ICCJ. Decizia nr. 5576/2009. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5576/2009
Dosar nr. 10856/1/2008
Şedinţa publică din 14 mai 2009
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta F.E. a chemat în judecată pe pârâtul F.I. şi a solicitat să se constate nulitatea contractului autentic de donaţie încheiat la 17 aprilie 1974, prin care F.A. a donat 5/8 părţi din imobilul înscris în C.F. 2200 Timişoara, nr. top. 2097, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea donaţiei, deoarece a fost vătămată rezerva sa succesorală, să se dispună sistarea stării de indiviziune cu atribuirea întregului imobil reclamantei şi obligarea sa la plata unei sulte corespunzătoare, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi să se constate că este fiica lui F.A. şi unica succesoare a acesteia şi să i se atribuie cota de 5/8 părţi din dreptul de proprietate, înscriindu-se dreptul său în cartea funciară, cu titlu de moştenire.
Prin sentinţa civilă nr. 11688 din 16 decembrie 2004, Judecătoria Timişoara a respins excepţia de necompetenţă materială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 1412 din 13 iunie 2005, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanta F.E. şi a anulat sentinţa pronunţată de judecătorie, trimiţând cauza la Tribunalul Timiş pentru judecata în primă instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 1391 din 21 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, devenită competentă să soluţioneze recursul în baza Legii nr. 219/2005, s-a respins ca tardiv recursul declarat de F.I. împotriva deciziei civile nr. 1412 din 13 iunie 2005 a Curţii de Apel Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 7 februarie 2007, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta F.E.
A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în reducţiunea donaţiei şi a respins cererea de reducţiune a donaţiei, ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut părinţilor reclamantei, iar după decesul tatălui reclamantei, mamei acesteia i-a revenit 5/8 din imobil, această cotă făcând obiectul contractului de donaţie a cărei nulitate se cere a fi constatată pentru cauză ilicită şi lipsa intenţiei de a gratifica.
Cota reclamantei a fost preluată de stat şi i-a fost restituită în baza Legii nr. 112/1995.
După plecarea reclamantei din ţară, mama acesteia a rămas să locuiască în acelaşi imobil cu familia pârâtului.
Intenţia de a gratifica a fost demonstrată, deoarece, prin probele administrate în cauză, s-a dovedit că între mama reclamantei şi familia pârâtului existau relaţii strânse, iar după ce a ajuns în Germania, mama reclamantei nu a înţeles să revoce împuternicirea dată în formă autentică în vederea încheierii donaţiei.
Tribunalul a mai reţinut că donaţia nu a fost făcută cu intenţia de a sustrage imobilul de la preluarea de către stat, deoarece Decretul nr. 223/1974 a intrat în vigoare la sfârşitul anului în care mama reclamantei a părăsit ţara, iar Decretul nr. 156/1970 nu prevedea obligaţia înstrăinării imobilelor proprietate personală pentru persoanele care doreau să-şi stabilească domiciliul în străinătate.
Susţinerea că a existat o înţelegere verbală, potrivit căreia imobilul va fi restituit când se va putea, nu a fost luată în considerare, motivat de faptul că în anul 1974 nu se prevedeau schimbările politice ce vor urma.
Cât priveşte capătul de cerere referitor la reducţiunea donaţiei, tribunalul a reţinut că acesta este prescris, fiind supus termenului general de prescripţie de trei ani.
Prin Decizia civilă nr. 350 din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantă.
Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a avut rol activ şi s-a referit atât la contextul politic în care s-a încheiat actul cât şi la data încheierii actului, precum şi la atitudinea pârâtului faţă de imobil.
De asemenea, prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză şi a reţinut în mod legal validitatea contractului de donaţie.
Prin Decizia nr. 751 din 6 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Instanţa supremă a reţinut că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2003, modificată şi completată prin Legea nr. 44/2007, iar, potrivit art. 7 din lege, cererea şi documentele anexe vor fi traduse în limba statului solicitat.
Citaţia către apelanta-reclamantă a fost trimisă în limba română, aceasta refuzând primirea, sub motivul că nu mai cunoaşte limba română, afirmaţie ce nu poate fi obiectiv combătută.
După rejudecare, prin Decizia civilă nr. 242 din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanta F.E. împotriva sentinţei civile nr. 247 din 7 februarie 2008 a Tribunalului Timiş.
Curtea de apel a constatat că tribunalul a analizat atent contextul politic în care a avut loc emigrarea mamei reclamantei şi semnarea contractului autentic de donaţie, pentru a se putea identifica intenţia reală a donatoarei.
Decizia de a contracta nu a fost şi nu putea fi influenţată de un potenţial regim politic restrictiv, din moment ce, la data perfectării contractului, nu existau restricţii de genul celor adoptate ulterior, impuse cetăţenilor români care urmau să emigreze.
Atât împuternicirea de a înstrăina, dată de mama reclamantei, cât şi donaţia sunt anterioare Decretului nr. 223/1974 şi existau argumente, în special de ordin afectiv, ca donatoarea să-şi gratifice nepotul de care a fost întreţinută cât a rămas singură în ţară.
Curtea de apel a mai reţinut că prima instanţă nu a acordat o credibilitate sporită depoziţiei martorului K. în detrimentul altora, ci a coroborat depoziţiile martorilor cu înscrisurile existente la dosar şi a analizat cu preponderenţă declaraţia martorei propuse de reclamantă.
Adeverinţa nr. 91848 din 11 martie 1974, eliberată de fostul Sfat Popular al municipiului Timişoara nu a avut nici o influenţă de ordin juridic asupra proprietăţii, pentru că nu reprezintă just titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea Statului Român.
A mai reţinut curtea de apel, că Decretul nr. 156/1970, în vigoare la data împuternicirii şi perfectării donaţiei, nu prezintă relevanţă, deoarece prevedea doar obligaţia pentru cetăţenii români care doreau să-şi stabilească domiciliul în străinătate să îşi lichideze datoriile şi obligaţiile faţă de stat şi nu să înstrăineze sau să cedeze în mod gratuit imobilele proprietate personală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, în cauză, pronunţarea a fost amânată de la termenul din 30 octombrie 2008 la 6 noiembrie 2008, dar la Decizia civilă nr. 242 din 5 noiembrie 2008 nu s-a ataşat încheierea de dezbateri.
Necomunicarea încheierii de dezbateri şi de amânare a pronunţării impune concluzia că ele nu au fost redactate la momentul respectiv, redactarea ulterioară nefiind admisibilă, iar lipsa încheierii de dezbateri duce la nulitatea absolută a hotărârii.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În dosarul Curţii de Apel Timişoara, format după casare cu trimitere, există încheierea din 30 octombrie 2008, în care au fost consemnate dezbaterile asupra apelului declarat de reclamanta F.E.
În încheiere mai este consemnat că pronunţarea asupra apelului s-a amânat la 5 noiembrie 2008, pentru a da părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise.
De asemenea, există menţiunea că redactarea a avut loc la data de 30 octombrie 2008.
Prin urmare este nereală susţinerea recurentei că redactarea încheierii de amânare a pronunţării a avut loc la o dată ulterioară celei la care s-a redactat Decizia, din moment ce actul de procedură în discuţie poartă data întocmirii sale şi nici una dintre părţi nu l-a defăimat ca fals, iar necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării nu instituie prezumţia de neredactare în termen, din moment ce înscrisul poartă, aşa cum s-a arătat, data întocmirii sale.
Faţă de cele arătate, recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta F.E. împotriva deciziei nr. 242 din 5 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5490/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5422/2009. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
