ICCJ. Decizia nr. 5398/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5398/200.
Dosar nr. 2535/118/200.
Şedinţa publică din 11 mai 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la 05 august 2002, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta M.G.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Constanţa şi SC M. SA., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze dispoziţia nr. 2524 din 22 iulie 2002, să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 375 mp situat în Staţiunea Mamaia, lotul nr. 9, careul nr. 49 şi să constate nulitatea absolută, inopozabilitatea şi ineficienta juridică a oricăror acte de preluare sau înstrăinare ce s-ar fi făcut cu privire la acest imobil din 1950 şi până la data introducerii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 788 din 23 iunie 2003, Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii, a cadrului procesual prin introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului Constanţa şi a respins cererea modificatoare ca tardiv formulată, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC M. SA şi a respins acţiunea reclamantei faţă de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate, a respins acţiunea faţă de Primăria municipiului Constanţa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală şi a obligat reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de mai sus a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 199/C din 26 noiembrie 2003.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 5333 din 31 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a admiterii căii de atac, au fost casate Decizia şi sentinţa atacate şi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Înalta Curte a reţinut că excepţia tardivităţii cererii modificatoare a fost soluţionată greşit de tribunal, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a principiului disponibilităţii, ceea ce echivalează cu o greşită soluţionare a cauzei, fără cercetarea fondului. Totodată, împrejurarea că în dispozitivul sentinţei apelate se face referire in terminis la „excepţia tardivităţii formulării acţiunii" nu constituie decât un viciu procedural în plus, de natură să oblige la rejudecarea de către instanţa de trimitere a excepţiei tardivităţii.
După casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 2535/118/2007.
La termenul din 24 aprilie 2007 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC M. SA cu motivarea că restituirea terenului din Mamaia a fost solicitată de reclamantă, prin notificare, numai Primăriei municipiului Constanţa, nu şi societăţii comerciale menţionată anterior.
La termenul din 11 septembrie 2007 reclamanta a solicitat rectificarea încheierii de şedinţă pronunţată la 15 mai 2007 în privinţa susţinerilor referitoare la textul pe care s-a întemeiat cererea sa, de comunicare a încheierii din 24 aprilie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1490 din 18 septembrie 2007 Tribunalul Constanta a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, a îndreptat eroarea materială strecurată în cuprinsul încheierii din 15 mai 2007, alineatul ultim, în sensul că în loc de „arată că nu cunoaşte textul" se va scrie „arată că nu cunoaşte numărul textului", a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat dispoziţia nr. 2524 emisă de Primarul municipiului Constanţa la 22 iulie 2002 şi a obligat persoana juridică notificată să soluţioneze notificarea potrivit art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu SC M. SA ca introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate şi a obligat Primăria municipiului Constanţa la plata către reclamantă a 1400 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere că nu este posibilă reluarea discuţiilor asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, solicitare formulată de reclamantă cu motivarea că nu a fost legal citată la termenul la care excepţia a fost examinată, pentru că potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca, neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt ori nerespectarea prevederilor art. 93 din acelaşi cod, privind alegerea de domiciliu, este imputabilă reclamantei, care nu a desemnat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. în acelaşi fel s-a apreciat şi cu privire la situaţia renunţării la serviciile avocatului reţinându-se că potrivit art. 72 alin. (2) C. proc. civ. această împrejurare trebuia comunicată instanţei cu 15 zile înainte de termen.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu şi a demonstrat că autorul său a fost proprietarul terenului a cărui restituire o solicită şi că bunul a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului.
Referitor la calitatea de moştenitor şi la existenţa proprietăţii imobilului s-a reţinut că prin certificatul de moştenitor nr. 552/1971 emis de notariatul de Stat local al sectorului 8 Bucureşti reclamanta a făcut dovada că este unica moştenitoare a defunctului P.N., care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat prin actul de vindere cumpărare încheiat cu Primăria Constanţa la 21 iulie 1916 şi actul rectificativ autentificat la Tribunalul judeţului Constanţa sub nr. 1570/22 aprilie 1936, prin care autorului său i-a fost atribuit, în schimbul lotului cumpărat în 1916, lotul nr. 9 din careul nr. 49 de pe plaja Mamaia, în suprafaţă de 375 mp.
S-a constatat că modalitatea de deposedare a proprietarului bunului litigios a avut caracter abuziv şi că interpretarea clauzelor inserate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de P.N. cu Primăria municipiului Constanţa în 1936, conform cărora cumpărătorul avea obligaţia de a construi o casă de locuit sau vilă în termen de 4 ani (termen prelungit ulterior la 6 ani) şi să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare, sub sancţiunea rezilierii de plin drept a contractului, fără nici o altă formalitate sau punere întârziere, nu conduce la o concluzie contrară.
