ICCJ. Decizia nr. 5633/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5633/2009
Dosar nr.10851/1/200.
Şedinţa publică din 15 mai 2009
Deliberând asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:
Prin notificarea nr. 763 din 31 octombrie 2001 J.P. şi J.V. au cerut acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul-teren şi construcţii-situat în Bârlad, imobil preluat de statul român în anul 1979, fără plata vreunei despăgubiri.
În subsidiar, reclamanţii au arătat că sunt de acord să li se atribuie un alt teren în compensare pentru cel preluat în mod abuziv, respectiv terenul situat în str. Z., învecinat cu fosta lor proprietate, iar pentru construcţiile demolate plata unei despăgubiri băneşti.
Prin dispoziţia nr. 802 din 1 octombrie 2002 Primarul municipiului Bârlad a respins cererea de despăgubiri în natură prin echivalent cu teren aferent şi a făcut o ofertă de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 130 mp teren situat în Bârlad, judeţul Vaslui.
Prin contestaţia înregistrată la 18 octombrie 2002 reclamantul J.P. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 anularea art. 1 al dispoziţiei Primarului municipiului Bârlad nr. 802 din 1 octombrie 2002 şi obligarea unităţii deţinătoare să-i acorde despăgubiri prin echivalent cu teren aferent sau despăgubiri băneşti pentru imobilul din Bârlad.
A solicitat totodată ca pârâţii Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad să fie obligaţi în solidar să-l plătească suma de 30 milioane lei pentru încălcarea termenului de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii sale de restituire şi daune cominatorii de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu ziua în care hotărârea va rămâne definitivă şi până la plata integrală.
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 3 februarie 2003 Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, sentinţă menţinută prin Decizia nr. 25 din 15 aprilie 2003 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Prin Decizia nr. 8132 din 19 octombrie 2005 Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 25 din 15 aprilie 2006 a Curţii de Apel laşi, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecarea apelului.
Curtea de Apel laşi, având în vedere şi dispoziţiile deciziei de casare, prin Decizia nr. 131 din 6 octombrie 2006 a admis apelul reclamantului, a desfiinţat hotărârea Tribunalului Vaslui şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că soluţionarea pricinii a avut loc în absenţa Consiliului local Bârlad, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi al contradictorialităţii.
În rejudecarea cauzei instanţa a apreciat că pretenţia reclamantului cu privire la construcţia demolată nu este justificată, întrucât nu a produs dovezi privind existenţa construcţiei şi preluarea ei abuzivă de către stat, respingând astfel acţiunea ca nefondată.
Curtea de Apel laşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 102 din 22 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantului, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicarea a dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
A reţinut că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 130 mp, în condiţiile în care printr-o hotărâre anterioară (sentinţa civilă nr. 1171 din 25 februarie 2002 a Judecătoriei Bârlad) s-a constatat nulitatea deciziei nr. 164 din 23 aprilie 1979 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular Vaslui, prin care se acceptase oferta de donaţie cu privire la terenul de 130 mp.
A mai reţinut că reclamantul a figurat în evidenţele fiscale ale Primăriei Bârlad cu o construcţie în suprafaţă de 72 mp, începând cu anul 1960 şi până în anul 1978, când au fost demolaţi.
Din Decizia de acceptare a ofertei de donaţie emisă în anul 1979 a reieşit că demolarea construcţiei a avut loc anterior preluării abuzive a terenului de către stat, iar reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte cine a demolat construcţia în anul 1978, anterior acceptării donaţiei asupra terenului de către stat şi ca atare, acesta nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii în privinţa acestui imobil.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 1267 din 26 februarie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de reclamantul J.P. împotriva deciziei civile nr. 102 din 22 iunie 2007 a Curţii de Apel laşi, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut ca fondate criticile vizând modalitatea în care instanţa a apreciat asupra lipsei calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii pentru construcţia demolată.
Stabilind că reclamantul împreună cu soţia acestuia au figurat în evidenţele fiscale ale Primăriei Bârlad cu un teren construit şi neconstruit în suprafaţă de 130 mp şi cu o construcţie de 72 mp, începând cu anul 1960 până în anul 1978, când au fost demolaţi, instanţa a tras concluzia eronată, contradictorie fată de situaţia de fapt reţinută, că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a construcţiei.
Înalta Curte a apreciat că din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, rezulta că ieşirea bunului din patrimoniul acestora a fost rezultatul unui abuz şi nu o manifestare a voinţei foştilor proprietari, de a le fi demolat imobilul, situaţie în care a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât fiind vorba de o preluare fără titlu valabil, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Cum situaţia de fapt privind întinderea dreptului de proprietate în raport de care se pot evalua despăgubirile, nu a constituit obiect de cercetare pentru instanţă, Înalta Curte în baza art. 314 C. proc. civ. a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, indicând acesteia eventuala suplimentare a probatoriilor.
