ICCJ. Decizia nr. 6460/2009. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6460/2009
Dosar nr. 9280/62/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2009
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 9280/62/2007, reclamanta P.M. a chemat în judecată Statul Român prin M.E.F., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei daune materiale şi 200.000 lei daune morale, urmare a privării sale de libertate, în mod nelegal, în perioada 26 iulie 2004 - 28 iulie 2004, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 25 aprilie 2008, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.M. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 lei cu titlul de daune morale către reclamantă, a respins cererea de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în fapt că, în dimineaţa zilei de 26 iulie 2004, reclamanta a fost ridicată din locuinţă de organele de poliţie şi condusă la sediul Poliţiei municipiului Codlea, unde a aflat că este învinuită de suprimarea vieţii soţului său – P.G., prin comprimarea gâtului cu un corp moale.
Prin încheierea nr. 89 din 27 iulie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1892/2004 al Tribunalului Braşov, a fost admisă propunerea de arestare preventivă a reclamantei, deşi s-a concluzionat că probele sunt contradictorii, pentru ca în 28 iulie 2004 să fie admis recursul împotriva încheierii anterioare şi revocată măsura arestării, prin încheierea nr. 94 în Dosarul penal nr. 1213/R/2004 al Curţii de Apel Braşov, astfel că, la orele 20 reclamanta a părăsit arestul I.P.J. Braşov.
S-a concluzionat că reclamanta a fost victima unei erori judiciare, prezumţia sa de nevinovăţie fiind încălcată prin faptul că a fost lipsită de libertate, chiar şi numai pentru 3 zile.
Or, potrivit art. 48 alin. (3) teza I din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar prin Decizia nr. 45/1998 s-a decis în contenciosul constituţional că principiul responsabilităţii statului faţă de aceste persoane trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
În consecinţă, s-a constatat că sunt întrunite în speţă condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., ceea ce justifică admiterea cererii reclamantei.
În privinţa cuantumului daunelor morale, tribunalul a apreciat că, deşi pe situaţia de fapt este cert că reclamantei i-au fost cauzate suferinţe în plan moral, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea, valori garantate de Constituţia României, în acelaşi timp, suma pretinsă (de 200.000 lei) este disproporţionată în raport cu întinderea măsurii suportate, aşa încât cererea a fost admisă la nivelul sumei de 10.000 lei.
Pretenţia vizând daunele materiale a fost găsită neîntemeiată, în condiţiile în care, din carnetul de muncă a rezultat că reclamanta a beneficiat de ajutor de şomaj în perioada 15 aprilie2004 – 9 august 2004, neconfirmându-se astfel, susţinerile reclamantei în sensul că a suferit o pagubă materială importantă, având dese perioade de şomaj, datorită imaginii sale afectate, dar şi scăderii randamentului şi puterii sale de muncă. De asemenea, a rezultat din probele dosarului că, atât anterior luării măsurii arestării, cât şi ulterior, reclamanta a avut repetate angajări şi perioade de şomaj, neputându-se reţine că măsura luată a determinat această stare, aşa cum s-a pretins.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta P.M. şi pârâtul Statul Român prin M.E.F.
1) Prin apelul formulat, reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, arătând că suferinţele cauzate prin măsura arestării nelegale nu au fost reţinute de prima instanţă, care a acordat despăgubiri disproporţionate în raport cu vătămarea produsă.
De asemenea, s-a arătat că pe parcursul procesului penal a suportat cheltuielile aferente, cuantificate la suma de 10.000 RON.
2) Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român prin M.E.F. a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului, s-a arătat că se impunea introducerea în cauză a M.P. în considerarea dispoziţiilor art. 45, alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ.
De asemenea, s-a criticat faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 504, art. 505 şi art. 506 C. proc. civ. şi nici ale art. 5, şi art. 1, lit. c) din Convenţie, întrucât măsura reţinerii şi arestării preventive au fost dispuse în deplină legalitate în condiţiile art. 143 şi următoarele C. proc. pen.
În acest context, daunele materiale şi morale solicitate de reclamantă nu sunt justificate.