Sub acest aspect s-a reţinut că cerinţele rezoluţiunii trebuie îndeplinite şi în cazul pactului comisoriu de gradul IV, când părţile înscriu clauza desfiinţării de plin drept a contractului în situaţia neexecutării obligaţiei, rară somaţie sau punere în întârziere, şi s-a constatat că cerinţa culpei debitorului cumpărător în neexecutarea obligaţiei de a construi nu este îndeplinită în cauză.
Astfel, termenul în care autorul reclamantei avea obligaţia de a construi, respectiv 6 ani de la perfectarea vânzării, s-ar fi împlinit, în condiţii normale, la 22 noiembrie 1945, însă în decembrie 1941 România a devenit parte beligerantă în război, intrând în luptă alături de forţele Axei.
Ulterior încheierii contractului a intrat în vigoare Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării, care prevedea că pot fi interzise, prin Decizia Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Aerului şi Marinei, în tot sau în parte, construcţiile de orice natură la suprafaţă sau subterane (art. 9 pct. 1), că orice construcţie pe care orice particular vrea să o facă pe terenul situat într-o zonă militară, trebuie autorizată de cele două ministere (art. 13) şi că orice proprietar particular este obligat să cedeze spre folosinţă terenurile ce erau situate în zonă militară, contra unei indemnizaţii.
Prin urmare, în privinţa terenurilor situate într-o zonă militară, cum în conformitate cu art. 2 lit. c) din Legea nr. 4215/1938 era şi cel situat în apropierea plajei, exista un regim foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea dreptului de folosinţă asupra acestora, chiar în lipsa acordului proprietarului; această restricţie echivala cu o scoatere din circuitul civil a bunurilor şi atrăgea o imposibilitate fortuită de executare pentru proprietarul ţinut la o obligaţie, cu consecinţa liberării lui de îndeplinirea acesteia.
A mai reţinut instanţa că şi în ipoteza prorogării efectelor contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorul reclamantei până la încetarea cauzei care a generat imposibilitatea fortuită de executare, îndeplinirea obligaţiei de construire nu a fost posibilă nici după încetarea războiului pentru că ulterior a intervenit o imposibilitate morală, rezultată din regulile de funcţionare a regimului politic dictatorial-opresiv instaurat la 6 martie 1945, care nega principiile de organizare statală bazate pe democraţie şi reguli de drept, în care mijloacele de producţie şi bunurile solului şi subsolului aparţineau întregului popor şi în care iniţiativa particulară, proprietatea privată şi respectul acesteia, erau total negate.
In susţinerea acestei imposibilităţi morale de executare a obligaţiei de a construi au fost invocate şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dispun că, pentru perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, precum şi motivarea deciziei 22043 din 24 octombrie 1958, care face vorbire de „hotărârea democraţiei populare de a valorifica pe plan social şi politic litoralul balneo-climateric, care trebuie sau constituie un beneficiu legitim al oamenilor muncii".
Referitor la această din urmă decizie s-a arătat că a dispus o preluare la comun a tuturor proprietăţilor ce se aflau pe plaja Mării Negre din Staţiunea Mamaia, indiferent că titularii lor îşi îndepliniseră sau nu obligaţiile asumate - de construire sau de achitare a preţului - şi că, pe cale de consecinţă, preluarea în proprietatea statului a terenurilor de genul celui deţinut de autorul reclamantei a avut caracter abuziv, invocarea desfiinţării de plin drept fiind doar o încercare de a da o aparenţă de legalitate unor acte de samavolnicie generate de „hotărârea democraţiei populare".
Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că terenul în litigiu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 şi că unitatea deţinătoare are obligaţia de a soluţiona notificarea conform dispoziţiilor art. 26 din acest act normativ dat fiind faptul că din probele administrate rezultă că terenul este ocupat parţial de terasa Hotelului T., iar diferenţa, deşi liberă de construcţii, este traversată de conducte de apă şi cabluri subterane.
Făcând aplicarea prevederilor art. 281 C. proc. civ., instanţa a rectificat încheierea din 15 mai 2007 cu privire la susţinerile apărătorului reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Primăria municipiului Constanţa şi reclamanta M.G.E. care a atacat, pe aceeaşi cale, şi încheierile de şedinţă pronunţate la 17 aprilie 2007, prin care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, şi la 17 mai 2007, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului fondului.