Curtea de Apel laşi, secţia civilă, rejudecând cauza, prin Decizia nr. 162 din 22 octombrie 2008 a admis apelul formulat de către reclamantul J.P. împotriva sentinţei civile nr. 229 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în tot, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul J.P. în contradictoriu cu Primarul municipiului Bârlad, a anulat prevederile art. 1 din dispoziţia nr. 802 din 1 octombrie 2002 a Primarului municipiului Bârlad şi pe cale de consecinţă a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcţia cu destinaţia de locuinţă care a fost demolată, a menţinut prevederile cuprinse în art. 2, art. 3, art. 4 ale dispoziţiei nr. 802 din 1 octombrie 2002 a Primarului municipiului Bârlad, a respins capătul de acţiune cu privire la obligarea pârâtului Primarul municipiului Bârlad la daune şi a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Consiliul local Bârlad şi Primăria municipiului Bârlad.
În rejudecare s-au administrat probe noi, respectiv înscrisuri eliberate de Primăria Bârlad în legătură cu evidenţele personale în care petentul apare ca plătitor de impozite şi taxe.
Din probatoriul administrat instanţa a reţinut ca situaţie de fapt că reclamantul a avut în proprietate imobilul construcţie situat în Bârlad, pentru care a achitat impozite până în anul 1978, când acesta a fost demolat de stat, aşa cum rezultă din fişa matricolă a acestui imobil (fila 46 dosar apel).
În raport de această împrejurare Curtea a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru construcţia demolată.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 998 şi art. 1073 C. civ.
Împotriva hotărârii susmenţionate au declarat recurs reclamantul J.P. şi pârâţii Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad.
Pârâţii Primarul municipiului Bârlad şi Primăria municipiului Bârlad au formulat critici privind greşita apreciere a probatoriului pe aspectul că ar fi existat pe teren construcţia la data preluării abuzive a imobilului de către stat, susţinând că reclamantul nu are dreptul la măsuri reparatorii pentru construcţie, aceasta fiind deja demolată la data preluării imobilului.
Reclamantul J.P. a formulat următoarele critici:
1. - instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, prin încălcarea dispoziţiilor art. 57-59 C. proc. civ., instanţa acordând ceea ce nu s-a cerut şi încălcând garanţiile art. 6 al Convenţiei Europene referitoare la un proces echitabil;
2. - instanţa nu şi-a dovedit rolul activ şi nu a impus unităţilor administrative să soluţioneze administrativ notificarea, nici până în prezent serviciile specializate din cadrul Primăriei nu au produs documentaţia necesară evaluării şi stabilirii despăgubirilor, care să însoţească dispoziţia primarului şi care să fie, eventual înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
3. - instituţia Prefectului şi comisiile omologe prezidate de către acesta nu şi-au exercitat controlul de legalitate şi nu au făcut dovada că au înaintat documentaţia cerută de lege Comisiei Centrale; hotărârea nu este opozabilă Consiliului local Bârlad şi Primăriei Bârlad care nu şi-au depus întâmpinări, fiind astfel încălcat principiul unui proces echitabil garantat de art. 6 al Convenţiei Europene;
4. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, atunci când prin dispozitiv a recunoscut reclamantului dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât acestea trebuiau să fie concretizate într-o ofertă fermă şi reală din partea entităţii administrative învestită cu soluţionarea notificării, urmată de acceptul/refuzul persoanei îndreptăţite în termenul prevăzut de lege, fiind de neînţeles refuzul/tăcerea instanţelor de a acorda reclamantului daune pentru încălcarea unor dispoziţii imperative şi de strictă interpretare a legii;
5. - hotărârea este nemotivată, deoarece în dispozitiv nu s-a pronunţat cu privire la cererea de cordare de teren în compensare, privind daunele cominatorii şi referitor la punctul 2 din dispoziţia atacată „s-au oferit reclamantului despăgubiri băneşti" în condiţiile în care aceasta este o simplă afirmaţie nedovedită;
6. - instanţa nu a motivat de ce a admis apelul doar în parte, lipsind hotărârea de adevăr juridic stabilit;
7. - instanţa a reţinut greşit lipsa calităţii procesuale pasive a intimaţilor pârâţi, încălcând dispoziţiile HG nr. 1095/2005 şi HG nr. 498/2003, privind responsabilitatea Prefectului în exercitarea controlului de legalitate în faza administrativă;
8. - în absenţa unei dispoziţii a Primarului nu se poate vorbi de exercitarea controlului de legalitate de către Prefect;
9. - reclamantul a depus mai multe cereri, determinat de imposibilitatea deschiderii unei acţiuni judiciare pe temeiul direct al Legii nr. 10/2001, în scopul de a obliga funcţionarul public competent să emită actul administrativ de reparaţie în respectul garanţiilor prevăzute şi prin art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Reclamantul a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 8, 9 C. proc. civ.
Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
în cuprinsul cererii de recurs pârâţi îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu soluţia cuprinsă în hotărârea pronunţată, făcând un scurt istoric al litigiului şi fără a argumenta în drept eventuale criticii de nelegalitate, care să facă posibilă, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ, încadrarea motivării în vreunul din cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea exactă a greşelilor imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, se constată că pârâţii au criticat modul de interpretare a probelor administrate în cauză, ce au condus instanţa de apel la stabilirea situaţiei de fapt şi care, în actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., nu mai permite analiza în recurs a motivelor de netemeinicie, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogate prin OUG nr. 138/2000.
Cu privire la recursul reclamantului J.P..
Recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate, iar soarta sa depinde de modul în care criticile sunt formulate întrucât numai acele motive care au fost dezvoltate pot fi analizate de instanţa de recurs.
I. În ceea ce priveşte critica vizând incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. "Când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti" Înalta Curte nu o va retine.
Excesul de putere reglementat prin dispoziţia legală mai sus arătată constă în încălcarea de către instanţa judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri în stat, o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti prin intrarea nepermisă în atribuţiile puterii legislative ori executive.
Se constată că prin cererea dedusă judecăţii reclamantul J.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad anularea parţială a dispoziţiei nr. 802 din 1 octombrie 2002 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului Bârlad.
în raport de obiectul cererii, care a învestit instanţa sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz al entităţii învestite cu soluţionarea notificării este competentă în a soluţiona contestaţia formulată împotriva dispoziţiei emise în baza acestui act normativ.
Astfel, accesul la justiţie este reglementat atât constituţional, prin prevederile art. 21 din legea fundamentală, care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiţiei pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, dar şi prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care prevăd dreptul persoanei îndreptăţite de a apela la demersul judiciar, atunci când pe cale administrativă nu a primit răspuns solicitării sale, sau dacă acesta nu îl mulţumeşte.
Cum reclamantul a indicat doar formal acest motiv de casare, fără a-l argumenta şi având în vedere plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti în cenzurarea deciziei/dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, referitoare la solicitările privind restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de către statul român, în perioada de referinţă a legii, această critică nu se poate reţine.
II. Nu se poate reţine nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv indicat generic de către reclamant, care însă nu a dezvoltat în ce fel a fost vătămat şi în ce a constat încălcarea formelor de procedură la care face referire textul legal.
Astfel, se constată că pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv de casare hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs şi dacă s-a produs părţii care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Or, în lipsa unor argumente ale recurentului-reclamant care să arate în ce fel au fost încălcate dispoziţiile art. 57-59 C. proc. civ. şi în lipsa oricăror dovezi în acest sensul celor susmenţionate, instanţa nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs.
III. Cu privire la critica vizând incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut", Înalta Curte nu o va analiza în lipsa dezvoltării acesteia de către reclamant.
IV. Verificând Decizia atacată, din prisma criticii vizând nemotivarea hotărârii (enunţată la punctul 5 al recursului), care se poate încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.
Astfel Curtea de Apel a reţinut (în raport de probele administrate şi care nu mai pot fi reapreciate în recurs) în considerentele deciziei recurate că pârâta Primăria municipiului Bârlad nu are disponibile bunuri sau servicii care să poată fi oferite în compensare, astfel încât modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.
V. Nefondată este şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii.
Simpla menţionare a cazului de modificare nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
VI. Analizând criticile formulate de reclamant, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, reţine următoarele:
Cu privire la critica (enunţată prin punctul 2 al recursului declarat), vizând neexercitarea rolului activ de către instanţă, aceasta nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, rolul activ se limitează la cadrul procesual care a învestit instanţa şi nu poate exceda acestuia.
Astfel, există alte pârghii prin care serviciile specializate din cadrul primăriilor pot fi constrânse la îndeplinirea atribuţiilor legale, fie chiar în cadrul unui demers judiciar, dar având ca obiect un anume raport juridic dedus judecăţii, decurgând din această situaţie.
În speţă, instanţa civilă a fost învestită cu soluţionarea unei contestaţii în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu avut ca petit de cercetare sancţionarea funcţionarilor din primărie pentru neexecutarea culpabilă a unor anume sarcini de serviciu, ce le revin în temeiul Legii nr. 10/2001, de natură să atragă răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională sau chiar penală.
