţiile legale menţionate (în derularea procedurii prealabile instituite), nu justifică lipsa unui răspuns în termenul prevăzut de lege. Faptul consemnat pe parcursul procesului, în sensul că reclamanţilor le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu justifică nesoluţionarea notificării şi nici nu poate obstrucţiona dreptul proprietarului care revendică.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale cuprinse în actul normativ de referinţă nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege şi niciun temei de a-i pune pe reclamanţi într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care nu au nici o culpă.
A considera cererea prematură şi a o respinge ca atare, nu înseamnă numai o dovadă de un formalism nejustificat, dar şi a nesocoti caracterul reparatoriu al legii şi a obstacula persoanele îndreptăţite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unor persoane juridice de loc interesate în a pierde imobilul.
Reclamanţii, în calitate de persoane îndreptăţite au constatat refuzul explicit al unităţilor administrative de a le soluţiona cererea. Or, nu numai în această materie, refuzul de soluţionare a unei cereri echivalează ca efect cu un răspuns negativ, care deschide persoanei îndreptăţite accesul la justiţie. În caz contrar, reclamanţii, ca persoane îndreptăţite s-ar afla într-o situaţie juridică imposibilă, respectiv, li se refuză soluţionarea cererii, dar, întrucât nu li s-a emis o dispoziţie expresă de respingere, nu se pot adresa justiţiei. Este evident că o astfel de susţinere, contrară principiilor elementare de drept şi scopului Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită.
Într-adevăr, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanţă a lipsei de răspuns (rezolvare) prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată. Aceasta nu înseamnă că o asemenea atitudine din partea instituţiei responsabile cu rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult, cu cât există o obligaţie stabilită de lege în sarcina acesteia, într-un termen determinat.
Nesoluţionarea de către pârâtă a notificării în termenul prevăzut de lege deschide, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 calea acţiunii injustiţie şi, ca urmare, aprecierea ca prematură a unei acţiuni, deşi persoana juridică nu a răspuns notificării este rară îndoială rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, se impune examinarea fondului cauzei, cu administrarea probatoriului necesar.
Instanţa de apel se poate pronunţa direct asupra fondului cererii, pe care prima instanţă l-a examinat fără să ţină seama că unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a solicita notificanţilor completarea dosarului cu actele necesare.
Cu privire la recursul pârâtei, se reţine că, într-adevăr, instanţa de apel, potrivit disp. art. 295 C. proc. civ. trebuia să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii de către prima instanţă.
Numai motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu.
Faptul că soluţionarea cauzei s-a bazat pe excepţia prematurităţii, fără să fie invocată în criticile din apel, duce la concluzia că au fost încălcate limitele în care trebuia judecat apelul.
In raport de cele expuse, criticile fiind întemeiate urmează ca recursurile să fie admise, să se caseze Decizia recurată şi cauza să fie trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe, Curtea de Apel Piteşti pentru a soluţiona în fond apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de reclamanţii G.Ş., G.G., S.R.I.M. şi de pârâta S.A. Poiana Lacului împotriva deciziei nr. 108 A din 12 mai 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5283/2009. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