Nelegalitatea încheierii din 17 aprilie 2007 a fost întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la citarea părţilor şi a celor ce instituie principiile contradictorialităţii, oralităţii şi al dreptului la apărare.
Prin Decizia nr. 137 C din 4 iunie 2008 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins ca ne fondat apelul declarat de reclamanta M.G.E., împotriva încheierii din 17 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 2535/118/2007; a admis apelul reclamantei împotriva încheierii din 17 aprilie 2007, pronunţată în acelaşi dosar; a schimbat în tot încheierea apelată, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA; a admis apelurile declarate de reclamanta M.G.E. şi pârâta Primăria Municipiului Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1490 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanţa; a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe. Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a avut în vedere următoarele.
1. Cu privire la apelul reclamantei declarat împotriva încheierii din 17 mai 2007, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de reclamantă împotriva judecătorului fondului, nu este întemeiat faţă de împrejurarea că motivele cererii de înlocuire a judecătorului fondului nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., pentru că nemulţumirile exprimate de reclamantă vizează soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, greşita aplicare a dispoziţiilor procedurale referitoare la citarea şi lipsa de apărare a părţilor, a celor privind comunicarea încheierii de şedinţă prin care s-a stabilit cadrul procesual al litigiului, deci priveşte soluţii şi măsuri dispuse de instanţă în timpul procesului, care pot fi valorificate în căile de atac prevăzute de lege.
2. Referitor la apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 17 aprilie 2007 instanţa de apel a reţinut că pentru termenul de judecată din 17 aprilie 2007, când tribunalul a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, reclamanta a fost citată la domiciliul ales indicat în cererea de recurs, în Bucureşti, sector 3, ignorându-se faptul că persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură nu a fost desemnată odată cu alegerea domiciliului, că reclamanta renunţase pe parcursul soluţionării cauzei în recurs la serviciile apărătorului ales de la momentul declarării căii de atac, la al cărui sediu profesional se făcuse alegerea de domiciliu, şi că domiciliul real al acesteia fusese indicat în cererea de chemare în judecată.
In consecinţă s-a statuat că procedura de citare a părţii pentru termenul la care instanţa de fond a stabilit cadrul procesual pasiv al litigiului s-a realizat cu nesocotirea prevederilor art. 93 C. proc. civ., care impun ca partea să fie citată la domiciliul real şi în caz de alegere de domiciliu dacă, odată cu domiciliul ales, nu a fost arătată şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, iar această împrejurare atrage nulitatea încheierii atacate.
S-a mai reţinut că nelegalitatea încheierii din 17 aprilie 2007 rezultă şi din greşita aplicare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în situaţia în care se aflau la data depunerii cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 precizează în art. 9.1 că sintagma "indiferent în posesia cui se află în prezent" are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi alte asemenea) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii. In cazul în care, după data intrării în vigoare a acestui act normativ, un imobil notificat potrivit dispoziţiilor sale a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare investită cu soluţionarea notificării.
Rezultă, din textele menţionate, că în sensul Legii nr. 10/2001 unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă instituţie publică) dar şi entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul sub care s-a realizat înregistrarea, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
In speţă, din raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în primul ciclu procesual rezultă că parte din terenul revendicat, respectiv suprafaţa de 31,98 mp, este ocupată de terasa Hotelului T., iar diferenţa de 343,02 mp este liberă de construcţii şi se află în domeniul privat al municipiului Constanţa.
Constatarea expertului este, însă, infirmată de menţiunile certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0898 eliberat pârâtei SC M. SA la 12 martie 2001, din care rezultă că terenul aferent hotelului T., în suprafaţă de 1589,70 mp, se află în proprietatea exclusivă a societăţii, înscris care demonstrează calitatea acestei pârâte, de unitate deţinătoare obligată la soluţionarea notificării formulată de reclamantă pentru terenul în litigiu, justificând pe deplin calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.
Nu prezintă relevanţă, sub acest aspect, precizarea făcută de pârâtă la instanţa de fond, conform căreia terenul menţionat în certificat este cel ocupat efectiv de construcţia hotelului T. - sau cea de la ultimul termen de judecată din apel, potrivit căreia societatea s-a divizat, iar terenul ce i-a aparţinut în proprietate a fost transmis prin protocol societăţii rezultată din divizare - pentru că la dosar nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte suprafaţa construită a hotelului menţionat sau transferul de proprietate la care s-a făcut referire, iar în lipsa unor astfel de probe, calitatea pârâtei, de persoană obligată în raportul juridic născut din prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, nu poate fi contestată.