Prin Decizia civilă nr. 135 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 200 lei, cu titlu de daune materiale. A fost respins apelul declarat de Statul Român prin M.E.F.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu referire la criticile formulate vizând constituirea instanţei, că dispoz. art. 45 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. nu sunt incidente, participarea procurorului nefiind necesară pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; la fel, art. 504 – 506 C. proc. pen. nu prevăd obligativitatea participării şi punerii concluziilor de către procuror în astfel de cauze.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 504 – 506 C. proc. pen., pentru angajarea răspunderii statului, întrucât prin încheierea nr. 89 din 27 iulie 2004, pronunţată în Dos. nr. 1892/2004 al Tribunalul Braşov a fost admisă propunerea de arestare preventivă a reclamantei, iar prin încheierea nr. 94 din 28 iulie 2004 (pronunţată în Dos. nr. 1213/R/2004 al Curţii de Apel Braşov) a fost admis recursul împotriva acestei încheieri şi revocată măsura arestării.
Ulterior, prin ordonanţa pronunţată la 6 iunie 2006 în Dos. nr. 1061/P/2004, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei.
Or, ca urmare a arestării nelegale, au fost cauzate prejudicii personalităţii afective şi personalităţii sociale a reclamantei, din materialul probator administrat în cauză rezultând suferinţele de natură psihică la care a fost expusă reclamanta, determinate de imposibilitatea participării la înmormântarea soţului său şi a îngrijirii copilului minor, care în această perioadă deosebit de grea pentru el, a rămas singur, fără nici un sprijin.
S-a reţinut că au fost dovedite în cauză prejudiciile constând în lezarea unor valori nepatrimoniale, respectiv onoarea, demnitatea, reputaţia şi viaţa privată a reclamantei, care justifică modificarea cuantumului daunelor morale în raport cu întinderea prejudiciului suferit.
Cu privire la daunele materiale, s-a constatat că, la dosarul cauzei a fost depusă (în apel) chitanţa nr. 3017911 din 29 iulie 2004, care face dovada unor cheltuieli efectuate de reclamantă, în cursul procesului penal, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2.000.000 lei (vechi), ceea ce justifică încuviinţarea în parte, a cererii de acordare a daunelor materiale, în condiţiile art. 504, art. 505 C. proc. pen.
Împotriva deciziei au declarat recurs Statul Român prin M.E.F. şi reclamanta.
1) Recurentul Statul Român a formulat critici sub următoarele aspecte.
- Instanţele de fond au reţinut eronat că reclamanta ar fi fost victima unei erori judiciare, obligând pârâtul la plata daunelor materiale şi morale fără nici un fundament.
- În mod greşit instanţa de apel nu a dat curs solicitării Statul Român, de introducere în cauză a Ministerului Public, în considerarea dispoz. art. 45 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că erau supuse controlului judiciar documente emanând de la acest minister.
- Hotărârea este nelegală sub aspectul aprecierii asupra admisibilităţii acţiunii, deşi nu erau întrunite cerinţele art. 504 – 506 C. proc. pen., pentru ca reclamanta să aibă dreptul la despăgubiri pe aceste temei.
Astfel, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei „şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (alin. 2), iar privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, trebuie stabilite, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.
În speţă, nu a fost dat nici un act al instanţei sau al procurorului, în sensul dispoziţiilor menţionate anterior, care să fi constatat nelegalitatea măsurii şi ca atare, cererea reclamantei nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate.
De asemenea, normele C.E.D.O. (art. 5 alin. (1) lit. c)) prevăd posibilitatea îngrădirii libertăţii persoanei, atunci când „măsura este necesară în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune".
Or, măsurile reţinerii şi arestării au fost dispuse în deplină legalitate, în condiţiile art. 143 şi urm. C. proc. pen., astfel încât acestea se încadrează în excepţiile cuprinse la art. 5 C.E.D.O.
Legalitatea măsurii arestării se apreciază faţă de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală şi actele procesuale efectuate în dosar, cu referire la dispoziţiile Codului de procedură penală, care reglementează condiţiile de fond şi formă ale măsurilor privative de libertate şi la dispoziţiile C.E.D.O.
- În ce priveşte cuantumul daunelor, dacă s-ar aprecia că acestea se datorează, el este nejustificat, având în vedere că reclamanta doar l-a invocat, fără să-l concretizeze.
În drept, au fost indicate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2) Criticile recurentei-reclamante au vizat următoarele aspecte:
- Instanţa de apel nu a acordat daune morale în cuantumul cerut, ignorând astfel, principiul reparaţiei integrale a prejudiciului.