Cu privire la critica (enunţată în punctul 3 al recursului) vizând încălcarea principiului contradictorialităţii şi al art. 6 din CEDO, prin nedepunerea întâmpinărilor de către unii din pârâţi, se constată că aceasta impune instanţei de judecată obligaţia de a aduce la cunoştinţă şi de a pune în dezbaterea părţilor litigante toate aspectele procesului şi nu obligaţia de a impune acestora efectuarea unor acte procedurale, cum greşit invocă reclamantul, în speţă, obligarea părţii pârâte de a depune întâmpinare la apel, mijloc de apărare care rămâne la latitudinea părţii.
De altfel, această chestiune a primit dezlegare juridică încă din primul ciclu procesual, ulterior ea neconstituind motiv de critică, astfel încât nu mai poate fi analizată în prezentul recurs.
în ceea ce priveşte critica vizând neexercitarea controlului de legalitate de către Prefect, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 21.6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, publicate în M.Of., Partea I nr. 227 din 3 aprilie 2007, aceasta chestiune se poate dezbate pe calea contenciosului administrativ şi nu în cadrul unui litigiu de natură civilă, Înalta Curte nu o va primi.
În ceea ce priveşte critica vizând greşita apreciere a lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor pârâţi Prefectul municipiului Bârlad şi Consiliul local al municipiului Bârlad, pct. 7 recurs, aceasta nu este fondată întrucât potrivit dispoz. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, în justiţie unităţile administrative teritoriale sunt reprezentate după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrative teritoriale (astfel cum sunt enumerate unităţile administrative teritoriale de către Legea Administraţiei Publice locale) restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor se realizează prin dispoziţia motivată a primarilor.
Mai mult, dispoziţiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 fac vorbire şi despre conduita ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziţia motivată, în situaţia în care această dispoziţie este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită.
Prin urmare, în speţă, având în vederea obiectul litigiului cei doi pârâţi susmenţionaţi nu au calitate procesuală pasivă, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a legii.
Înalta Curte apreciază ca fondată critica (enunţată la punctul 4 recurs), vizând faptul că instanţa nu a stabilit despăgubirile ce se cuvin reclamantului pentru construcţia demolată, reţinând următoarele:
Referitor la acest motiv de recurs, este de observat că reclamantul a apelat la procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii unor despăgubiri pentru un imobil teren şi construcţie-situat în Bârlad, judeţul Vaslui şi a contestat dispoziţia emisă cu privire la faptul că nu s-au dispus măsuri reparatorii şi pentru construcţia demolată şi nu i s-a acordat pentru terenul imposibil de restituit în natură, ca măsură reparatorie echivalentă, un alt teren în compensare, acesta fiind cadrul procesual care a învestit instanţa în prezentul litigiu.
S-a reţinut de către instanţă că, în speţă, este vorba de o preluare a imobilului fără titlu valabil, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
Or, în speţă, notificarea reclamantului a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziţia prin care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că, în situaţia dată şi instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţii, reprezentând valoarea de circulaţie a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate (sancţionată de prevederile art. 3 C. civ.) şi cu dreptul de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 stabilind că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, limitare care însă nu se leagă de art. 6 alin. (1) decât dacă tinde către un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Or, în speţă, pe umerii reclamantului ar apasă o sarcină disproporţionată în măsura în care, nici până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale şi mai ales, în condiţiile în care la peste un an de la adoptarea legii noi, acesta ar fi trimis, după parcurgerea unei proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară, ceea ce presupune, imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropiat.
Aceasta se apreciază că s-ar constitui într-o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi despăgubirea, drept recunoscut de Legea nr. 10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului"
În acest context al analizei, se constată că, instanţa de apel nu s-a conformat întru totul indicaţiilor date prin Decizia de casare, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, la care este îndreptăţit reclamantul, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru construcţia demolată, nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt vizând întinderea dreptului de proprietate.
Concluzionând, faţă de datele speţei, şi constatând că în cauză, greşit a considerat instanţa de apel că această atribuţiune este apanajul autorităţii administrative cu excluderea intervenţiei instanţei de judecată, soluţionând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis cu consecinţa casării hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În rejudecare instanţa va ordona suplimentarea probatoriului cu orice alte înscrisuri referitoare la construcţia demolată de natură a stabili alcătuirea acesteia, materialele din care a fost edificată, vechimea, precum şi proba cu expertiză de specialitate pentru evaluarea despăgubirilor în conformitate cu standardele internaţionale, avându-se în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Totodată, instanţa de rejudecare va analiza şi celelalte critici formulate de reclamant prin recurs sub formă de apărări şi va dispune motivat, cu trimitere la probatoriile pe care le apreciază a fi relevante, cu privire la acestea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad împotriva deciziei nr. 162 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Admite recursul declarat de reclamantul J.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează, în parte, Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru determinarea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru construcţia în litigiu, în prezent demolată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5774/2009. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 5629/2009. Civil → |
|---|