Faţă de cele de mai sus instanţa de apel a statuat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA a fost în mod greşit soluţionată şi că, urmare a neexaminării pe fond a pretenţiei reclamantei în contradictoriu şi cu această parte, fiind incidente în cauză prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care fac inutilă examinarea criticilor formulate de reclamantă şi Primăria municipiului Constanţa cu privire la fondul litigiului şi atrag consecinţa admiterii apelurilor şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. SA întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:
- chiar dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr.0898, a fost emis de Ministerul Turismului către SC M. SA, acesta a fost transmis ulterior SC P. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.2074 din 7 decembrie 2004;
- suprafaţa de 375 mp Lotul 9 careul 49 din staţiunea Mamaia, nu face parte din suprafaţa totală de teren de 1589,70 mp, pentru care s-a emis certificate de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr.0898/2001, aspect ce rezultă din planurile topografice existente la dosar.
- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că menţiunile din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului infirmă constatarea expertului.
In consecinţă, recurenta pârâta SC M. SA, este nemulţumită de interpretarea probelor dosarului de către instanţa de apel care a tins la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei societăţi.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În fond, după casare, la termenul din 24 aprilie 2007, Tribunalul Constanţa, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC M. SA, cu motivarea că restituirea terenului din Mamaia a fost solicitată de reclamantă, prin notificare, numai Primăriei municipiului Constanţa, nu şi societăţii comerciale menţionată anterior.
Deşi reclamanta M.G.E., a solicitat reluarea discuţiilor asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, cu motivarea că nu a fost legal citată la termenul la care excepţia a fost examinată, tribunalul a statuat că nu mai este posibil pentru că potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca, neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt ori nerespectarea prevederilor art. 93 din acelaşi cod, privind alegerea de domiciliu, fiind imputabilă reclamantei, care nu a desemnat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. în acelaşi fel s-a apreciat şi cu privire la situaţia renunţării la serviciile avocatului reţinându-se că potrivit art. 72 alin. (2) C. proc. civ. această împrejurare trebuia comunicată instanţei cu 15 zile înainte de termen.
Înalta Curte observă că pentru termenul de judecată din 17 aprilie 2007, când tribunalul a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, reclamanta a fost citată la domiciliul ales indicat în cererea de recurs, în Bucureşti, sector 3, ignorându-se faptul că persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură nu a fost desemnată odată cu alegerea domiciliului, că reclamanta renunţase pe parcursul soluţionării cauzei în recurs la serviciile apărătorului ales de la momentul declarării căii de atac, la al cărui sediu profesional se făcuse alegerea de domiciliu, şi că domiciliul real al acesteia fusese indicat în cererea de chemare în judecată.
Faţă de această împrejurare se constată că procedura de citare a reclamantei pentru termenul la care instanţa de fond a stabilit cadrul procesual pasiv al litigiului s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 85, art. 88, art. 93 şi art. 107 C. proc. civ. , situaţie ce atrage nulitatea încheierii de şedinţă în discuţie.
Mai mult, nelegalitatea încheierii din 17 aprilie 2007 rezultă şi din greşita aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în situaţia în care se aflau la data depunerii cererii de restituire şi libere de orice sarcini. Raportat la certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0898 eliberat pârâtei SC M. SA la 12 martie 2001, din care rezultă că terenul aferent hotelului T., în suprafaţă de 1589,70 mp, se află în proprietatea exclusivă a societăţii, înscris care demonstrează calitatea acestei pârâte, de unitate deţinătoare obligată la soluţionarea notificării formulată de reclamantă pentru terenul în litigiu, se justifică pe deplin calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.
Cu privire la criticile recurentei pârâte legate de greşita interpretare a probelor, respectiv a menţiunilor certificatului de atestare a dreptului de proprietate mai sus menţionat şi a planurilor topografice, acestea nu pot fi reţinute, întrucât Înalta Curte este învestită cu cercetarea nelegalităţii hotărârii atacate, în sensul de a verifica aplicarea corectă a legii, neputând reevalua probele administrate în cauză sau situaţia de fapt. Astfel, criticile legate de aspecte de temeinicie a soluţiei, în sensul reinterpretării probelor, nu pot fi analizate în recurs.
Constatând pentru considerentele arătate că instanţa de apel a aplicat corect legea, trimiţând cauza spre rejudecare pentru examinarea pe fond a pretenţiei reclamantei în contradictoriu cu pârâta SC M. SA , şi văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC Mamaia SA împotriva deciziei nr. 137 C din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5404/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5394/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