În speţă, acordarea sumei cerute cu titlu de daune ar reprezenta o justă reparaţie şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere suferinţele suportate, ca şi urmările îngrădirii de libertate, aşa cum au fost detaliate şi precizate pe parcursul procesului.
În cazul reclamantei, toată greşeala se datorează unui medic legist, care a dat dovadă de lipsă de profesionalism, întrucât o parte din semnele presupusei infracţiuni de omor a fost creată chiar de acesta (artefacte de autopsie), aşa cum s-a stabilit şi la expertiza efectuată de I.M.L.
În drept, s-au invocat dispoz. art. 504 pct. 9 C. proc. civ.
1) Examinând criticile deduse judecăţii prin recursul Statului Român, se constată următoarele:
- În primul rând, susţinerea referitoare la nelegala constituire a instanţei – întrucât nu a participat procurorul – este nefondată.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, natura cauzei nu impunea ca procurorul să participe la judecată, în condiţiile în care nici o dispoziţie legală nu prevede ca în asemenea pricini constituirea instanţei să se facă prin includerea procurorului, nefiind astfel incident art. 45 alin. (4) C. pro. civ. (care reglementează punerea concluziilor de către procuror, în mod obligatoriu, dar în cazurile anume prevăzute de lege).
Împrejurarea că procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în sensul art. 45 alin. (3) C. proc. civ., vizează un alt aspect, care nu are legătură cu obligativitatea participării (ci, dimpotrivă, cu posibilitatea aprecierii prezenţei sale în proces, în exercitarea atribuţiilor privind supravegherea şi apărarea ordinii de drept).
De aceea, nu se poate imputa instanţei, cum se susţine prin motivele de recurs, că nu a dispus „introducerea" în cauză a M.P.
- Criticile sunt însă fondate şi urmează să fie primite pe aspectul neîndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii statului pentru erori judiciare.
Astfel, promovând acţiunea în despăgubiri, reclamanta şi-a fundamentat demersul judiciar pe dispoz. art. 504 – 506 C. proc. pen, art. 5 C.E.D.O., pretinzând că i se datorează daune materiale şi morale pentru arestare nelegală în perioada 26 iulie 2004 – 28 iulie 2004.
Potrivit probelor dosarului şi situaţiei de fapt reţinută de instanţele fondului, la 26 iulie 2004, faţă de reclamantă s-a luat măsura reţinerii, pe o durată de 24 ore, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, făcându-se propunere de arestare preventivă, dispusă de instanţă prin încheierea din 27 iulie 2004 (pronunţată de Tribunalul Braşov în Dos. nr. 1892/2004).
Această măsură de arestare preventivă a fost infirmată de instanţa de control judiciar, prin încheierea din 28 iulie 2004 (Dos. nr. 94/R/2004 al Curţii de Apel Braşov) fiind admis recursul inculpatei, respinsă propunerea de arestare preventivă şi anulat mandatul de arestare, cu punerea de îndată în libertate.
Raportat la aceste elemente vizând modalitatea în care s-au produs reţinerea şi arestarea preventivă iar ulterior, punerea în libertate a reclamantei, rezultă că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului.
Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi „persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal", dar caracterul nelegal al măsurii privative de libertate trebuie stabilit „prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) (art. 504 alin. (3)).
În speţă, nu a existat nici un asemenea act procedural – al procurorului sau al instanţei – care să fi constatat că arestarea a fost nelegală şi să deschidă astfel, calea unei acţiuni în pretenţii pentru săvârşirea unei erori judiciare.
Punerea în libertate a reclamantei s-a realizat prin încheierea instanţei de recurs, cu ocazia exercitării controlului judiciar fiind respinsă propunerea de arestare preventivă.
Nu a existat aşadar, o măsură a arestării preventive aplicată definitiv de către instanţe, care să fi făcut apoi obiectul revocării acesteia, în sensul dispoz. art. 504 alin. (3) C. pro. pen.
Sub acest aspect, în mod greşit instanţele fondului au reţinut că încheierea prin care s-a admis recursul împotriva propunerii de arestare a dispus revocarea acestei măsuri, întrucât în realitate, punerea în libertate s-a făcut ca urmare a exercitării controlului judiciar, măsura arestării nefiind aşadar una definitivă.
