ICCJ. Decizia nr. 545/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.545/200.
Dosar nr. 42676/3/2006
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă , constată următoarele.
Reclamanta N.L.E. a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 3131 din 10 august 2001, privind imobilul situat în Bucureşti, sector 2, constând în construcţie din două camere, hol, baie bucătărie, debara, cămară, oficiu, vestiar, terasă, două pivniţe, camera caloriferului, dreptul de coproprietate asupra cotei indivize de 50% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului, precum şi asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafaţă totală de 804 mp aferent imobilului în construcţie.
A solicitat prin notificare ca toată corespondenţa să-i fie comunicată la adresa mandatarei sale P.I., din Bucureşti, sector 2.
Motivându-şi pretenţia la măsuri reparatorii, aceasta a arătat că a iniţiat acest demers în calitatea sa de unică moştenitoare a tatălui său N.M., proprietarul imobilului şi că acest imobil a fost preluat de statul român în baza Decretului nr. 223/1974, construcţia cu plata despăgubirii, iar cota indiviză de 2/3 din terenul în suprafaţă de 804 mp, fără plată.
Prin dispoziţia nr. 1843 din 25 noiembrie 2003 Primarul General al municipiului Bucureşti a respins notificarea reclamantei, iar această dispoziţie nu i-a fost comunicată.
Despre această dispoziţie a luat cunoştinţă la data de 13 iunie 2006 în dosarul civil nr. 15648/302/2005 al Tribunalului Bucureşti, având ca obiect obligarea Primăriei municipiului Bucureşti de a încheia contract de vânzare-cumpărare cu chiriaşii imobilului T.G. şi L.G.
În consecinţă a chemat în judecată la data de 13 decembrie 2007 pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, solicitând anularea dispoziţiei nr. 1843 din 25 noiembrie 2003, obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului.
La data de 23 noiembrie 2007 reclamanta a precizat cererea introductivă, solicitând instanţei să dispună restituirea în natură a imobilului, având în vedere Decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un recurs în interesul legii.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa nr. 1492 din 30 noiembrie 2007 a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a dispus anularea dispoziţiei nr. 1843 din 25 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei imobilul solicitat, după rambursarea de către aceasta a sumei de 80.000 lei, actualizată cu coeficientul de inflaţie potrivit legii, de la data plăţii acestei sume către reclamantă, respectiv 7 iulie 1984.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptăţită, iar pârâta ne soluţionând notificarea nr. 3131 din 10 august 2001 nici până în prezent a deschis reclamantei accesul la demersul judiciar. S-a reţinut, totodată, că este posibilă restituirea în natură a acestui imobil, astfel încât, în condiţiile legii speciale, pârâta poate fi obligată la restituire, după rambursarea de către reclamantă a sumei primită ca despăgubire la data deposedării de bun, de către statul român în baza Decretului nr. 223/1974.
Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat apel pârâta Primăria municipiului Bucureşti, critica vizând faptul că instanţa nu trebuia să analizeze actele înfăţişate de reclamantă în timpul procesului, ci doar pe cele depuse în etapa administrativă, în raport de care s-a emis dispoziţia contestată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 482 din 16 iunie 2008 a confirmat soluţia primei instanţe prin respingerea apelului, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că hotărârea atacată este temeinică şi legală, judecătorul fondului stabilind o corectă situaţie de fapt prin aprecierea probelor în cadrul procesului civil, în virtutea plenitudinii de competenţă pe care o are instanţa de judecată şi în exercitarea rolului său active, conferit prin dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva acestei decizii, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conţine drept unică critică faptul că instanţele au încălcat dispoziţiile legale referitoare la sarcina probei, care incumba reclamantei şi care a fost în culpă, prin nedepunerea dovezilor privind calitatea de persoană îndreptăţită în faza administrativă de soluţionare a notificării.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Pârâta nu contestă că reclamanta este persoană îndreptăţită în sensul legii, fiind unica moştenitoare a tatălui său M.N., proprietarul imobilului.
Ceea ce se contestă de către pârâtă, susţinându-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin HG nr. 498/2003, este faptul că aceste dovezi au fost administrate direct în instanţă, în condiţiile în care reclamanta avea posibilitatea de a depune toate actele doveditoare în cadrul procedurii prealabile, până la momentul soluţionării notificării.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării. Cu toate acestea, art. 26 alin. (4) din aceeaşi lege prevede că, în cazul în care dispoziţia motivată de respingere a notificării este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită , entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la probele din dosar. Textul are în vedere probele din dosarul instanţei, legiuitorul având în vedere premiza că probele suplimentare administrate în faţa instanţei ar putea conduce şi la o altă soluţie decât cea adoptată de entitatea care a emis dispoziţia.
per a contrario, dacă în instanţă nu s-ar mai putea administra alte probe, ar fi inutil şi ilogic să se prevadă prin lege că entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la probele din dosar.
Critica este nefondată şi pentru faptul că legea nu interzice administrarea de noi probe în faţa instanţei iar, pe de altă parte, posibilitatea părţilor de a propune şi administra probe în vederea dovedirii demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare şi dreptului la liber acces injustiţie, drepturi ce nu pot fi limitate.
O eventuală interdicţie legală de a se mai administra alte probe în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi în contradicţie cu principiile care stau la baza dreptului de acces la justiţie, drept recunoscut de art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul Municipiul Bucureşti va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către N.L.E., în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei de la fila 9 - dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 482 din 16 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Obligă pe recurentul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către N.L.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5422/2009. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5481/2009. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