De asemenea, faptul că ulterior a fost pronunţată ordonanţa procurorului (la 6 iunie 2004, în Dosarul nr. 1061/P/2004) prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei pe temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., nu se subsumează dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., care au în vedere „ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Rezultă că, nestabilindu-se, în condiţiile legii, caracterul nelegal al reţinerii şi arestării preventive, reclamanta nu şi-a justificat pretenţiile de daune pe temeiul art. 504 C. proc. pen.
Împrejurarea că finalmente, soluţia a fost de scoatere de sub urmărire penală nu este suficientă şi nu determină, în sine, concluzia caracterului nelegal al privării de libertate, având în vedere că temeiurile juridice ale celor două soluţii sunt diferite.
Arestarea preventivă poate corespunde la un moment dat, în funcţie de materialul probator existent, necesităţii de a se asigura o bună instrumentare a procesului penal (recurenta-reclamantă însăşi arătând că greşeala a pornit de la constatarea medicului legist care a menţionat existenţa unor semne ale omorului, deşi acestea ar fi fost doar „artefacte de autopsie") şi de aceea, caracterul ei legal sau nelegal nu depinde în mod obligatoriu, de soluţia care va fi pronunţată în cauză.
Sub acest aspect, în art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O. – invocat de recurentul-pârât în susţinerea nelegalităţii deciziei –, este reglementată, ca având caracter licit, privarea de libertate, dacă persoana „a fost arestată sau reţinută, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune".
De asemenea, în asigurarea garanţiilor că o astfel de privare de libertate nu este arbitrară, trebuie ca orice persoană arestată sau reţinută în condiţiile anterior menţionate să poată fi adusă, de îndată, înaintea unui judecător (art. 5 parag. 3) şi să aibă dreptul de a introduce recurs în faţa unui tribunal (art. 5 parag. 4).
Aceste exigenţe ale normelor convenţionale au fost respectate în speţă, având în vedere că după ce a fost reţinută de organele de anchetă, reclamanta a fost prezentată în faţa unui judecător cu propunerea de arestare, iar ulterior, împotriva măsurii acestuia a fost exercitat recursul.
Aşadar, reţinerea şi arestarea preventivă îşi găsesc justificarea, din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O., în necesitatea efectuării anchetei penale, în raport de indiciile existente la un moment dat, pentru confirmarea sau infirmarea bănuielilor concrete ce au condus la măsura privativă de libertate, iar absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată ulterioare, nu presupune în mod necesar, că privarea de libertate ar fi fost nelicită.
Rezultă că în speţă, pe de o parte, privarea de libertate a reclamantei nu a fost stabilită ca nelegală printr-un act al instanţei sau al procurorului în condiţiile reglementate de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., şi pe de altă parte, că o asemenea măsură corespunde, potrivit normelor convenţionale (art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O.) unei privări licite de libertate, având ca scop aducerea persoanei în faţa autorităţii judiciare competente, în condiţiile existenţei „unor motive verosimile de a se bănui săvârşirea unei infracţiuni".
Aceasta, întrucât aşa cum s-a arătat, propunerea de arestare preventivă şi dispunerea măsurii au corespuns indiciilor şi materialului probator de la acel moment, având în vedere că prin raportul de constatare medico-legală, se consemnase că „moartea s-a datorat insuficienţei respiratorii acute consecutive unei asfixii mecanice prin comprimarea îndelungată a gâtului pe trei planuri".
Drept urmare, nefiind vorba de o măsură abuzivă, nelegală şi nefiind întrunite condiţiile angajării răspunderii statului, rezultă că instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie (art. 504 C. proc. pen.).
De aceea, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul Statului Român va fi admis şi modificată Decizia instanţei de apel, în sensul admiterii apelului aceleiaşi părţi (şi respingerii apelului reclamantei).
Conform art. 296 C. pro. civ. va fi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
2. Recursul reclamantei, care vizează cuantumul daunelor ce i-au fost acordate, va fi respins în considerarea argumentelor arătate anterior, în analiza recursului pârâtului.
Stabilindu-se că nu există temei pentru angajarea răspunderii Statului, rezultă implicit că rămân fără suport criticile reclamantei referitoare la acordarea daunelor într-un alt cuantum decât cel stabilit de instanţele anterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 135/Ap din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de pârât şi schimbă în totalitate sentinţa nr. 59/S din 25 aprilie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, în sensul că respinge cererea reclamantei ca nefondată. Respinge apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6138/2009. Civil. Stabilire preţ. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5177/2009. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
